Titus Títus este la origine unul dintre cele mai vechi și frecvente prenume folosite de romani. Cum existau doar 18 prenume din care numai 10 erau folosite curent, frecvența lui Titus este un lucru absolut normal; în ceea ce privește larga lui răspîndire în toate mediile sociale este interesant de menționat că juriștii îl foloseau (alături de Caius și Sempronius) în exemplele lor pentru a desemna o persoană nenumită (se spunea un Titus, adică „un oarecare”, sau chiar „o persoană fără importanță”). Referitor la vechimea prenumelui și, în același timp, la originea sa, este elocvent un pasaj din istoria legendară a fondării Romei; după celebra „răpire a sabinelor” și inevitabilul război care i-a urmat, primul rege al „cetății eterne”, Romulus, încheie pacea cu sabinii și o consolidează asociindu-l la domnie pe conducătorul acestora, numit Titus Tatius. Încercările de a explica numele sînt destul de vechi și apar chiar la gramaticii romani. Dintre ele două circulă și astăzi în diferite lucrări; prima propune un etimon latinesc (de la titus „porumbel”), a doua, unul grecesc (titós „onorabil”). Elementele legendei amintite, în speță originea sabină a lui Titus Tatius sînt confirmate însă de existența, în dialectele italice și chiar în etruscă, a unor nume personale asemănătoare celui discutat: Titia, Titinia, Tetina, Tetus etc. Deci originea latină a lui Titus poate fi pusă serios la îndoială, dar specialiștii care o fac, evită să propună un etimon, gîndindu-se că ar putea fi vorba de o formație spontană din limbajul copiilor, desigur foarte veche și devenită cu timpul un nume personal tradițional. Dintre numeroasele derivate de la Titus îl vom aminti doar pe Titianus, astăzi nume celebru datorită unuia dintre cei mai mari pictori din toate timpurile, Tiziano (1477 – 1576, pictor renascentist din școala venețiană). Purtat și de către adepții noii religii, Titus pătrunde în onomasticonul creștin și calendare, răspîndindu-se în Europa prin cultul cîtorva martiri celebrați de biserică (cel mai cunoscut și venerat creștin cu acest nume este însă un personaj din N.T. ucenic, prieten și însoțitor al apostolului Pavel, după tradiție, episcop în Creta). Forma grecească Títos ajunge la slavi și de la aceștia la români, astfel explicîndu-se prezența numelui, începînd cu sec. 16, în documentele noastre mai vechi. Atestate în toate provinciile românești, forme ca Tit, Titu, Titul (de aici Titulescu), Titea, Titicul, Titila, Titița, fem. Tita, Titiia etc. nu mai pot fi întîlnite astăzi decît în inventarul numelor de familie sau în toponimie (de exemplu, orașul Titu), întrucît din secolul trecut se folosește ca prenume forma latinească Titus, preluată pe cale cultă din istoria romană. ☐ Fr. Tite, germ. Titus, it. Tito, magh. Titusz, fem. Ticiana, bg., rus. Tit. ☐ Cei doi împărați Titus Flavius Vespasianus, împăratul Titus Flavius Domitianus, poetul comic Titus Maccius Plautus, istoricul Titus Livius, criticul și esteticianul Titu Maiorescu. ☐ Titus Flavius Vespasianus, împărat între 79-81, este evocat în Bérénice de J. Racine și Tite et Bérénice de P. Corneille ; generalul roman Titus Andronicus este eroul tragediei cu același nume de Shakespeare.