MĂNĂSTIOÁRĂ s. f. Diminutiv al lui m ă n ă s t i r e. 1. Cf. m ă n ă s t i r e (1). Afară de mănăstire era o mănăstioară (a. 1 652). MURNU, GR. 34. Un colț de turn al unei mănăstioare. SADOVEENU, F. J. 372, cf. id. Z. C. 311. Au scos în laturea mănăstioarei o icoană. id. O. XI, 285, cf. VII, 201, IX, 214, X, 332. 2. Cf. mănăstire (2). În mănăstioara aceea se afla multe icoane (a. 1 652). ap. CADE. Într-o mănâstioară mică ce este supt cetate. NECULCE, L. 42. Ș-au făcut Ghervasie acolo și biserică, monastioară de lemn (a. 1 758). URICARIUL, XIX, 9. 3. (Bucov.) Numele jucătorului care, la jocul de copii numit clopotniță (sau clopot), stînd în picioare pe umerii altor doi, închipuie o mănăstire (2); numele jocului respectiv ; (regional) mănăstire (3). Cf. MARIAN, Î. 203, DDRF. [Clopotul] tot așa se joacă și în Bucovina, cu deosebire că cel ce se suie deasupra celorlalți se cheamă mănâstioară. PAMFILE, J. II, 71. – Pronunțat:-ti-oa-. – Pl.: mănăstioare. – Și: (învechit și regional) monastioáră s. f. – Mănăstire + suf. -oară.