CEZARO-CRĂIESC, -IASCĂ, cezaro-crăiești, adj. (Înv.) Al Imperiului Austro-Ungar, privitor la acesta. [Var.: chezaro-crăiesc, -iască adj.] – După germ. Kaiserlich-Königlich.

HABSBURGIC, -Ă, habsburgici, -ce, adj. Al dinastiei Habsburg sau al Imperiului Austro-Ungar condus de împărații din dinastia Habsburg, privitor la această dinastie sau la acest Imperiu. – Habsburg (n. pr.) + suf. -ic.

HONVED, honvezi, s. m. Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în evul mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară. – Din magh. honvéd „militar teritorial”.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

PREFECT, prefecți, s. m. 1. (În Roma antică) Demnitar care conducea o prefectură (1). 2. (În vechea organizație administrativă a țării) Șef al administrației și poliției într-un județ, care reprezenta aici puterea centrală. ◊ Prefect de poliție (sau al poliției) = șef de poliție în orașele mari ale țării. 3. Persoană care supraveghea și îndruma instrucția și educația într-o școală, în vechea organizare a învățământului din Imperiul Austro-Ungar. – Din lat. praefectus.

SOLGĂBIRĂU, solgăbirăi, s. m. (Maghiarism înv.) Funcționar administrativ din fosta administrație austro-ungară (corespunzînd pretorului sau primpretorului de mai tîrziu). – Magh. szolgabiró.

PIȚULĂ, pițule, s. f. Monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; (astăzi fam.) monedă de valoare mică; gologan, para. – Din magh. picula.

CRIVAC s. mariaș, (înv.) greșlă. (Moneda austro-ungară numită ~.)

MARIAȘ s. crivac, (înv.) greșlă. (Moneda austro-ungară numită ~.)

austro-ungar adj. m., pl. austro-ungari; f. sg. austro-ungară, pl. austro-ungare

DUALISM s.n. 1. (op. monism) Concepție filozofică potrivit căreia la baza existenței stau două principii opuse și ireductibile: materia și spiritul, corpul și sufletul, binele și răul etc. 2. Dualismul austro-ungar = formă de conducere adoptată de monarhia austro-ungară după revoluția din 1848, constînd în alianța păturilor conducătoare ale celor două națiuni privilegiate (austriacă și ungară). [< fr. dualisme].

COMITAT s.n. Diviziune administrativă; district (în organizarea administrativă a Imperiului austro-ungar). [< germ. Komitat, cf. lat. med. comitatus].

comis¹ s.n. (reg.) pâine cazonă din armata austro-ungară; prefont.

iagăr, iagări, s.m. (reg., înv.) vânător (în armata austro-ungară).

FIORIN s.n. Monedă de argint în vechiul Imperiu austro-ungar; nume dat diferitelor monede cu circulație în unele țări; florin. [Pron. fio-. / < it. fiorino].

prefus, prefuși, s.m. (înv.) comandant militar în jandarmerie (în imperiul austro-ungar).

profont, s.n. (înv.) pâine cazonă de campanie, preparată în trecut pentru militarii din fostul imperiu austro-ungar.

solgăbirăire s.f. (înv.) funcția pe care o avea solgăbirăul (funcționarul din administrația austro-ungară).

strajameșter, strajameșteri, s.m. (înv. și reg.) sergent-major de cavalerie sau de artilerie (în armata austro-ungară).

PANSLAVISM s. n. (fr. panslavisme) Curent politic, apărut în Rusia, în sec. 19, care preconiza unirea tuturor popoarelor slave într-un singur stat; ansamblul teoriilor și al mișcărilor politico-culturale care au urmărit unificarea tuturor popoarelor slave într-o singură entitate politică (sub protecția Rusiei). S-a conturat în sec. 19, în special în țările Europei Centrale, supuse dominării austriece. În 1848, a avut loc, la Praga, Congresul naționalităților slave, sub președinția lui F. Palacky, care urmărea realizarea unei federații. Constituirea Imperiului Austro-Ungar (1867) a frustrat însă așteptările mișcării. Către sfârșitul sec. 19, s-a manifestat și un partid democrat în jurul lui M. Bakunin, care relua, în parte, idealul unitar al decembriștilor.

gripsor (-ri), s. m. – 1. Grifon, animal fantastic. – 2. Vultur (Aquila imperialis). – 3. Figură emblematică, reprezentînd un vultur cu două capete. – 4. Emblemă a imperiului austro-ungar. – 5. Veche monedă austriacă de argint. – 6. (Olt., înv.) Monedă de argint de 5 lei. – 7. Inuman, crud, feroce. – Var. (s)gripțor, gripsur, (s)gripțur. Mgr. sau ngr. γρύψ „vultur” (Pascu, Suf., 56; Candrea; Scriban), cf. v. sp. gripĭsĭ (Vasmer, Gr., 620, it. grifo (Battisti, III, 1870). Pascu presupune că rezultatul rom. se datorează adăugării suf. -ur; este mai curînd vorba de un rezultat *grips, pl. gripsuri, cu un sing. analogic. – Der. sgripțuroaică, s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea).

VENGHER, vengheri, s. m. (Înv.) Slovac (originar din fostul stat austro-ungar) care se ocupa în special cu comerțul ambulant; p. ext. negustor ambulant. – Pol. węgier.

ANDRASSY [ɔndrași], familie aristocratică ungară. 1. A. Gyula (1823-1890), om politic, unul dintre inițiatorii dualismului austro-ungar. Prim-ministru al Ungariei (1867-1871) și ministru de externe (1871-1879) al Austro-Ungariei; promotor al politicii de maghiarizare. 2. A. Gyula (1860-1929), om politic. Fiul lui A. (1). Ministru de interne al Ungariei (1906-1913); a continuat politica de deznaționalizare, contribuind la aplicarea legii Apponyi.

AUSTRIA, Republica ~, stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km²; 7,62 mil. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Orașe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1 la sută. Este format din 9 landuri. Țară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci și Prealpii ocupă 3/4 din supr, țării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) și în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitații bogate în reg. alpină (peste 2.000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepție magnezitul); petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40 la sută din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oțel (5 mil. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic și electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mil. t, 1989), produse textile și alim. Pădurile (38,1 la sută din supr. țării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1 la sută din supr. A. este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mil. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mil. capete, 1988), porcine (3,9 mil. capete, 1988). C. f.: 6.482 km (3.219 electrifcați). Căi rutiere non-urbane: 11.676 km (1.405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mil. vizitatori străini, 1979), care asigură 1/3 din venitul național. Exportă produse metalurgice și ale ind. constr. de mașini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză și hîrtie, produse din lemn ș.a. și importă materii prime și semifabricate, utilaje și mașini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. Locuită în antic. de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrșitul sec. 13), care, obținînd în sec. 16-18 coroana imperială, au implicat A. aproape în toate coalițiile războaielor europene. A. și-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei și a altor teritorii. La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coalițiile antinapoleneene. În 1806, Francisc II a renunțat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. În 1815, a participat la crearea Sfintei Alianțe. În 1848-1849 în A. și în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluții burghezo-democratice. În urma războaielor cu Franța și Italia (1859) și cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rînd, posesiunile din Pen. Italică și din Germania. În 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendințe expansioniste în Balcani. Austro-Ungaria a participat la primul război mondial alături de Germania. În 1918, Imp. Habsburgic s-a destrămat și a luat ființă Austria (cu granițele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). La 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. În mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administrația U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea A. Parlamentul austriac, adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Consiliul Național, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Național).

AUSTRO-UNGARIA, monarhie dualistă condusă de împăratul Austriei (concomitent și rege al Ungariei), creată în 1867, în urma înțelegerii dintre cercurile conducătoare din Austria și Ungaria. S-a destrămat în 1918, în condițiile înfrîngerii suferite în primul război mondial și ale avîntului mișcării de eliberare națională a popoarelor subjugate, care au dus la formarea statelor naționale Austria, Ungaria și Cehoslovacia; o parte a terit. anexate de fostul Imp. Austro-Ungar s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia și România.

BANAT, veche prov. istorică, situată între Carpații Meridionali, Dunăre, Tisa și Mureș. Locuită în antic. de geto-daci, a fost cucerită de romani la începutul sec. 2 și inclusă în prov. Dacia. În sec. 9-11 este menționată existența în aceste părți a formațiunilor politice românești conduse de Glad și apoi de Ahtum. În sec. 14-15 aici au fost constituite numeroase districte românești. În sec. 16, parte de V a fost ocupată de turci și transformată în eialet (cu centrul la Timișoara). Ocupat de austrieci. Pacea de la Passarowitz (iul. 1718) a consfințit pe plan diplomatic stăpînirea Habsburgilor asupra B. Colonizat în sec. 18 cu numeroase familii de șvabi. În timpul Revoluției din 1848-1849, românii din B. au cucerit în adunările de la Lugoj și Timișoara recunoașterea egalității lor în drepturi cu celelalte naționalități. În condițiile destrămării Imp. Austro-Ungar, în 1918, cea mai mare parte a B., cu o populație majoritar românească s-a unit cu România, iar o parte, a intrat în componența Iugoslaviei.

BAUER [báuər], Otto (1881-1938), om politic austriac. Lider al social-democrației austriece și al Internaționalei a II-a. Ministru de externe (1917-1919), favorabil dezmembrării monarhiei austro-ungare în state naționale.

BEUST [boist], Friedrich Ferdinand, conte von (1809-1886), om politic german. Prim. min. al Saxoniei (1853-1866). Trecut în serviciul Austriei; cancelar (1867-1871); unul dintre realizatorii statului dualist austro-ungar.

BROTE, Eugen (1850-1912, n. Rășinari, jud. Sibiu), agronom, publicist și om politic român. Vicepreședinte al Partidului Național Român din Transilvania (1890-1912). Rol important în stabilirea activismului ca tactică politică; unul dintre inițiatorii și conducătorii acțiunii memorandiste din 1892-1894. Preocupări privind istoria românilor din monarhia austro-ungară („Chestiunea română în Transilvania și Ungaria”).

BUDAPESTA (BUDAPEST) [búdapæșt], cap. Ungariei, situată pe malurile Dunării, în N țării; 2,3 mil. loc. (1990, cu suburbiile Csepel, Ujpest, Rákoszpalota, Sashalom etc.). Este formată din Buda, Pesta și Óbuda. Concentrează 19% din populația țării și c. 50% din cea urbană. Mare nod de comunicații. Aeroport internațional (Ferihegy). Pr. centru politic, economic și cultural și cel mai puternic centru ind. al țării, realizînd 40% din valoarea globală a ind. (siderurgie, metalurgie neferoasă, poligrafie, mijloace de transport auto și feroviar, aparataj electronic, mașini-unelte, aparate optice și de precizie, îngrășăminte chimice, produse farmaceutice, prelucr. petrolului, coloranți, produse textile, confecții, hîrtie, alim.). Academie de științe (1840), trei universități. Teatrul Național (1873). Monumente din sec. 13-15, refăcute în sec. 19, numeroase clădiri baroce din sec. 18 (primărie, biserici). Parlamentul și Palatul Republicii (sec. 19). Muzee (Galeria Națională). Numeroase poduri peste Dunăre. Stațiune balneară (Buda) și centru turistic însemnat (Ins. Margareta). În antic, colonie romană (Aquincum). Din 1350, reședință permanentă a regilor Ungariei; cucerită de turci în 1541, Buda a fost centrul pașalîcului cu același nume. În 1686 a fost cucerită de Habsburgi, iar în 1872, unindu-se cu Pesta și Óbuda a devenit cap. Ungariei în cadrul statului dualist austro-ungar. În urma dezmembrării statului dualist austro-ungar, a izbucnirii anarhiei la B., o dată cu instaurarea Republicii Sovietice Ungare (1919) și a refuzului guvernului comunist ungar de a accepta istoricele hotărîri de la Alba Iulia, precum și a încălcării armistițiului, trupele române au ocupat orașul (3 aug.). În iarna anului 1945, trupele române, luptînd alături de cele sovietice împotriva armatelor hortyste și germane, au contribuit la eliberarea B. Centrul revoluției ungare (oct.-nov. 1956), zdrobită de intervenția trupelor sovietice.

arcanul, joc popular românesc din nordul Moldovei. În timpul stăpânirii austro-ungare asupra Bucovinei, se juca la încorporarea recruților, ca un simbol al prinderii acestora cu „arcanul”. Aparține tipului sârbă* comună. Formație de semicerc, astăzi mixtă dar în trecut bărbătească, cu ținuta de umeri. Cuprinde pași simpli, de plimbare sau „bătuți”, și multe figuri de virtuozitate executate la comandă. Pe vremuri jocul se încheia cu o doină* pe care toți o ascultau în genunchi. V. bărbuncul.

bărbuncul (ucr. verbunk; mag. verbuncos; < germ. Werbung „recrutare”), joc* popular românnesc (ostășesc) răspândit în Transilvania. B. a luat ființă și s-a dezvoltat în cadrul ceremoniilor de recrutare, cu joc, în armata austro-ungară, ceremonii inițiate în timpul domniei Mariei-Tereza (a doua jumătate a sec. 18). Astăzi este un joc obișnuit în satele din bazinul râului Someș. Face parte din categoria jocurilor feciorești*. Are ritm binar*, accentuat pe fiecare timp*, mișcări energice cu amplitudine mare, ceea ce dă dansului un caracter milităresc, iar viteza de execuție ajunge până la M. M (sfert de notă) = 140. V. arcanul.

CARPAȚI, societate patriotică (1892-1918), cu sediul la București, înființată de un grup de transilvăneni, cu filiale în principalele orașe ale Regatului. A desfășurat o activitate intensă de combatere a politicii de deznaționalizare a românilor din Imp. Austro-Ungar. Inițial, s-a numit Iridenta română.

CHEȚIANU, Ambroziu (1863-1934, n. Recea, jud. Argeș), botanist român. Unicul profesor român numit la Universitatea din Cluj sub Imperiul Austro-Ungar. A descoperit mișcarea protoplasmatică la Ruppia transilvanica. Autor de manuale de geografie și botanică.

KÁROLYI [ka:roji], familie nobiliară maghiară. Mai importanți: 1. Sándor K, conte (1668-1743), general. În 1703, a luptat împotriva lui Francisc Rákóczi II, dar în același an a trecut de partea lui. În 1711 a depus armele și a încheiat Pacea de la Satu Mare cu Habsburgii. 2. Mihály K., conte Nagykároly (1875-1955), om politic. Lider al aripii de stânga a Partidului Independenței. A luptat pentru desprinderea Ungariei din Imperiul Austro-Ungar. Prim-min. (1918-1919) și președinte al Republicii Ungare (ian.-mart. 1919); a predat puterea lui Béla Kun. Aflat în exil (1919-1946 și din 1949).

CONRAD VON HÖTZENDORF [conrat fon höțandorf], Franz, conte (1852-1925), feldmareșal și om politic austro-ungar. Partizan al politicii de expansiune în Pen. Balcanică; șef al statului-major al armatei austro-ungare (1906-1911; 1912-1917), apoi comandant al grupului de armate de pe frontul austro-italian (1917-1918). Memorii.

*austro-ungár, -ă s. și adj. Din Austro-Ungaria.

CROAȚIA (HRVATSKA), Republica ~, stat în SE Europei, în NV Pen. Balcanice, cu largă ieșire la M. Adriatică; 56,5 mii km²; 4,68 mil. loc. (1989). Limba de stat: sîrbo-croata. Cap.: Zagreb. Orașe pr.: Split, Rijeka, Osijek. Relief foarte variat: în N Cîmpia colinară a Slavoniei, în centru C. Savei, în SV Alpii Dinarici, iar de-a lungul M. Adriatice țărmul Dalmației cu numeroase ins. (Krk, Cres, Brac, Hvar, Korcula). În NV pen. calcaroasă Istria cu pod. Kras. Climă temperat-continentală în N cu precipitații de 860 mm/an, cu nuanțe montane în Dinarici și mediteraneene în V de-a lungul litoralului. Rîuri mari afl. ai Dunării (Sava, iar la graniță cu Ungaria, Drava). Expl. de antracit, petrol, gaze naturale, bauxită, mercur, sare marină. Întreprinderile industriale produc: energie electrică, fontă și oțel, material rulant, aparataj electrotehnic, mașini-unelte și mecanică fină, nave maritime, autovehicule, derivate petroliere, motoare Diesel, mașini agricole, produse chimice (mase plastice, îngrășăminte), ciment și mat. de constr., produse din lemn (mobilă, cherestea), hîrtie, încălț., produse textile (țesături de lînă și bumbac, confecții) și alim. (zahăr, vinuri, conserve de pește). Se cultivă cereale (grîu, porumb, orez, ovăz), plante tehnice (floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cînepă, ricin), cartofi și legume. Viticultură și pomicultură dezvoltate. Plantații de citrice și măslini. Se cresc porcine, ovine și bovine pentru carne și lapte. Pescuit matirim costier. Navigație intensă la M. Adriatică (porturi pr.: Split, Rijeka, Zadar, Sibenik, Dubrovnik). Aeroporturi pr.: Zagreb, Split. Turism în Dalmația (stațiuni balneoclimaterice) și în Alpii Dinarici (stațiuni de sporturi de iarnă). Istoric. În antic. terit. C. a fost locuit de iliri și apoi cucerit și romanizat, fiind inclus mai întîi în prov. Panonia. Succesiv, în stăpînirea ostrogoților, slavilor, avarilor. Aici s-au stabilit triburile croate (sec. 7-8), ramură a slavilor de V, care se constituie într-un stat în sec. 10. În 1102 C. formează o uniune dinastică cu Ungaria. Împreună cu Slovenia, C. a fost cucerită de turci (sec. 16). În 1867, în cadrul dualismului austro-ungar, C. s-a unificat cu Ungaria. În 1918 a intrat în componența Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia). În 1941, în urma mișcării separatiste conduse de Ante Pavelic, C. se constituie într-un stat independent. În 1946 reintră în componența Iugoslaviei. Își proclamă independența (1991). În urma acestui fapt a izbucnit un război civil, susținut pe de o parte de Garda Națională Croată și de cealaltă de Armata Federală și milițiile sîrbești din Krajina și Slavonia. S-au înregistrat numeroase victime și pagube materiale. În urma medierii O.N.U. și C.E.E. au fost semnate mai multe acorduri (15), ultimul, din dec. 1991, fiind respectat.

REZZORI, Gregor von (1914-1998, n. Cernăuți), scriitor austriac de origine română. A lucrat ca ziarist în București, apoi la Berlin (1938). Proză descriind decadentismul și complexitatea lumii balcanice, periferia Imperiului Austro-Ungar și fantastic și grotesc („O hermină la Cernopol”, „Moartea fratelui meu Abel”, „Memoria unui antesemit”, „Oedip învinge la Stalingrad”).

RĂZBOAIELE MONDIALE, denumirea celor două mari conflagrații din sec. 20. Primul Război Mondial (1914-1918), conflict armat izbucnit ca urmare a contradicțiilor între marile puteri, în lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență și pentru acapararea de colonii și teritorii străine. A început prin ofensiva Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia), antrenând, în final, 33 de țări cu o populație de peste un miliard locuitori. A izbucnit prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria (28 iul. 1914), pretextând asasinarea prințului moștenitor al Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo. Principalele acțiuni militare s-au desfășurat în Europa, acțiuni secundare având loc în Africa, Asia și Oc. Pacific. În 1914 armatele germane au ocupat V Belgiei (aug.) și o parte a Franței, fiind oprite de armatele franco-engleze pe Mama, iar în E, ai oprit ofensiva rusă prin victoriile de la Tannenberg și Lacurile Mazuriene (sept.). La sfârșitul lui 1914 fronturile stabilizându-se, războiul a devenit un război de poziții. În 1915 frontul răsăritean a fost mai activ; ofensiva Puterilor Centrale s-a soldat cu ocuparea Poloniei, Lituaniei și a Galiției. Ofensiva armatei italiene, intrată în război alături de Antantă (mai), este oprită în Alpi. După intrarea în război a Bulgariei (oct.), alături de Puterile Centrale, Serbia este înfrântă și ocupată, iar Antanta debarcă trupe în Grecia (oct.), formând frontul de la Salonic. În 1916 pe frontul de V au avut loc marile bătălii de la Verdun și de pe Somme, iar în E armata rusă, în urma ofensivei din iun.-sept., a silit armata austro-ungară să se retragă din Galiția răsăriteană și din Bucovina. La 14/26 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea terit. românești stăpânite de de Austro-Ungaria (Transilvania, Banat, Bucovina). După câteva succese militare în Transilvania, armata română înfrântă pe Frontul de Sud, la Turtucaia, a fost obligată să se retragă. În dec. 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din terit. României, frontul stabilizându-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și al brațului Sf. Gheorghe. În 1917, prin intrarea în război a S.U.A., Chinei și a altor state, alături de Antantă, șansele acesteia de a obține victoria s-au mărit. Pe frontul românesc, armată română reorganizată a desfășurat ofensiva de la Mărăști și a zdrobit ofensiva armatei germane de la Mărășești. În febr. 1917, în urma revoluției bolșevice, țarismul a fost răsturnat, iar ca rezultat al insurecției de la Petrograd (24-25 oct./6-7 nov. 1917) este instaurată puterea sovietică, Rusia fiind proclamată Republică Sovietică Federativă Socialistă (ian. 1918). În condițiile refuzului Germaniei de a încheia o pace fără anexiuni, Rusia Sovietică a semnat, în interesul salvării revoluției, Tratatul de Pace de la Brest-Litovsk (3 mart. 1918). Se declanșează războiul civil (1918-1922), în sprijinul forțelor albgardiste intervenind Marea Britanie, Franța, S.U.A., Japonia și Italia, ostile puterii sovietice. În 1918 armatele Antantei trec la ofensivă pe toate fronturile. În Balcani ele înaintează rapid spre Dunăre; Bulgaria, unde izbucnise o răscoală republicană, capitulează (sept.). În Austro-Ungaria au loc mișcări de eliberare națională și pentru transformări democratice ale cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, românilor. Revoluția din Ungaria, izbucnită în oct., a proclamat abolirea dualismului austro-ungar, independența Ungariei, republică democratică; Croația, Slovenia, Muntenegru, Bosnia s-au unit cu Serbia, formând Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar Cehia și Slovacia au format Cehoslovacia. În nov. a fost restabilit statul polon independent. Austro-Ungaria înfrântă și pe frontul italian a semnat armistițiul la 3 nov., iar Germania la 11 nov. România, care încheiase cu Puterile Centrale, Bulgaria și Turcia, Pacea de la Buftea-București, o denunță printr-un ultimatum la 27 oct./9 nov., reintrând în război. În împrejurările prăbușirii Imp. Habsburgic și a țarismului în Rusia a apărut posibilitatea încheierii procesului de formare a statului național unitar român. Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România, ca urmare a hotărârilor adoptate în 1918 la Chișinău (27 mart./9 apr.), Cernăuți (15/28 nov.) și Alba Iulia (18 nov./1 dec.). Primul Război Mondial a luat sfârșit cu victoria Antantei, concretizată prin sistemul de tratate de pace de la Versailles, cel mai important, cu Germania, fiind semnat la 28 iun. 1919. În acest război s-au folosit submarinele, gazele toxice (Ypres, 1916) și avioanele. S-au pricinuit uriașe pierderi umane (c. 9.700.000 morți și c. 20.000.000 răniți) și materiale (evaluate la peste 278 miliarde dolari). Al Doilea Război Mondial (1939-1945), cel mai mare conflict militar, politic, economic și diplomatic din istoria omenirii, care a cuprins în final, 72 de state cu o populație de c. 1.700.000.000 de oameni (80% din populația lumii), fiind mobilizați sub arme 110.000.000 de oameni. A fost dezlănțuit de Germania, aliată cu Italia și Japonia, cu scopul instaurării dominației lor asupra lumii. La 1 sept. 1939 Germania a atacat Polonia, dezlănțuind războiul. Marea Britanie și Franța, deși au declarat război Germaniei (3 sept.) n-au întreprins acțiuni militare de anvergură („Războiul ciudat”), Polonia fiind înfrântă în 26 zile. După ce au ocupat Danemarca și Norvegia, armatele germane au invadat Olanda, Belgia, Luxembourg și Franța care, atacată și de Italia (intrată în război la 10 iun. 1940), a semnat armistițiul la 22 iun. 1940. Prin intrarea Italiei în război, au început operațiunile militare și în Africa. Prinsă între Germania și U.R.S.S., care își delimitaseră sferele de interese prin Pactul Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), România s-a găsit izolată pe plan extern, lipsită de orice sprijin din afară; în acest context, i-au fost impuse importante cesiuni teritoriale: Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța au fost anexate (iun. 1940) de U.R.S.S.; partea de NE a Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena (aug. 1940) a fost cedată Ungariei, iar apoi Bulgariei partea de S a Dobrogei – Cadrilaterul (sept. 1940). La 6 sept. 1940 regele Carol al II-lea renunță la tron, puterea fiind preluată de generalul Ion Antonescu; din oct. 1940 trupele germane intră în țară. În primăvara lui 1941, Germania ocupă Iugoslavia și Grecia (atacată anterior de Italia), instaurându-și controlul în Pen. Balcanică. La 22 iun. 1941, trupele germane, încălcând Tratatul de neagresiune încheiat între U.R.S.S. și Germania în 1939, au atacat prin surprindere Uniunea Sovietică, sperând ca prin desfășurarea „războiului fulger” să o învingă până la sfârșitul anului. Împreună cu Germania au început operațiuni militare împotriva Uniunii Sovietice, România, Finlanda, Slovacia, Ungaria și Italia. Prin concentrarea de forțe și amploarea bătăliilor, frontul sovieto-german a devenit principalul front al războiului. În primele luni, trupele germane au ocupat o mare parte a terit. U.R.S.S., dar în dec. au suferit, în fața Moscovei, prima mare înfrângere. În Extremul Orient, Japonia, care continua războiul împotriva Chinei, a atacat baza maritimă a S.U.A. de la Pearl Harbor (7 dec. 1941), provocând intrarea S.U.A. în război. S-a constituit astfel coaliția statelor antifasciste. Un rol însemnat în lupta împotriva Germaniei l-au avut mișcările de rezistență din țările ocupate de Reich. În 1942, pe Frontul de Est începe la 19 nov. contraofensiva de la Stalingrad, terminată printr-un mare dezastru pentru trupele germane și române. Pe frontul din Extremul Orient, unde Japonia câștigase până atunci o serie de victorii, începe contraofensiva anglo-americană. În Africa de N aliații trec la ofensivă, provocând grele pierderi trupelor italo-germane (El Alamein). Anul 1943 a marcat trecerea definitivă a inițiativei strategice în mâinile coaliției antifasciste. Pe frontul răsăritean, după bătălia de la Kursk, ofensiva armatei sovietice silește armatele germane la retragere. În iul. 1943, armatele anglo-americane debarcă în Italia. În sept. Italia iese din război și declară război Germaniei, ceea ce provoacă ocuparea Italiei de N și centrale de către germani (Republica de la Salò). În unele țări – U.R.S.S., Iugoslavia, Italia, China – mișcarea de rezistență ia o amploare deosebită, provocând grele pierderi ocupanților. În 1944, pe frontul de E armatele sovietice au zdrobit mari grupuri de armate germane și, după eliberarea terit. U.R.S.S., au depășit granițele de stat ale acesteia, desfășurând operațiuni militare victorioase pe terit. Poloniei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei, Danemarcii, Norvegiei. În sept., Finlanda cere armistițiu. În V, puternice forțe anglo-americane au debarcat în Normandia (6 iun.) și, împreună cu Forțele Franceze din interior, au început operațiunile de eliberare a Franței. Anul 1944 a fost anul unor victorii hotărâtoare ale coaliției antifasciste, al insurecțiilor din Paris (aug.), Slovacia (aug.), Bulg. (sept.) și al ofensivei forțelor de rezistență antigermană din Iugoslavia, Grecia, Albania. În oct. 1944, trupele engleze au debarcat în Grecia. România, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, a întors armele împotriva Germaniei, alăturându-se coaliției antifasciste. Schimbarea de orientare a dus la prăbușirea dispozitivului german din Balcani, deschizând larg calea înaintării rapide a armatelor sovietice, grăbind victoria armatelor aliate împotriva Germaniei. După alungarea, la 25 oct. 1944, a tuturor trupelor hitleristo-horthyste de pe întreg teritoriul României trupele române au luptat alături de Armata Roșie, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și a unei părți din teritoriul Austriei. În 1945, armatele sovietice încercuiesc Berlinul și-l ocupă (2 mai), după lupte îndârjite. La 5 mai izbucnește insurecția de la Praga, orașul fiind eliberat la 9 mai. Înfrântă, Germania capitulează fără condiții (9 mai 1945). În Extremul Orient, Japonia suferea înfrângeri importante. În iun. 1945, americanii debarcă pe terit. Japoniei, în arh. Ryūkyū. În aug. 1945, U.R.S.S. începe operațiunile militare împotriva Japoniei, în Manciuria, iar la 6 și respectiv 9 aug., S.U.A. efectuează bombardamente atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Zdrobită, Japonia capitulează fără condiții la 2 sept. 1945. În cel de-al Doilea Război Mondial au pierit c. 50.000.000 de oameni. Încălcând convențiile internaționale, Germania, Italia și Japonia au folosit metode barbare de ducere a războiului. Hitler a dus o politică de exterminare a populației evreiești din spațiul german și din terit. ocupate vremelnic („Holocaust”). Numai în lagărele de concentrare au pierit c. 6 mil. oameni din rândurile evreilor. Pierderile materiale se cifrează la c. 1.384 miliarde dolari. Crimele de război săvârșite au fost condamnate la procesele de la Nürnberg și Tōkyō. După terminarea războiului s-au încheiat la Paris (febr. 1947) tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. Germania a fost divizată în urma ocupării ei de către forțele S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței și a începutului Războiului rece (în 1949 s-au constituit cele două state germane R.F.G. și R.D.G.). În sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia; în 1956, încetează starea de război dintre U.R.S.S. și Japonia. În mai 1955 a fost semnat Tratatul de Pace cu Austria.

REICHSRAT [raiʃsrat] (cuv. germ.) subst. 1. Denumire dată parlamentului bicameral din fostul Imperiu austro-ungar. 2. Denumirea dată în Germania (1919-1934) organului reprezentativ legislativ în unele landuri. 3. Denumire dată Consiliului de pe lângă Coroană, care participa la conducerea țării, în Danemarca (până în 1866) și în Suedia (până în 1772). 4. Denumire dată, în Bavaria (1818-1918), camerei organului reprezentativ, landtag.

CZERNIN [cérnin], Ottokar von (1872-1932), om politic și diplomat austro-ungar. Ministru plenipotențiar la București (1913-1916) și ministru de externe (1916-1918).

OBSERVATORIUL, ziar politic, național-economic și literar, editat de G. Barițiu, la Sibiu, între anii 1878 și 1885. A militat pentru unitatea mișcării naționale, culturale și literare, pentru egalitatea politică și culturală a românilor din monarhia austro-ungară cu celelalte națiuni ale imperiului, pentru tratarea obiectivă a chestiunilor politice, național-economice și literare. Colaboratori: I. Pop-Reteganul, S. Fl. Marian, H. Petra-Petrescu ș.a.

*delegațiúne f. (lat. delegátio, -ónis. V. legațiune). Acțiunea de a delega, de a însărcina cu o autoritate. Comisiune, comitet, persoanele cărora li s’a delegat puterea. Parlamentu austro-ungar. – Și -áție. V. solie.

PESTA (PEST) [peʃt], parte a orașului Budapesta, situată pe malul stâng al Dunării. În 1867 a fost declarată capitala Ungariei (în vremea monarhiei dualiste austro-ungare); se unește în 1872 cu Buda și Obuda formând actualul oraș.

OITUZ 1. Râu, afl. dr. al Trotușului în amonte de municipiul Onești; 62 km. Izv. din N m-ților Vrancei, de la 1.420 m alt., din apropierea pasului O. și drenează, în cursul inferior, depr. Tazlău-Cașin. 2. Trecătoare în Carpații Orientali situată între culmile de SSE ale munților Nemira și cele de NNV ale m-ților Vrancei, la 865 m alt. Face trecerea între depr. Tazlău-Cașin și depr. Brașov. Aici au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, trei bătălii de apărare, în care armatele române au oprit pătrunderea forțelor germano-austro-ungare în Moldova; 28 sept./11 oct. – 14/27 oct. 1916, 28 oct./10 nov.-2/15 nov. 1916 și 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917. 3. Com. în jud. Bacău, situată în zona de contact a depr. Cașin cu prelungirile m-ților Vrancea și Nemira, pe valea râului omonim; 9.634 loc. (2003). Expl. de petrol. Cherestea. Fabrică de sucuri naturale. Centru de meșteșuguri populare (olărit, cusături și țesături – covoare, cergi, lăicere, costume -, obiecte împletite din lemn de alun) și instalații tehnice populare (vâltori, dârste, în satul Ferestrău-Oituz). Izv. cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate (în satul Poiana Sărată). Până la 17 febr. 1968, satul și com. O. s-au numit Grozești. În satul O. au fost descoperite vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului (cultura Monteoru), ale uneia geto-dacice (sec. 1 î. Hr.-sec. 1 d. Hr.) și ale uneia din sec. 8-10, precum și un tezaur monetar alcătuit din 200 drahme.

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

SAINT-GERMAIN-EN-LAYE [sẽ ʒemẽ ã lé], oraș în N Franței (Île-de-France), în conurbația pariziană, situat pe stg. fl. Sena, la marginea pădurii Saint-Germain (3.500 ha), la 18 km VNV de Paris; 39.9 mii loc. (1999). Stațiune climaterică estivală, locul favorit al parizienilor în timpul vacanțelor de vară. Muzeu de antichități naționale deschis în 1867. Parcuri și grădini din sec. 17, operă a lui A. Le Nôtre. Castel construit în timpul regelui Ludovic VI cel Gros (1108-1137), reconstruit în vremea regelui Carol V cel Înțelept (1364-1380) și refăcut în timpul lui Francisc I (1515-1547); ample renovări în sec. 18. Donjon în stil renascentist (sec. 14). Reședința Curții regale până în 1682. – Tratatul de pace de la ~, unul dintre tratatele de pace ale sistemului Versailles, semnat la 10 sept. 1919, între puterile învingătoare în Primul Război Mondial și Austria. Tratatul consfințea dezmembrarea Imp. Austro-Ungar, crearea statelor naționale Austria, Cehoslovacia și Ungaria și unirea unor părți din terit. fostului Imperiu cu România, Serbia, formând Regatul Sârbilor Croați și Slovenilor, Italia și Polonia.

FRANZ FERDINAND [franț] (1863-1914), arhiduce din familia de Habsburg. Nepot al împăratului Franz Joseph I. Moștenitor al tronului Austro-Ungariei (din 1889). Unul dintre promotorii politicii expansioniste a monarhiei austro-ungare în Balcani. Asasinarea sa, la Sarajevo (28 iun. 1914), de către naționaliștii sârbi, a constituit pretextul pentru declanșarea primului război mondial.

FRANZ JOSEF [franț ió:zef], arh. în Europa arctică, în N M. Barents, la E de Arh. Spitsbergen, format din 187 ins.; aparține Federației Ruse; 16 mii km². Acoperit de gheață și stânci vulcanice. Alt. max.; 620 m. Faună polară (urli albi, vulpi argintii, morse, foci). Stații meteorologice. Descoperită în 1873, de o expediție austro-ungară.

DODA, Traian (1822-1895, n. sat Prilipeț, jud. Caraș-Severin), general român care a servit în armata austro-ungară. A participat la războaiele Austriei împotriva Italiei (1859) și împotriva Prusiei (1866). A susținut cauza românilor din Banat și Transilvania.

DUALÍSM (< fr. {i}; {s} lat. dualis compus din doi) s. n. 1. (În filozofie și teologie) Orice teorie care explică fenomenele fenomenele în termenii a două principii distincte și ireductibile: la Platon, lucruri sensibile și idei; la Aristotel, materie și formă; la Descartes, materie (substanță având ca atribut întinderea) și spiritul sau sufletul (substanță necorporală având ca atribut gândirea); în teologie, bine și rău (d. zoroastrist). Opus monismului. 2. Dualitate. 3. (FIZ.) Dualism undă-corpuscul = concepție potrivit căreia unei microparticule (corpuscul) i se poate asocia o undă și reciproc, confirmată experimental prin efectul fotoelectric și efectul Compton. Natura radiațiilor electromagnetice apare astfel: ondulatorie în fenomenele de propagare, reflexie, refracție, interferență, difracție, polarizare și corpusculară în fenomenele de emisie și absorbție. 4. Dualismul austro-ungar = formă de conducere statală, realizată printr-o uniune personală între Austria și Ungaria (1867-1918), ca urmare a crizei politice și sociale, provocate de înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia pentru hegemonie în rândul statelor germane.

MUSIL [músil], Robert (1880-1942), scriitor austriac. Ostil nazismului, s-a refugiat în Elveția (1968). Proză de investigare psihologică („Rătăcirile elevului Törless”); povestiri prezentând tipologii diverse în situații extreme („Trei femei”). Capodopera sa, romanul „Omul fără însușiri”, realizează un vast tablou satiric al societății austro-ungare de la începutul sec. 20. Profunzimea reflecțiilor, rigoare analitică, perfecțiunea stilului fac din M. unul dintre cei mai de seamă inovatori ai genului. Piese de teatru, publicistică.

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).

PASIVÍSM (< germ.) s. n. 1. Pasivitate (1). 2. Tactică politică adoptată în 1869-1905, de membrii Partidului Național Român din Transilvania, la conferința de constituire de la Miercurea Ciuc, prin care, nerecunoscând alipirea Transilvaniei la Ungaria și și dualismul austro-ungar, au hotărât boicotarea alegerilor din Ungaria.

PÂNCOTA, oraș în jud. Arad, în câmpia Aradului, la poalele vestice ale m-ților Zarandului; 7.494 loc. (2003). Stație de c. f. Fabrici de mobilă, de confecții metalice și de cărămidă. Centru viticol și de vinificație. Prima mențiune documentară datează din 1177. Localitatea s-a aflat sub stăpânire turcească (1556-1595), habsburgică (1687-1867)și sub autoritatea Imperiului Austro-Ungar (1867-1918). Ridicată la rang de târg în sec. 18 și declarată oraș la 17 febr. 1968. La P. a existat o mănăstire, cu biserica Sf. Fecioară, menționată documentar în 1217, incendiată de turci în 1565, ruinele păstrându-se până în 1934, precum și o cetate (sec. 14), distrusă în 1636, în urma unui asediu. Castel (1840), hanul poștei (sec. 18), biserică ortodoxă (1806-1809).

PORUMBESCU, Ciprian (1853-1883, n. Stupca, azi Ciprian Porumbescu, jud. Suceava), compozitor român. Închis în temnițele austro-ungare pentru ideile sale de edificare a unei culturi autohtone și de eliberare națională, s-a îmbolnăvit grav, ceea ce a dus la moartea sa prematură. Dirijor a numeroase coruri. Creație inspirată de folclorul sătesc și orășenesc, romanța și opereta austriacă, integrate într-o gândire unitare. Popularitate adusă de melodicitate, accesibilitate și de caracterul popular. Opereta „Crai Nou”, muzică simfonică, de cameră („Balada pentru vioară și pian”), lucrări corale (de la cor bărbătesc mixt sau de voci egale, cor cu soliști, la scene muzicale sau chiar cantate), muzică religioasă, cântece patriotice („Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”), printre care „Imnul Unirii – Pe-al nostru steag”, „Cântecul tricolorului”, „Cântecul gintei latine”.

borneu, -e, (bornău), s.n. – Raniță militară, purtată de soldații austro-ungari (ALR 1973: 706): „Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat” (Bârlea 1924: 6). – Din magh. borjú „vițel”, dial. bornú „raniță” (DA cf. DER).

comiz, (comis), s.n. – Pâine cazonă utilizată pentru hrana armatei austro-ungare; prefont: „Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat” (Bilțiu 2002: 163; Oarța de Sus). – Din germ. Kommis „cătănie, viață cazonă, de soldat”.

coroană, coroane, (corună), s.f. – Monedă austro-ungară: „În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească” (Bârlea 1924 II: 474); „De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună” (Bârlea 1924 I: 173). – Lat. corona.

crainer, (grainer), s. m. – Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. – Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: „țapină de o construcție aparte”, „podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii”, „doi butuci groși la poarta haitului (barajului)” (Gh. Pop 1971: 86).

honved, honvezi, s.m. – (mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară (Bârlea 1924). – Din magh. honvéd „militar teritorial”.

nemeș, -i, (nemiș), s.m. – 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșul conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia de sub Prislop). 2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud 1908). Ulița nemeșilor, în Odești-Codru – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu 1973). – Din magh. nemes.

pițulă, -e, (pețâlă), s.f. – Monedă care circula în Transilvania în timpul Imperiului austro-ungar, echivalent a 10 creițari: „Găina nu mi-o plătești? / Aripa cu pițula, / Clonțu plătește suta” (Bilțiu 1990: 131); „Cum dai, lele, laptele? / -Trei pețâle, domnule” (Papahagi 1925: 173). – Din magh. picula (Titkin cf. DER).

solgăbirău, -i, s.m. – (înv.) Funcționar în fosta administrație austro-ungară, pretor, subprefect: „Și ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău” (Bilțiu. 1990, 8). – Din magh. szolgabiró „pretor”.

ISONZO, fluviu în NE Italiei; 136 km. Izv. din Alpii Iulieni (Slovenia) sub numele de Soča și se varsă în M. Tireniană (G. Triest), lângă Monfalcone. Hidrocentrale. De-a lungul lui s-au desfășurat, în perioada mai 1915-oct. 1917, 12 mari bătălii între armatele italiene și cele austro-ungare.

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.

KOROŠEC [koroʃec], Anton (1872-1940), poet și om politic sloven. După prăbușirea monarhiei austro-ungare, a fost unul dintre fondatorii Regatului sârbilor, croaților și slovenilor. De mai multe ori ministru și prim-min. (iul.-dec. 1928). S-a opus politicii dictatoriale a lui Aleksandru I și a devenit un adept fervent al independenței Sloveniei.

KRLEŽA [krléʒa], Miroslav (1893-1981), scriitor croat. Personalitate marcantă a literaturii croate. Poeme („Baladele lui Petrica Kerempuh”). Nuvele („Zeul croat Marte”) și romane în care dezvăluie contradicțiile unei lumi ce se destramă („Întoarcerea lui Filip Latinovič”) sau critică societatea austro-ungară dinainte de 1918 și regimul iugoslav dintre cele două războaie mondiale („Flamuri”). Cunoscut îndeosebi ca dramaturg prin piesele sale satirice („Domnii Glembaiev”, „Lupul”, „Agonie”). Eseuri critice.

RAȚIU 1. Ioan R. (1828-1902, n. Turda), om politic român. Unul dintre conducătorii luptei de eliberare națională a românilor din Transilvania, participant la Revoluția din 1848-1849. În 1863-1864 a fost deputat și secretar al Dietei Transilvaniei din Sibiu. Adversar al pactului dualist austro-ungar. R. a fost unul dintre inițiatorii Pronunciamentului de la Blaj din 1868 și al Memorandului din 1892 și unul dintre întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania (1881), al cărui președinte a fost între 1889 și 1890. A fost conducătorul delegației, formată din 300 de români, care trebuia să prezinte împăratului, la Viena, textul Memorandului din 1892. Judecat și condamnat la doi ani închisoare, a fost eliberat după 15 luni, în urma protestelor opiniei publice din țară și din străinătate. 2. Ion R. (1917-2000, n. Turda), om politic și de afaceri român. Național-Țărănist. După sept. 1940, a cerut azil politic în Marea Britanie. Colaborează la emisiunile BBC. În exil, s-a implicat activ în organizarea diasporei. Membru al Comitetului Executiv al Mișcării Românilor Liberi și al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. După repatrierea sa (ian. 1990), a devenit unul dintre conducătorii P.N.Ț.C.D. Autor al mai multor lucrări: „România de astăzi: comunism sau independență”, „În așteptarea redeșteptării”.

austro-ungar (a-us-) adj. m., pl. austro-ungari; f. austro-ungară, pl. austro-ungare

*Austro-Ungar (Imperiul ~) s. propriu n.

afet n. suportul unui tun [Nemț. Laffette (= fr. l’affût), din terminologia militară austro-ungară].

RICHTER [ríktər], Hans (1843-1916), dirijor german de origine austro-ungară. Specializat în muzica lui Wagner (prima audiție a „Inelului nibelungilor”), promovează muzica lui Brahms, Beethoven, Dvořák și Elgar. Activează preponderent în Germania și Marea Britanie.

arest n. opreală, închisoare (militară sau școlară). [De origină militărească austro-ungară: nemț. ARREST].

austro-ungar a. și m. ce ținea de fostul imperiu al Austro-Ungariei.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

căprar m. caporal. [Nemț.KAPRAL (= KORPORAL); din terminologia militară austro-ungară].

cătană m. 1. ostaș, în special soldat din armata austro-ungară: oamenii săriră crezând că e foc ori ne taie catanele CR.; 2. pl. Catane sau slujitori de scuteală, odinioară miliția țării (în număr de 18.000) ce era scutită de unele dări. [Ung. KATONA].

cătănie f. miliție, serviciu militar (în armata austro-ungară): cântec de cătănie.

cezaro-crăiesc a. austro-ungar, austriac.

ciacău n. chipiu de paradă (în armată austro-ungară). [Ung. CSAKÓ].

feldmareșal m. generalisim, în armata austro-ungară, germană și engleză.

filer m. Tr. fostă monedă austro-ungară valorând a suta parte dintr’o coroană: asta costă 20 fileri. [Ung. FILLER = nemț. HELLER].

ghinărar m. pop. general. [Nemț. GENERAL: din terminologia militară austro-ungară].

lagăr n. 1. teren ocupat de o armată; 2. fig. partid. [Nemț. LAGER: din graiul cătanelor austro-ungare].

patron n. cartușă: împarte patroane AL. [Nemț. PATRONE: din terminologia militară austro-ungară].

Austria f. partea monarhiei austro-ungare coprinzând odinioară țările reprezentate în Parlamentul din Viena și anume: Austria, Tirolul, Stiria, Carintia, Carniolia, Istria, Dalmația, Boemia, Moravia, Silezia, Galiția, Bucovina. Stat poliglot cu 25 mil. loc. (Germani, Slavi, Români și Unguri). Casa de Austria, numele familiei de Habsburg, din care s’alegeau (dela 1438-1866) împărații Germaniei (Austriac). În urma răsboiului mondial Austria a fost desmembrată și redusă (cu Tirolul) la o mică republică, cu cap. Viena: 6 mil. 400.000 loc.

Austro-Ungaria f. fost mare stat european, compus din 2 țări întrunite (dela 1876) și despărțite prin râul Leitha, un afluent al Dunării: Austria, cu cap. Viena, și Ungaria, cu cap. Buda-Pesta, cu o populațiune de peste 45 mil. loc. Tractatul din Saint-Germain (10 Sept. 1919) a consacrat ruina imperiului Austro-Ungar, desmembrându-l în mai multe republici independente: Austria (cap. Viena), Ungaria (cap. Pesta), Ceho-Slovachia (cap. Praga), etc. Importante teritorii trecură la Italia, la Iugo-Slavia (cu Bosnia și Herzegovina), la România (Bucovina; Transilvania, etc.).

balcanică (Peninsula) f. coprinde România, Bulgaria, Rumelia, Serbia, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Grecia și Turcia. Prin tractatul din Versailles (1919), România, Serbia și Grecia și-au văzut teritoriile și populațiile mai mult de cât îndoite în detrimentul Bulgariei, Turciei și fostului imperiu austro-ungar. Bosnia, Herțegovina și Muntenegru fac azi parte din regatul iugo-slav.

Ceco-Slovachie f. republică proclamată în 1918, recunoscută de tractatul din Versailles (1919) și constituită din fostele țări austro-ungare: Boemia, Moravia, Silezia și Nordul Ungariei: 13 ½ mil. loc. cap. Praga.

Entente f. (cit. Antant), înțelegerea cordială între Anglia, Franța, Italia și Japonia, puteri aliate și asociate în cursul răsboiului mondial și continuând a dirija politica europeană; Mica Entente, acord între țările din nou constituite (Ceco-Șlovachia și Polonia) sau întregite (Iugo-Slavia și România), din imperiul austro-ungar spre a se opune la orice tentativă de restaurare a fostului imperiu austro-ungar.

Iugo-Slavie f. regat constituit în urma răsboiului mondial (1919) de Serbia, Croația și de fostele provincii austro-ungare locuite de Sloveni (Stiria, Carintia și Carniolia), Muntenegru cu Bosnia și Herzegovina. V. Sărbia.

Maramureș n. (numit de Unguri Márámáros); 1. vechiu ducat în Transilvania, de unde purceseră (după tradițiunile populare) în sec. XIII și XIV ambii descălecători ai Țărilor române: Radu Negru și Dragoș; 2. fostă provincie austro-ungară așezată la N. de Transilvania cu o populațiune de 600.000 loc. (Români, Ruteni și Unguri); 3. județ în Maramureș cu cap. Sighet: 356.598 loc., (dintre cari 94.978 Români); Provincie anexată în 1918 României Mari, odată cu Banatul, Transilvania și Bucovina.

Răsboiu Austro-român pentru întregirea neamului (Aug. 1916 – Aprilie 1918), s’a deschis la 14/27 Aug. 1916 prin declararea de răsboiu către Austria de România. Următoarele faze rezumă alternativele acestor lupte eroice: 1) Ofensiva (15 Aug.-15 Sepț. 1916). Armatele române trec frontiera și ocupă Brașovul și valea superioară a Oltului cu toate înălțimile strategice. Germano-Bulgarii, cu forțe superioare; atacă Turtucaia (17 Aug.) și înaintează în interiorul Dobrogei, pe când Austro-Ungarii atacă în Transilvania (13-16 Sept.). Armata română se încearcă a trece Dunărea (13 Sept.). 2) Defensiva (10 Sept.-5 Nov.). După numeroase învingeri (Oituz, Uz, Olt, Bran, Predeal) se repurtă victoria dela Jiu (14 Oct.). Pierderea liniei Cernavodă-Constanța. 3) Retragerea (5 Noemv.-20 Dec.). După bătăliile date la T.-Jiu, Cărbunești, Filiași, armata română părăsind Oltenia, se retrage pe stânga Oltului. Cavaleria dușmană trece Oltul, pe la Drăgănești, iar Germano-Bulgarii trec Dunărea. Bătălia dela Argeș. După numeroase lupte (Pitești, Titu, Ploești, Mizil, Buzău), oștirea noastră e nevoită a se retrage în Moldova. 4) Refacerea (15 Ian.-Iunie 1917). Reorganizarea armatei și pregătirea-i pentru desrobirea țării și a neamului. Familia regală contribue la ridicarea moralului și la însănătoșire. Noua armată reia ofensiva. Victoria dela Mărășești, la Nord de Focșani (25 Iulie-1 Sept.), fu cea mai însemnată înfrângere ce au suferit-o Germanii în Orientul Europei. Victoria finală. V. România Mare.

Sârbia f. provincie la apusul Bulgariei și României, desfăcută de Turcia în 1878, fu constituită într’un regat independent în 1882 cu cap. Belgrad. Prin ultimul războiu balcanic din 1912, Sârbia câștigă un teritoriu de 40.000 km. p., așa că populația-i crescu mult. Azi, sporită cu foste provincii austro-ungare, constitue, împreună cu Croația regatul Iugo-Slaviei, cu 13 mil. loc. V. Iugo-Slavia.

Tirol n. fostă provincie a imperiului austro-ungar: 860.000 loc. (Tirolian), cu cap. Innsbruck. O parte a Tirolului constitue azi cu Austria o mică republică (cu cap. Viena); celelalte părți țin de Elveția și de Italia.

Transilvania f. fostă provincie austro-ungară, țară muntoasă și acoperită de păduri, numită și Ardeal (de Unguri Erdely și de Sași Siebenbürgen), așezată la N.-V. României, de care se despărția prin lanțul Carpatilor: ea se împarte în 15 județe cu o populațiune de 2.684.921 loc. (dintre cari 1.522.733 români și 891.440 unguri). Adunarea națională din Alba-Iulia (1 Dec. 1918) a proclamat unirea Transilvaniei cu România, unire confirmată prin tractatul din Versailles (1919).

Ungaria (Magyarország) f. parte a fostului imperiu austro-ungar, coprinzând od. Ungaria propriu-zisă, Croația, Slavonia, Transilvania și Banatul, peste 19.000.000 loc., dintre cari 8.500.000 Maghiari și aproape 3.000.000 Români. Cap. Buda-Pesta. Prin tractatul dela Saint-Germain (1919), Ungaria a cedat Sârbiei, Croația și Slavonia, iar României Transilvania și Banatul. Teritoriul Ungariei a fost redus dela 320.000 km. p., la 95.000, iar populația dela 20 mil., la 8 milioane. Ungaria formează azi o republică (proclamată în 1918), cu cap. Pesta. În cursul anului 1919, Ungaria a suportat un guvern bolșevist, dar republica a triumfat.

AUSTRO-UNGAR, -Ă, austro-ungari, -e, adj. Care aparținea sau se referea la Austro-Ungaria. – De la n. pr. Austro-Ungaria.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.), cu sau fără spetează, pe care poate să stea o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = (în unele state) instrument de execuție prin electrocutare a condamnaților la moarte. ◊ Compus: (Pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee robustă cu flori purpurii reunite într-un capitul (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (ori Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită meseria diverși lucrători. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie; p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

CEZARO-CRĂIESC, -IASCĂ, cezaro-crăiești, adj. (Înv.) Al Imperiului Austro-Ungar, privitor la acesta. [Var.: chezaro-crăiesc, -iască adj.] – După germ. kaiserlich-königlich.

DEAK, Ferenc (1803-1876), om politic liberal ungur. Promotor, împreună cu Andrássy Gyula (1), al ideii creării statului dualist austro-ungar.

PIȚULĂ, pițule, s. f. Monedă austro-ungară de zece creițari care a circulat (până în 1918) și în Transilvania și Bucovina; (fam.) monedă de valoare mică; gologan, para. – Din magh. picula.

PREFECT, prefecți, s. m. 1. (În organizarea administrativ-teritorială a României) Reprezentant al conducerii centrale într-un județ, cu atribuții administrative. 2. Persoană care supraveghea și îndruma instrucția și educația într-o școală, în vechea organizare a învățământului din Imperiul Austro-Ungar. 3. (În Roma antică) Titlu dat unor funcționari din administrația civilă și militară; persoană având acest titlu. – Din lat. praefectus.

HABSBURGIC, -Ă, habsburgici, -ce, adj. Al dinastiei Habsburg sau al Imperiului Austro-Ungar condus de împărații din dinastia Habsburg, privitor la această dinastie sau la acest imperiu. – Habsburg (n. pr.) + suf. -ic.

HONVED, honvezi, s. m. Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară. – Din magh. honvéd „militar teritorial”.

FIORIN, fiorini, s. m. (Învechit) Monedă care a circulat în vechiul imperiu austro-ungar; nume dat unor monede cu circulație în diverse țări. (Atestat în forma fiurin) Haină de zece fiurini. GOLESCU, Î. 67. – Pronunțat: fio-. – Variante: florin (VORNIC, P. 10), (învechit) florint, florinți (BĂLCESCU, O. II 193, ALECSANDRI, P. P. 314), (învechit) fiurin s. m.

DUALISM s. n. 1. (În opoziție cu monism) Curent filozofic care consideră ca principiu al existenței nu o singură substanță, ci două substanțe diferite: materia și ideea, care se neagă reciproc și luptă între ele. 2. (În expr.) Dualismul austro-ungar = formă a absolutismului de stat, introdusă în imperiul habsburgic după înfrîngerea revoluției din 1848-1849, constînd în alianța burghezo-feudală a păturilor conducătoare ale celor două națiuni privilegiate (austriacă și ungară), cu scopul de a mări asuprirea celorlalte naționalități și a accentua exploatarea popoarelor austriac și ungar.

COMITAT, comitate, s. n. (În monarhia austro-ungară) Diviziune administrativă; district. V. departament. Proprietar, avînd în comitat mai multe ferme... GHICA, S. 579. Mihai își așeză... oștirea în deosebite comitate pentru iernat: BĂLCESCU, O. II 265.

HONVED, honvezi, s. m. (Învechit) Soldat în infanteria maghiară din evul mediu. ♦ Soldat în armata terestră maghiară din monarhia austro-ungară.

PIȚULĂ, pițule, s. f. Monedă austro-ungară de zece creițari, care a circulat pînă în 1918 în Transilvania și Bucovina. Ce plată cătana are? Pe cinci zile Trei pițule. BIBICESCU, P. P. 136. ♦ (Familiar) Ban de valoare mică, gologan, para. Toate cheltuielile s-au acoperit prin munca voluntară a tovarășilor muncitori și nu ne-a costat nici o pițulă toată operația. V. ROM. martie 1952, 162.

UNGAR, -Ă, ungari, -e, adj. Maghiar. ◊ Dualismul austro-ungar v. dualism.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă, cu sau fără spetează,făcută pentru a ședea pe ea o singură persoană. Scamatorul, urcat pe scaunul lui, părea că se clatină. SAHIA, N. 69. Cerceta cu ochii cele trei scaune de paie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 19. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în trecut, era așezat cel supus torturii. (Glumeț) Două ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului, cu fire și cîrlige electrice în păr. C. PETRESCU, C. V. 169. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte. ◊ Expr. Cu scaun la cap v. cap¹ (I 4). ♦ Fig. Locul și funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări elective. Scaunul de deputat îi era, așadar, indiferent. Nici nu-l ceruse, nici nu-l aștepta. C. PETRESCU, Î. II 134. Nu mai văd eu scaun în... sinod, cît hăul. CONTEMPORANUL, IV 7. ♦ Bancă, de obicei fără spetează, pe care pot ședea mai multe persoane. Ne aduce un scaun nou și lung, și, după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului «Calul Bălan». CREANGĂ, A. 2. 2. Faptul de a elimina materiile fecale; excrementele eliminate. 3. (Învechit și arhaizant) Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. În curînd scaunul Moldovei e văduv. Piciorul lui Ștefan obrintește. Încheieturile lui sînt prinse. DELAVRANCEA, A. 54. Cu atîta însă nu se mulțumea Chiajna; avînd un fiu pe scaun, ea sîrgui să-i agonisească și celuilalt domnia vecină a Moldovei. ODOBESCU, S. A. 156. De acum să vedeți voi certe, Lupte, vrajbe-ntre boieri Pentru scaun și averi! ALECSANDRI, P. A. 94. ◊ Expr. A ridica, a înălța, a pune (sau a se urca, a veni) în scaun = a aduce (sau a veni) la domnie, a (se) face domn. Să vestești tuturora... că ieri am pus pe Bogdan pe scaunul Moldovei. DELAVRANCEA, A. 141. Tu ai să te urci pe scaunul împărăției mele, fiindcă eu n-am moștenitor pînă acum. ISPIRESCU, L. 31. Fu cel dintîi prinț care veni în scaun însoțit de o mulțime de greci. BĂLCESCU, O. I 69. A se coborî din scaun = a abdica de la tron. 4. Fig. (Învechit și arhaizant) Reședința monarhului sau a cîrmuirii; capitala unui stat. În toamna anului 1869, cam pe la sfîrșitul lui septembrie, Eminescu pornea spre scaunul cesaro-crăiesc. CĂLINESCU, E. 159. Făcea poftire... crailor, voievozilor și boierilor, înștiințîndu-i cu cărți de țeremonia domnească din scaunul Sucevei. SADOVEANU, F. J. 346. Înainte vreme scaunul era la Ieși, bre! numai de la Cuza încoace s-a mutat scaunul la București. SP. POPESCU, M. G. 76. ◊ Sfînlul Scaun sau Scaunul apostolic (sau pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ (Ist.) Circumscripție teritorială, politică și administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. De pe la Jiu încoace, pînă la scaunele săsești din Sebeș, din Sibiu și din Brașov... strejuiau vestiții moți. ODOBESCU, S. III 524. Secuii... erau împărțiți în scaune și aveau o organizație cu totul democratică. BĂLCESCU, O. II 209. 5. Fig. (Învechit și arhaizant, adesea determinat prin «de judecată», «al judecății») Instanță judecătorească; tribunal. Poate ar fi fost vinovat împăratul... căci ar fi tăiat pe copil fără să facă cercetare și fără să-l aducă la scaun de judecată. SADOVEANU, D. P. 139. II. 1. (Învechit și popular) Butuc sau masă specială pe care se taie carnea la măcelărie; p. ext. măcelărie. La bărbat întins se duse și la scaun îl găsi, Căci casap era cu breasla. CONTEMPORANUL, I 510. Alaiul... trecu și prin piața mare, unde șetrele precupeților, scaunele măcelarilor și tarabele gelepilor... erau închise în ziua aceea. ODOBESCU, S. I 109. 2. (Popular, urmat de determinări care arată felul, scopul) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care-și exercită meseria anumiți meseriași: a) scaun de doage = scăunoaie; b) scaun de cioplit = bedreagul rotarului; c) scaun de spițe = cobilă. 3. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. Asaltul începu. Tunurile așezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. NEGRUZZI, S. I 173. 4. Schelet alcătuit din bare de lemn, care susțin învelitoarea unui acoperiș. 5. (Popular) Fiecare dintre părțile spicului care susțin cîte un bob. Spicul se alcătuiește din grăunte sau boabe așezate fiecare în rînduri, fiecare grăunte stînd într-un scaun al său. PAMFILE, A. R. 96. ◊ Expr. (Rar, despre cereale) A băga scaun = a lega. Grîul băgase scaun și ajungea la genunchi. SANDU-ALDEA, U. P. 57. 6. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. 7. Mică platformă în vîrful unei scări, de unde e observat și pîndit vînatul de către vînători.

VENGHER, vengheri, s. m. (Învechit) Slovac (originar din fostul stat austro-ungar) care se ocupa în special cu comerțul ambulant; p. ext. negustor ambulant; bocceagiu. (Fig.) Din elementele tinere... cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124.

borneu, (bornău), s.n. – (reg.; înv.; mil.) Raniță militară purtată de soldații austro-ungari (ALRRM, 1973: 706): „Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat” (Bârlea, 1924: 6). (Trans., Maram.). – Din magh. borjú „vițel”, dial. bornú „raniță” (DA, cf. DER; MDA).

bruțac, s.n. – (reg.; înv.) Sac de merinde utilizat de soldații din armata austro-ungară; rucsac, raniță; pruțuc.: „Cu puștile-n piramide, / Cu bruțacu fără ptită” (Papahagi, 1925: 274). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, cu sensul de rucsac (DRT, 2010). – Din germ. Brotsack (Frățilă).

comiz, (comis), s.n. – (reg.; înv.) Pâine cazonă utilizată pentru hrana armatei austro-ungare; prefont: „Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat” (Bilțiu, 2002: 163; Oarța de Sus). – Din germ. Kommis „cătănie, viață cazonă, de soldat”.

crainer, craineri, (grainer), s. m. – (reg.) Nume dat etnicilor germani colonizați în Maramureș, care lucrau în exploatările forestiere. – Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-Ungar [astăzi aparține RSF Iugoslavia, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munți împăduriți; aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureș, în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniți de aici în Maramureș, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părțile noastre. Așa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: „țapină de o construcție aparte”, „podeț ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buștenii”, „doi butuci groși la poarta haitului (barajului)” (Gh. Pop, 1971: 86).

honved, honvezi, (honvid), s.m. – (reg.; mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară (Bârlea, 1924): „Fetele poartă verigi, / Eu port armă de honvizi” (Bilțiu, 2006: 110). – Din magh. honvéd „militar teritorial” (DEX, MDA).

nemeș, nemeși, (nemiș), s.m. – (reg.) 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș, 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi, 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșenii conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia, de sub Prislop). 2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud, 1908). (Atestat 1404). ♦ (top.) Ulița nemeșilor, în Odești – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu, 1973). ♦ (onom.) Nemeș, Nemes, nume de familie frecvent în zona Cosău (1.604 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. nemes „nobil” (Șăineanu, Scriban; DER, DEX, MDA).

pițulă, pițule, (pețâlă), s.f. – Monedă care circula în Transilvania în timpul Imperiului austro-ungar, echivalent a 10 creițari: „Găina nu mi-o plătești? / Aripa cu pițula, / Clonțu plătește suta” (Bilțiu, 1990: 131); „Cum dai, lele, laptele? / -Trei pețâle, domnule” (Papahagi, 1925: 173). – Din magh. picula (Scriban; Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

pruțuc, s.n. – (reg.) Traistă de pânză pe care o purtau soldații din armata austro-ungară (Bârlea, 1924); bruțac. (Trans., Maram.). – Din germ. Brotsack „sac pentru pâine; traistă, raniță” (MDA).

solgăbirău, -i, s.m. – (reg.; înv.) Funcționar în fosta administrație austro-ungară, pretor, subprefect: „Și ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău” (Bilțiu, 1990: 8). (Banat., Trans., Maram.). – Din magh. szolgabiró „pretor” (DLRM, MDA).

coroană, coroane, (corună), s.f. – 1. Cunună. 2. (fig.) Putere suverană. 3. Monedă austro-ungară: „În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească” (Bârlea, 1924, II: 474); „De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună” (Bârlea, 1924, I: 173). 4. (geol.) Coroana, numele izvorului principal de apă minerală din Săpânța. Apa s-a îmbuteliat și s-a comercializat de la sfârșitul sec. XIX, până în 1988. În prezent, este folosită doar de localnici și turiști. 5. (arhit.) Coroana, numele unui hotel din localitatea Sighetu Marmației, situat pe latura sudică a Pieței Libertății. Inițial, s-a numit Korona, iar în perioada comunistă, Hotel Tisa. Clădirea a fost construită în sec. XIX, pe două niveluri; la subsol era o renumită cramă. În iulie 1923, hotelul a găzduit familia regală a României (regele Ferdinand I, Regina Maria, principele Carol, prințesa Elena și principele Nicolae). – Lat. corona „coroană” (sec. XVII) (DER, DEX, MDA).

SOLGĂBIRĂU, solgăbirăi, s. m. (Maghiarism învechit, Transilv.) Funcționar din fosta administrație austro-ungară (corespunzînd pretorului sau primpretorului de mai tîrziu). Toți le făceau cale, de gîndeai că trece solgăbirăul. RETEGANUL, P. V 6.

CRIVAC s. mariaș, (înv.) greșlă. (Moneda austro-ungară numită ~.)

MARIAȘ s. crivac, (înv.) greșlă. (Moneda austro-ungară numită ~.)

austro-ungar, ~ă [At: DA ms / P: a-us~ / Pl: ~i, ~e / E: austro + ungar] 1-4 smf, a (Persoană) care (locuia sau) era originară din imperiul austro-ungar. 5-6 a Care aparținea (Austro-Ungariei sau) austro-ungarilor (1). 7-9 a Referitor (la Austro- Ungaria sau) la austro-ungari (1,3). 10-12 a (De Austro-Ungaria sau) austro-ungari (1, 3).

căpitan sm [At: COD. VOR. 35/34 / V: (rar) ~petean / Pl: ~i / E: it capitano, rs капитан] 1-2 (Înv) Persoană care comandă o armată sau o parte a ei Si: comandant. 3 (Pan) Căpetenie (1). 4 Om foarte iscusit Si: strateg. 5 (Pop; îe) A fi fata banului, sora ~ului Se spune despre fetele cu pretenții (de noblețe). 6 (Pop; îe) Ori Stan, ori ~ Se spune când cineva pune totul în joc, riscând tot ce are în vederea unui câștig important. 7 (Fam; gmț; îe) Ai să dai de ~ Tăvăliciu Se spune pentru a avertiza pe cineva că va avea necazuri (dacă va întreprinde o anumită acțiune). 8 (Înv; îc) ~-pașa Comandant al flotei turcești. 9-10 (Ist) Comandant al unui corp de ostași sau slujitori (care aveau și îndatoriri civile). 11 Ofițer superior locotenentului și inferior maiorului. 12 Persoană care are gradul de căpitan (11). 13-14 (Mrn; îc) ~-locotenent Grad corespunzător căpitanului din armata de uscat (sau de aviație). 15 Ofițer care are gradul de căpitan-locotenent în marină. 16-18 (Îs) ~-de rangul întâi (al doilea, al treilea) Grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului sau maiorului) în marină. 19-21 Ofițer care are gradul de căpitan (16-18). 22 (Mrn; urmat de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher” etc.) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. 23-24 (Îs) ~ de port Persoană însărcinată cu conducerea activității unui port (sau a unui oficiu portuar). 25 (Ist; Buc; îs) ~ul țării Șef administrativ suprem și reprezentant autonomiei (în provinciile austro-ungare). 26 (Iuz; îs) ~ al unui district Șef administrativ al unui județ Si: prefect, (înv) ispravnic. 27 (Mol; Trs; înv; îs) ~ de târg, ~ul orașului Prefect al poliției Si: (iuz) agă. 28 (Iuz; îs) ~ de poștă Diriginte. 29 (Iuz; îs) ~ de barieră Șef al corpului de pază care apăra bariera orașului. 30-31 (Înv) Căpetenie a unei bande de hoți, (de haiduci etc.) 32 (Spt) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul echipei din care face parte. 33 (Bot; îc) ~ul-leacurilor Fierea pământului (Erythraea centaurium). 34 (Bot; lpl) Cârciumărese (Zinnia elegans).

comis³ sm [At: VICIU, GL. / Pl: ~iși / E: ger Kommiss (brot)] 1-2 Militar (1-2) român din fosta armată austro-ungară. 3-4 Persoană cu grad de comis³ (1-2). 5 Pâine cazonă.

coroană sf [At: COD. VOR. 113, ap. DA / V: ~ronă, ~rună / Pl: ~ne / E: ml corona] 1 Ornament în formă de cerc, așezat pe cap. 2 Podoabă pentru cap, de formă circulară, făcută din flori, frunze Si: cunună. 3 (Spc) Cunună de mireasă. 4 (Șîs) ~ mortuară Aranjament floral de formă circulară sau ovală depus ca omagiu la un mormânt sau monument. 5 Coroană (1) din metal prețios împodobit cu pietre prețioase pe care o poartă regii, împărații, principii, ca însemn al autorității supreme. 6 Tiară papală. 7 (Fig) Putere monarhică. 8 (Pex) Monarh. 9 (Pex) Stat. 10 Semn în formă de coroană (5) pe stemele și armurile unor familii nobile (în care au existat domnitori). 11 Monedă de argint care poartă efigia coroanei purtate de suveranul țării respective. 12 Monedă din Imperiul Austro-Ungar între anii 1893- 1918, valorând o sută de fileri sau o jumătate de fiorin. 13 (Înv; îe) Trei ~ne Termen de dispreț pentru un cal care nu valorează prea mult. 14 (Bot; șîc ~na-împăratului; pbl) Bibilică (Fritillaria meleagris). 15 Totalitate a crengilor unui arbore. 16 Parte superioară a dintelui, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. 17 (Pex) îmbrăcăminte de metal sau alt material care acoperă un dinte bolnav. 18 Parte a piciorului calului de deasupra copitei. 19 Lemne care formează laturile scocului, la moară. 20 Fruntar la moară. 21 (Gmt) Suprafață cuprinsă între două cercuri concentrice. 22 Zonă circulară roșiatică formată pe cer împrejurul soarelui la apus. 23 (Ast; îs) ~na australă Constelație din emisfera australă, de formă circulară, cuprinsă între constelațiile Scorpion și Săgetător. 24 (Ast; îs) ~na boreală Constelație circulară din emisfera boreală Si: (pop) Hora, Casa cu ogradă. 25 (Îs) ~a solară Strat exterior al soarelui, observabil, cu ochiul liber, în timpul eclipselor. 26 (Thn; îs ~ de rulare, ~ dințată, ~ diferențială, ~ divertoare, ~ oscilantă, ~ de zăvorâre etc.) Piese componente ale unor ansambluri mecanice, sau părți ale acestora, de formă circulară. 27 (Fig) Ceea ce încununează. 28 (Reg) Coamă a acoperișului unei case țărănești. 29 (Fig) Vârf. 30 (Fig) Încununare. 31 (Fig) Capăt. 32 (Reg; Îe A face o ~) Poznă. 33 (Thn; îs) ~a șinei Capăt al șinei. 34 Cadru. 35 (Thn; îs) ~a turlei Cadru de lemn care unește picioarele turlei de sondă cu partea ei superioară Si: geamblac. 36 (Muz) Semn pus deasupra unei note sau a unei pauze pentru a le prelungi valoarea Si: (rar) fermata.

erariu sn [At: INSTRUCȚII, 11/25 / V: erar / S și: (înv) erarium / Pl: ? / E: ger Ärar, lat aerarium] 1 (În organizarea administrativă a provinciilor românești din Imperiul austro-ungar) Administrație financiară a statului Si: (itî; rar) erario, trezorerie, visterie. 2 (În Roma antică) Tezaur public.

finanț sm [At: IORGA, N. R. B. 57 / Pl: ~i / E: ger Finanz (wachmann)] (Iuz) Funcționar militar la vămile austro-ungare care urmărea în special contrabanda.

habsburgic, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~ici, ~ice / E: Habsburg + -ic] 1-2 Privitor la dinastia Habsburg sau la Imperiul Austro-Ungar sub această dinastie. 3-4 Care aparține dinastiei Habsburg sau Imperiului Austro-Ungar sub această dinastie. 5-6 Specific dinastiei Habsburg sau Imperiului Austro-Ungar sub această dinastie.

iagăr sm [At: VĂCĂRESCUL, IST. 281/15 / V: ieg~, iegher / Pl: ~i / E: ger Jäger] 1 (Gmî; în armata austro-ungară) Vânător. 2 (Ban) Pădurar.

honved sm [At: MÂNDRESCU, L. P. 165 / V: honvid / A și: honved / Pl: ~ezi / E: mg honvéd „militar teritorial”] 1 Soldat din infanteria maghiară în Evul Mediu. 2 Soldat din armata pedestră austro-ungară. 3 Soldat din miliția teritorială maghiară Cf schimbaș.

mariaș¹ sm [At: (a. 1683) IORGA, S. D. XIII, 185 / V: (pop) măr~¹ (Pl: ~ași, ~rieși, rar ~e), (reg) maraș, mariș, mărăș, măreș, mereș / P: ~ri-aș / Pl: ~i, ~ieși, (rar, sn) ~e / E: mg máriás] Monedă care a circulat în Imperiul Austro-Ungar Si: crivac, greșlă.

notă sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XI, 314 / V: (îrg) noată / Pl: ~te / E: lat nota, fr note, it nota] 1 Însemnare, indicație, comentariu, remarcă în scris asupra unei chestiuni sau a unui fapt Si: (înv) notițe (1), notiție (1). 2 Text scris care conține o notă (1). 3 (Cdp fr prendre note; îe) A lua ~(de ceva) A afla ceva. 4 (Îae) A reține ceva. 5 (Îae) A ține seamă de ceva. 6 (Lpl) Însemnări rezumative scrise în timpul sau după terminarea lecturii unei cărți, a unui articol etc. Si: notițe (4). 7 (Lpl) Scurte notări făcute în cursul unei ședințe, audierii unei conferințe, unei lecții etc. Si: notițe (5). 8 (Lpl) Titlu nepretențios dat unor însemnări sau reflecții literare scrise și publicate, cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric, un fapt etnografic etc., redate, de obicei, în formă narativă Si: (înv) notiță (6). 9 (Mpl) Adnotare la un text literar sau științific tipărit, cuprinzând lămuriri sau informații suplimentare de amănunt asupra unei probleme ridicate de acel text, referințe bibliografice etc., trecută în josul paginii, la sfârșitul sau, rar, la începutul volumului adnotat Si: (rar) notiță (7). 10 (Șîs ~ diplomatică) Comunicare oficială scrisă, prin care un stat se adresează altui stat, expunându-și punctul său de vedere într-o anumită problemă sau îl informează despre o anumită problemă, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. 11 Comunicare făcută, de obicei, în scris de o instituție Si: adresă, înștiințare. 12 Socoteală scrisă cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumații, servicii etc. 13 (Îs) ~ de plată Document prin care se dispune plata unei sume de către o persoană fizică sau juridică, în numerar sau prin virament, din contul ei disponibil. 14 (Îs) ~ de comandă Document emis de client către furnizor, prin care se cere livrarea unor anumite mărfuri, prestarea unui anumit serviciu sau executarea unei lucrări determinate. 15 (Îs) ~ contabilă Document folosit pentru înregistrarea operațiilor economice în conturi. 16 Calificativ exprimat în cifre sau mențiuni speciale, prin care se apreciază cunoștințele, lucrările, comportarea unui elev, student etc. 17 Bancnotă emisă în Imperiul Austro-Ungar, în timpul războaielor napoleoniene. 18 (Șîs ~ muzicală) Semn grafic convențional prin care se indică înălțimea, prin poziția în raport cu liniile și spațiile portativului, și durata intonării, prin formă, unui sunet muzical și care folosește la notarea¹ compozițiilor muzicale. 19 (Îas) Sunet care corespunde notei (18). 20 (Îs) ~ discordantă (sau falsă) Afirmație, atitudine, element etc. care nu se potrivește într-un caz dat, în ansamblu, care face o impresie neplăcută, șochează. 21 (Îe) A face ~ discordantă A avea o atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. 22 (Îae) A avea o părere sau o atitudine diferită față de a altora. 23 (Îe) A fi în ~ A se potrivi unei situații. 24 (Îe) A forța (sau a exagera) ~ A trece dincolo de limitele obișnuite în atitudini, comportări etc. 25 (Îe) A fi în ~ A fi în concordanță cu situația. 26 (Fam; îlav) Ca pe note Așa cum trebuie. 27 (Fig) Ton. 28 (Fig) Accent. 29 (Fig) Ținută. 30 (Înv) Melodie. 31 (Înv) Bucată muzicală. 32 (Lpl) Foaie de caiet cuprinzând piese muzicale transcrise Si: partitură. 33 Trăsătură specifică a unei noțiuni. 34 (Îdt) Marcă². 35 (Îvr) Acuzare. 36 (Fig) Trăsătură, aspect, nuanță caracteristică. 37 (Pex) Semn distinctiv Si: particularitate.

pasivism sn [At: CV 1949, nr. 1, 26 / Pl: (rar) ~e / E: pasiv + -ism] 1-7 (Rar) Pasivitate (1-7). 8 (Rar) Tendință spre pasivitate. 9 (Spc) Tactică politică adoptată în 1869 la conferința de constituire a Partidului Național Român din Transilvania, prin care membrii acestui partid, nerecunoscând dualismul austro-ungar și alipirea Transilvaniei la Ungaria, au hotărât să boicoteze alegerile și viața parlamentară din Ungaria.

rosturgat s [At: BÂRLEA, B. I, 7 / Pl: ? / E: ger Rastvergatterung] (În graiul soldaților români din armata austro-ungară) Adunare după pauza de masă în timpul unui marș.

roștung sn [At: MÎNDRESCU, I. G. 79 / Pl: ~uri / E: ger Rüstung] (În vorbirea ostașilor români din armata austro-ungară) Echipament militar.

pițulă sf [At: DDRF / V: pețâlă / Pl: ~le / E: mg picula] 1 (Trs) Monedă austro-ungară care valora 10 sau 20 de creițari care a circulat în Transilvania până în 1918. 2 (Pgn; fam) Monedă de valoare mică Si: ban, gologan, para³.

tablă¹ sf [At: CORESI, ap. GCR. I, 23/27 / V: (reg) ~bulă, talbă / Pl: ~le, (reg) tăbli, tăble) / E: lat tab(u)la, mg tábla, fr table] 1 (Înv) Tăbliță (1). 2 (Bis; îs) ~lele legii (sau ~lele lui Moise, îvr, ~lele poruncilor, ~lele adevărului, -~lele adevărăturiei) Cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul dat de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 3 (Bis; îas; și, rar, îs ~la legii) Cele zece porunci. 4 (Îs) Legea (sau legile) (celor) douăsprezece ~le sau cele douăsprezece ~le Prima legislație scrisă a romanilor, gravată pe douăsprezece plăci de aramă. 5 (Înv; îs) ~ cerată (sau cernită) Placă de lemn acoperită cu un strat de ceară, pe care se scria prin zgâriere cu stilul, folosită în Antichitate de romani. 6 Placă de lemn, de piatră, de metal, pe care se scriu, se gravează sau se zugrăvesc anumite indicații, firme, date Si: panou, tăbliță (4), (reg) tăblie (2). 7 (Reg; pan) Pată albă, mare, pe care unii cai o au în frunte. 8 (Îvr) Icoană. 9 (Și determinat prin „neagră”, „mare”, „de lemn”) Placă dreptunghiulară, de obicei de lemn vopsit în negru, pe care se poate scrie cu creta Si: (reg) tabelă (15). 10 (Îe) A scoate la ~ A chema (un elev) la lecție (în fața tablei¹). 11 (Pop; și determinat „de piatră”) Tăbliță (6). 12 (Înv; astăzi numai în sintagme) Tabel (1). 13 (Îs) „la înmulțirii sau ”la lui Pitagora (rar pitagorică, înv, pitagoricească, îvr, ~la Țibeti sau Tibetului) Tablou care conține produsele înmulțirii între ele a primelor zece numere Si: (înv) tabel (7), tăblița lui Pitagora. 14 (Mat; îs) ~le trigonometrice Tabel trigonometric. 15 (Mat; îs) ~ de logaritmi Tabel de logaritmi. 16 (înv; șîs ~ de materii) Sumar. 17 Foaie de hârtie sau carton cu reproduceri de cărți, desene etc. Si: planșă. 18 (Reg; îf tabulă) Carte funciară. 19 (Înv) Scriere (cuprinzând tabele sau al cărei conținut este împărțit în capitole sau articole). 20 (Iuz) Planșă cuprinzând alfabetul și exerciții de citire, după care școlarii învățau odinioară să citească Si: (înv) tabel (5). 21 (Înv; pex) Temă școlară. 22 (Înv) Placă de lemn, de metal etc., având diverse întrebuințări Si: (înv) tăblie (1). 23 Placă (de lemn) pe care se desfășoară jocul de șah, de table² etc. 24 (Înv) Placă de lemn de care se prind coardele diferitelor instrumente muzicale. 25 (Ban; Trs) Oblon (la fereastră). 26 (Reg; lpl) Ochelari de cai Si: (reg) obloane. 27 (Mar; Trs) Fund de lemn pe care se taie legumele, carnea, pe care se răstoarnă mămăliga din ceaunul în care a fost fiartă etc. 28 (Reg) Tavă (1). 29 (Reg) Tabla¹ (1). 30 (Înv) Partea superioară, plană, a unor mobile. 31 (Înv) Masă¹. 32 (Reg) Pervazul ferestrei. 33 (Reg) Plită (1). 34 (Reg) Copertă de carte. 35 (Reg; pex) Carton (1). 36 (Înv; îlav) Din ~ în ~ De la prima până la ultima pagină. 37 (Înv) Clișeu gravat în lemn sau executat din metal pentru a fi imprimat pe hârtie. 38 (Înv) Pagină zețuită Si: (înv) tăblie (4) 39 (Rar) Panou (la saivan). 40 (Înv) Platformă pe care se așezau tunurile de calibru mare, în vederea executării tragerii. 41 (Reg) Fiecare dintre părțile din care se compune o plută¹, formată dintr-un rând de bușteni legați cu sârmă groasă unul de altul Si: (reg) căpătâi. 42 (Reg) Talpa casei. 43 (Atm; reg; îs) ~la pieptului Torace (1). 44 (Reg) Pânză a ferăstrăului. 45 (Reg) Fierul coasei. 46 (Reg) Fierul securii. 47 (Trs) Bucată de piele (din care se croiesc opincile). 48 (Reg) Bucată dintr-un aliment (slănină, unt, ciocolată) Si: halcă. 49 (Reg) Bulgăre de pământ. 50 (Mol; Trs) Suprafață îngustă de pământ (semănată cu același fel de plante sau aparținând aceluiași proprietar) Si: ogor, tarla (1). 51 (Reg) Strat (de legume, de flori). 52 (Reg) Platou situat pe vârful unui munte. 53 (Reg) Talpa piciorului. 54 (Îs) ~ dentară Suprafața orizontală a coroanei dintelui la cal. 55 Foaie de metal executată prin laminare, folosită la acoperișuri, la fabricarea unor ambalaje, rezervoare etc. Si: tinichea (1). 56 (Îs) ~ albă Tablă¹ (56) de fier cositorit. 57 (Reg; șîs ~ regească sau -la (de judecată) crăiască, ~la judecătorească, ~la septemvirală) Curte de apel. 58 (Iuz; îs) -la de sus (sau -la magnaților) și -la de jos (sau -la staturilor) For legislativ al Imperiului austro-ungar Si: cameră. 59 (Iuz) Consilier de conducere a districtelor din Imperiul austro-ungar. 60 (Trs; înv; îf tabulă) Tribunal (1).

Aurel Prenume frecvente în epoca contemporană, masc. Aurel, Aureliu, Aurelian și fem. Aurelia, Aureliana, sînt împrumuturi pe cale cultă, din vechea onomastică latină, reproducînd numele pers. Aurelius și Aurelia, respectiv Aurelianus, Aureliana. Aurelius, la origine un derivat adjectival în -ius care desemna descendența din vechea și nobila gintă Aurelia, este atestat încă în epoca republicană și provine dintr-o formă anterioară Auselius. Încă din antichitate, numele era considerat neroman; cunoscutul gramatic Festus susținea originea sabină a lui Auselius (devenit, prin rotacism, Aurelius) și chiar îl apropia de un cuvînt care în limba acestei vechi populații italice însemna „soare”. Lingviștii moderni pornesc de la aceste observații, aducînd noi fapte în sprijinul originii italice. Numele soarelui în limba sabinilor trebuie să fi fost *ausel refăcut pe baza formei Usil, zeul soarelui la etrusci). Termenul sabin este considerat o contaminare a două teme indo-europene care denumeau soarele: *aus (de unde provine lat. aurora, anterior *ausosa, auster, de aici austral, gr. aúrion, anterior, *ausrion „mîine”, lituan. aușrá, sanscr. ushás „dimineață”, germanicul *austo- și est „direcția din care se ridică soarele”) și *sauel- (din care provin lat. sol, solis și rom. soare, gr. hélios sau eélios, din *saweliios, goticul sauil, irlandezul haul; dintr-o rădăcină indo-europeană paralelă *sun- provine engl. sun, germ. sonne, olandezul zon, toate însemnînd „soare”). Această explicație ar încadra deci numele Aurelius în seria numelor teoforice (bine cunoscută în antroponimia populațiilor vechi) și l-ar apropia de cultul unei divinități solare italice. Întrucît explicația și argumentele filologice se circumscriu mai bine specificului sistemelor onomastice, etimologia propusă este preferabilă celei care susține că Aurelius ar proveni din subst. aurum „aur.” Din Aurelius, cu sufixul lat. -anus, se formează cognomenul roman Aurelianus, atestat numai în epoca imperială. Interesant de observat că nume terminate în -anus erau purtate la început de copii adoptați (aceștia primeau numele întreg al celui care îi adopta plus un derivat în -anus, de la numele vechii ginți din care aceste provenea: Caius Iulius Caesar Octavianus, este fiul adoptiv al lui Caius Iulius Caesar și provenea din ginta Octavia, de unde Octavianus). În epoca imperială, aceste nume în -anus se generalizează, devenind chiar independente; o bună parte din nobilii romani, care purtau patru nume, erau cunoscuți mai ales prin ultimul, derivat în -anus. Din secolul trecut, sub influența Școlii ardelene, în Transilvania încep să fie folosite ca nume de botez, vechi nume din istoria romană (gentilice sau cognomene), întîi cele care aveau un corespondent în calendar, apoi și nume laice. Adoptarea acestor nume, care marchează începutul modernizării onomasticii românești, era un mijloc de evitare a maghiarizării numelor românești, larg practicate sub dominația austro- ungară. În această perioadă, intră la noi Aureliu, abreviat Aurel, Aurelia, Aurelian, Aureliana. Din Transilvania, unde se răspîndesc și în mediul rural, numele latinești pătrund și în cele două principate, de data aceasta ca o modă, fiind preferate pentru noutatea și valoarea lor de evocare. Formate în românește de la numele discutate, Aurica, Rica și Aurică, Rică, sînt folosite astăzi și ca prenume independente; în aceeași situație se găsește și hipoc. fem. Aura, considerat uneori fără nici un temei drept creație românească din subst. aur (prin etimologie populară, Aurel a fost considerat un diminutiv de la aur); Aura nu este decît un hipocoristic normal pentru Aurelia, lucru probat de existența lui în limbi în care nu este posibilă o derivare din aur, pentru simplul motiv că acest cuvînt este necunoscut. Alte hipocoristice uzuale sînt Relu, Rela, Reli. ☐ Engl. Aurelia, Aurelian, fr. Aurel, Aurele, Aurélie, it. Aurelio, Aurelia, Aureliano, Aureliana, sp. Aureliano, Aurelia, magh. Aurel, Aurelia, Aurelian, rus. Aurel, Avrelii, Avrelian, Aurelia, Aurel în bg. și scr. este împrumutat de la români. ☐ Din istoria Romei împărații Marcus Aurelius Antonius (161 -180), Lucius Domitius Aurelianus (270 – 275), cel care renunță în 274 la stăpînirea Daciei, Caius Aurelius Valerius Diocletianus (284 – 305), Aurelia, mama lui Cezar. ☐ Aurélia de G. de Nerval.

prefect sm [At: MAIOR, I. B. 233 / 25 / V: (reg) prăf~, perf~, ~fept, ~fet, prif~, prof~ / Pl: ~cți / E: lat praefectus, ger Präfekt, fr préfet] 1 (Înv) Demnitar care conducea o prefectură la romani sau, mai târziu, diverse unități teritoriale în unele state feudale Si: căpetenie, conducător, dregător, șef. 2 (Înv; pgn) Cârmuitor. 3 (Înv) Comandant al unei armate, al unei legiuni etc. în armata romană. 4 (Înv) Comandant de legiune în armata română, în Transilvania, în timpul revoluției din 1848. 5 (Îvr) Prefector (1). 6 Șef al administrației și al poliției într-un județ sau, în trecut, într-un district, reprezentant al conducerii centrale Si: (reg) prefector (2), prefectuș (3). 7 (Îs) ~ de poliție (sau al poliției) Șef al poliției în orașele mari ale țării. 8 (În vechea organizare a învățământului din Imperiul austro-ungar; șîs ~ de studii, ~ul studiilor) Supraveghetor și îndrumător însărcinat cu instruirea și cu educarea copiilor într-o școală, într-un seminar, într-o familie nobiliară etc. 9 (Trs; înv) Intendent. 10 (Înv) Logofăt.

prefus sm [At: LB / Pl: ~uși / E: mg prófusz, profosz] (Înv) Comandant militar în jandarmerie, în Imperiul austro-ungar.

profont sn [At: LB / V: pref~, prefund, prif~, ~funt / Pl: ~uri / E: mg prófont] Pâine de calitate inferioară care se prepara în trecut pentru militarii din fostul Imperiu austro-ungar.

vengher sm [At: TDRG / Pl: ~i / E: ucr венгер] (Înv) 1 Slovac (originar din fostul stat austro-ungar) care se ocupa în special cu comerțul ambulant. 2 (Pex) Negustor ambulant.

viril a [At: BOJINCĂ, A. II, 37/15 / V: (îvr) ~e / Pl: ~i, ~e / E: lat virilis, fr viril] 1 Caracteristic bărbatului (1) Si: bărbătesc (1), (îvr) viral² (1). 2 Care se referă la vârsta de maturitate a bărbatului Si: (îvr) viral² (2). 3 Care prezintă trăsături (considerate în mod tradițional drept) masculine Si: (îvr) viral² (3). 4 Care exprimă bărbăție, forță Si: energic (3), impetuos. 5 (D. bărbați) Care este apt de procreare. 6 (Îs) Togă (sau, îvr, haină) ~ă Togă purtată de adolescenții romani la împlinirea vârstei de optsprezece ani. 7 (În Imperiul Austro-Ungar; îs) Vot ~ Vot dat de un virilist. 8 (Jur; îs) Parte (sau porțiune) ~ă Parte care revine fiecărui moștenitor prin împărțirea legală a moștenirii.

virilist sm [At: (a. 1876) EMINESCU, S. P. 163 / Pl: ~iști / E: ger Virilist] (În Imperiul Austro-Ungar) Contribuabil care, plătind un impozit mare, beneficia de dreptul de a fi membru al consiliului comunal sau al celui municipal fără a fi ales, precum și de dreptul de a participa la alegerea deputaților în parlament.

solgăbirău sm [At: (a. 1628) IORGA, S. D. XII, 280 / V: (înv) ~rai, ~reu (S și: szolgăbireu), ~rou, ~ăib~, ~gab~ (Pl și: solgabirai), ~gb~, ~gob~, săl~ / Pl: ~ăi, (îvr) ~raie, ~ăie / E: mg szolgabiró] (Înv; Trs; Ban) Funcționar cu diverse atribuții în fosta administrație austro-ungară (corespunzând, aproximativ, pretorului sau prim-pretorului de mai târziu).

strajameșter sm [At: (a. 1784) IORGA, S. D. XIII, 15 / V: ~jăm~ (S și: strajă-meșter), ~jem~ / S și: straja-meșter / Pl: ~i / E: mg strászemester] (Trs) Sergent-major de cavalerie sau de artilerie (în armata austro-ungară).

MARIÁȘ¹ s. m. Nume dat unei monede care circula în imperiul austro-ungar; crivac, greșlă. încă au mai dat Mihai pop[ii] Ionașc[u] de o legat maraș 5 (a. 1683). IORGA, S. D. XIII, 185. Și am dat pentru legături trii mărieși și cinci potori (a. 1707). id. ib. 4, cf. 56. Au întors din bani protopopului florinți 18 și 1 mariaș (a. 1731). id. ib. 119, cf. 3, 104, 146, XII, 10, id. S. N. 119. Și acele protoca[le], cene ț-o da doi mă[r]iași să le dai. . ., lămîile pă un măriiașu (a. 1750). id. S. D. XII, 55, cf. 88, XIII, 116, 131. Au dat sfințiia sa 2 zloți și 2 mâriiașe și 2 duce, dajde vlădicească pentru mine (a. 1770). id. ib. XIII, 125. Tablă pentru măreși și petaci cîtă 5 într-o mînă socotind, de la 1 pînă la 10 000 (a. 1794). BV II, 359. Petaci de 7 creițari din anul 1802, măreș de cei mici, petaci de cei vechi (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 227. Bani de argint. . . măriiași 17 cr[eițari]. CALENDARIU (1814), 151/16. Moneta banilor nemțești era groșîța de două parale, petaci în 5 parale, mariași în 10. DIONISIE, C. 166. Asemenea și banii s-au suit cu prețiul mare... groșița 4 par[ale], petacu 10 par[ale], mariașu 20 par[ale]. id. ib. 224, cf. LB. Află împlîntat un lemn, în al cărui vîrf crăpat era pus un ban, precum zicea ei de trei marieși, ca protest, să nu intre în comuna lor. BARIȚIU, P. A. I, 655, cf. POLIZU, LM. Alături de galbenu turcesc se prețuia însă cel olandez și venețian. . ., iar ca monedă mică. . . mariașul din Ardeal, monedă de aramă anterioară Măriei Terezei. IORGA, B. R. 15, cf. I. BRĂESCU, M. 78, KLEIN, D. 114. - Pronunțat: -ri-aș. - Pl.: mariași și marieși, (rar, n.) mariașe. - Și: (popular) măriáș (pl. mâriași și marieși, rar, n. măriașe), (regional) măréș (IORGA, S. D. XII, 263), mărăș (id. ib. 263, 267, 268), meréș (id. ib. 268), mariș (id. ib. 45), maráș s. m. – Din magh. máriás.

virilist s.m. (în organizarea administrativă a Imperiului Austro- Ungar) Contribuabil care plătea un impozit mare și care, datorită acestui fapt, era membru de drept al consiliului comunal sau al celui județean fără a fi ales, și avea dreptul de a participa la alegerea deputaților din parlament. • pl. -iști. /<germ. Virilist.

borneu, (bornău), s.n. (reg.; înv.; mil.) Raniță militară purtată de soldații austro-ungari: „Musai saica de spălat, / Și pe borneu de legat” (Bârlea, 1924: 6). (Trans., Maram.). – Din magh. borjú „vițel”, dial. bornú „raniță” (DA, după DER; MDA).

bruțac, (pruțac, bruțag, pruțuc), s.n. (reg.; înv.) Sac de merinde utilizat de soldații din armata austro-ungară; rucsac, raniță, hatijac: „Cu puștile-n piramide, / Cu bruțacu fără ptită” (Papahagi, 1925: 274). ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, cu sensul de „rucsac”. – Din germ. Brotsack (Frățilă).

cezaro-crăiesc, cezaro-crăiască, adj. (înv.) Imperial, al Imperiului Austro-Ungar. – După germ. kaiserlich-königlich (DEX, MDA).

austro-ungar (desp. a-us-) adj. m., pl. austro-ungari; f. austro-ungară, pl. austro-ungare (dar: Imperiul Austro-Ungar s. propriu n.)

*'AUSTRO-UNGAR adj. 🌍 Din Austro-Ungaria, privitor la Austro-Ungaria.

†FILER sm. Trans. 🪙 1 Mică monedă reprezentînd a o suta parte dintr’o coroană (a vechii monarchii austro-ungare) (🖼 2098) ¶ 2 ‡ Obol [ung. fillér].

❍FINANȚ sm. Tr.-Carp. 🎖️ Funcționar militar la vămile austro-ungare, care urmărea în special contrabandele: Că de vin nește ~i, O să te prindă de cap, Crezînd c’ai furat tăbac RET. [germ.].

*FIORIN sm. 🪙 Monetă de argint în vechiul imperiu austro-ungar, a cărei valoare era de aproape 2 lei, 10 [it.].

❍FIȘPAN sm. Tr.-Carp. Prefect (în ținuturile românești de sub vechea împărăție austro-ungară) [ung. föispán].

CĂMARĂ (pl. -ări) sf. 1 ‡ Odaie, cameră ¶ 2 La oraș: încăpere mică, răcoroasă, în care se păstrează diferite proviziuni: ea ține cheile de la ~ și de la pivniță ALECS. ¶ 3 La țară: (în Basarabia) odăița în care locuește țăranul zilnic; (la Moți) odaie în care țin lucrurile mai scumpe și se primesc oaspeții; (aiurea) încăpere mică, ocupată mai toată de vatră ¶ 4 🔎 ‡ Visteria domnească, odaia în care se păstra averea Domnului ¶ 5 ‡ 🔎 Administrația veniturilor speciale ale Domnului, care constituiau caseta sa specială ¶ 6 Trans. ‡ Administrația financiară a Statului (austro-ungar) ¶ 7 ‡ Un fel de trăsură închisă, numită și „cuhne” [gr. -bz. χάμαρα].

comíz, (comis), s.n. (reg.; înv.) (în armata austro-ungară) Pâine cazonă pentru hrana soldaților: „Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Și necopt și nesărat” (Bilțiu, 2002: 163). – Din germ. Kommis „cătănie; viață cazonă, de soldat”.

coroánă, coroane, (corună), s.f. Monedă austro-ungară: „De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună” (Bârlea, 1924, I: 173). ■ „În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântărețului pe an, pe care fieștecare cap de familie trebuie s-o plătească” (Bârlea, 1924, II: 474); ■ (geol.) Coroana, numele izvorului principal de apă minerală din Săpânța. Apa s-a îmbuteliat și s-a comercializat de la sfârșitul sec. XIX, până în 1988; în prezent, este folosită doar de localnici și turiști. – Lat. corona „coroană” (sec. XVII) (DER, DEX, MDA).

cráiner, craineri, (grainer), s.m. (reg.) Nume dat etnicilor germani (colonizați în Maram.), care lucrau în exploatările forestiere. – Der. din n. pr. Craina, fosta provincie aparținând Imperiului Austro-Ungar, în apropiere de granițele Austriei și Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana (aici trăiesc și 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maram., în timpul stăpânirii austriece, când s-a început o exploatare intensivă a pădurilor, Gh. Pop, 1971: 86).

eráriu, s.n. (arh.) (în imperiul Austro-Ungar) Administrația financiară a statului; trezorerie, bugetul public, finanțele statului: „…trasportarea sării de la Ocna Șugatag la depozitul Erariului cesaro-regesc din Sighet…” (Câmpeanu, 2016). – Din germ. Ärar, lat. aerarium (MDA).

hónved, honvezi, (honvid), s.m. (reg.; mil.) Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară: „Fetele poartă verigi, / Eu port armă de honvizi” (Bilțiu, 2006: 110). – Din magh. honvéd „militar teritorial” (DEX, MDA).

❍CĂTANĂ (pl. -ne) sf. Tr.-Carp. 🎖️ Soldat, ostaș (în vechea monarhie austro-ungară): acum un veac a fost ~ sub Ipsilante-Vodă, pe vremea Pasvangiilor VLAH. [ung. katona].

márcă, mărci, s.f. Monedă care a circulat în Imperiul Austro-Ungar. ■ O marcă de Buda = „patru florin de aur” (Mihaly, 1900: 524, la note). – Din germ. Mark „monedă” (DEX, MDA).

némeș, nemeși, (nemiș), s.m. (reg.) 1. (în Trans., în Evul Mediu) Nobil. 2. (în Maram.) Țăran cu rang de noblețe: „Această carte, anume Antolido, cu tieltuiala lui Bărci Timoc, nemiș din sat...” (Bârlea, 1909: 105). ■ „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi, 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare: „(Nemeșii) o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990; referitor la evenimentele din 1717, când maramureșenii conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor, în Strâmtura Cheia, de sub Prislop). 3. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud, 1908). ■ (top.) Ulița Nemeșilor, în Odești (zona Codru): „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu, 1973). ■ (onom.) Nemeș, nume de familie frecvent în zona Cosău. – Din magh. nemes „nobil” (Șăineanu, DER, MDA).

pițúlă, pițule, (pețâlă), s.f. Monedă care circula în Trans. în timpul Imperiului austro-ungar, echivalentă cu 10 creițari: „Găina nu mi-o plătești? / Aripa cu pițula, / Clonțu plătește suta” (Bilțiu, 1990: 131). – Din magh. picula (Scriban, DEX, MDA).

pruțúc, (bruțac, pruțac), s.n. (reg.) Traistă de pânză pe care o purtau soldații din armata austro-ungară; sac de merinde; bruțac. (Trans., Maram.). – Din germ. Brotsack „sac pentru pâine; traistă, raniță” (MDA).

răzbói, războaie, s.n. 1. Unealtă casnică de țesut. 2. Ramă pe care se întind pieile pentru a fi curățate pe dos. 3. Marele Război = Primul Război Mondial: „Dascălul Teodor Danci (...) nu a fost înrolat în armata austro-ungară, predând în această comună (Glod) în toți anii de desfășurare a Marelui Război” (Câmpeanu, 2016: 73). – Din bg., srb. razboj „mașină de țesut” (Scriban, DEX, MDA).

solgăbirắu, solgăbirăi, (solgobirău), s.m. (reg.; înv.) Funcționar în fosta administrație austro-ungară; pretor, subprefect: „Și ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău” (Bilțiu, 1990: 8). (Banat., Trans., Maram.). – Din magh. szolgabiró „pretor” (DLRM, MDA).

*ULAN sm. 🎖️ Cavalerist (în vechea armată română și în armatele germană, austro-ungară și rusă, dinaintea războiului mondial) (🖼 5152): puterea armiei ruse se urca la nouă batalioane de infanterie, un regiment de ~i și un regiment de husari (BOL.) [germ.].

* CESARO-CRĂIESC adj. 🌍 Austro-ungar [cesar + craiu].

COROANĂ (pl. -ne) sf. 1 Cerc de flori sau de frunze ce se pune ca podoabă pe cap, cunună: ~ de trandafiri; ~ de frunze de stejar ¶ 2 Premiu dobîndit la un concurs sau la un examen ¶ 3 Cerc de flori sau de frunze, naturale sau artificiale, ce se depun pe lîngă sicriul unui mort ¶ 4 Podoabă a capului purtată, la ocaziuni solemne, de împărați, regi sau principi, ca semn al demnității lor (🖼 1491): Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor (EMIN.) ¶ 5 🛡 Pe stemele și armoriile familiilor nobile din Occident, semnul distinctiv al gradului lor de nobleță (🖼 1492) ¶ 6 Ⓕ Puterea suverană: sosise momentul de a uni amîndouă coroanele pe capul unui singur Domn (I.-GH.) ¶ 7 Ⓕ Suveranul însuși: drepturile coroanei; domeniile coroanei ¶ 8 🥇 Numele mai multor decorațiuni române și străine: Coroana României, decorațiune instituită prin legea din 10 Mai 1881, cu scopul de a recompensa serviciile aduse Statului; cuprinde gradele de cavaler, ofițer, comandor, mare-ofițer și mare-cruce (🖼 1493); Coroana de fier, ordin austriac, creat în 1805 de Napoleon I (ca rege al Italiei) și reînnoit, în 1814, de împăratul Francisc I al Austriei (🖼 1494); Coroana Italiei, ordin întemeiat în 1868 de Victor-Emanuel, etc. ¶ 9 🪙 Numele a diferite monede de argint străine: coroana austriacă (sau ungurească), monedă a vechiului imperiu austro-ungar, egală cu 1/2 florin, care valora aproximativ 1 leu (🖼 1495); coroana daneză, coroana norvegiană, coroana suedeză, monede actuale de 100 öre, valorînd fie-care aproximativ 1 leu, 388 aur (🖼 1496); coroana engleză, egală cu 5 shillingi, valora înainte de războiu circa 5 lei, 81; coroana ceho-slovacă, de 100 filleri, a cărei valoare actuală e de aproape 5 lei (🖼 1498) ¶ 10 📐 Suprafața cuprinsă între două cercuri concentrice (🖼 1497) ¶ 11 🫀 Partea dintelui care se află afară din gingie și e acoperită de smalț (👉 🖼 DINTE) ¶ 12 🐕 Partea piciorului calului deasupra copitei ¶ 13 💫 Numele a două constelațiuni, din care una e în emisfera boreală (coroana boreală, Ⓟ „hora”) (🖼 1499), iar cealaltă în emisfera australă ¶ 14 💒 Coama sau culmea acoperișului unei case țărănești ¶ 15 🌿 = BIBILICĂ 2 [neol. din lat. corona, care apare la scriitori cu începere din veacul al XVIII-lea].

❍ CREIȚAR, CRĂIȚAR, CRIȚAR sm. Tr.-Carp. 🪙 Monetă de aramă (în vechiul imperiu austro-ungar) în valoare de a o suta parte dintr’un florin (🖼 1565) [ung. krajcár < germ. Kreuzer].

mariaș¹ s.m. (fin.) crivac¹, <înv.> greșlă. Mariașul a fost o monedă austro-ungară, de 17 creițari.

CEHO-SLOVACIA, Republica Federativă Cehă și Slovacă, stat în Europa Centrală; 127,9 mii km²; 15,64 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: ceha și slovaca. Cap.: Praga. Orașe pr.: Bratislava, Brno, Ostrava, Pizeň, Košice, Olomouc. Este formată din două republici federale: Cehia și Slovacia. Împărțită în 10 reg. și două orașe autonome. Relieful de podiș cuprinde 4/5 din supr. țării. Trei reg. geografice sînt bine conturate: Cehia, Moravia și Slovacia. Cehia cuprinde Pod. Boemiei cu alt. de 350-550 m, încadrat de M-ții Sudeți, Metalici, Pădurea Boemiei Šumava, și în E Colinele Moraviei. Moravia, în partea centrală a țării, este formată din depr. Ostrava (la N) și bazinul Moraviei (în S), culoar de trecere între Oder și Dunăre. Slovacia este predominant muntoasă: Carpații Mici, Tatra Înaltă (vf. Gerlachovka, 2.663 m alt. max. din C.) și Tatra Joasă, Beskizii de Vest și de Est, M-ții Metaliferi ai Slovaciei; în S Slovaciei se află C. Dunării și a Tisei. Ape importante: Dunărea (172 km) cu afl. său Morava, Váh, Hron, apoi Oder și Labe (Elba) cu afl. săi Ohre și Vltava. Lacuri alpine în Tatra. Climă temperat-continentală cu influențe oceanice în V. Resurse importante de cărbune (mai ales lignit); rezerve mici de de min. de fier, metale neferoase, caolin, uraniu, nisipuri cuarțoase ș.a. C. are dezvoltată ind. energetică (cărbuni 119 mil. t. 1989), a energiei electrice (86,1 miliarde Kw/h, 1989), siderurgică (15,5 mil t. oțel și 10,1 mil. t. fontă, 1989), electrotehnică, material feroviar, avioane, autovehicule (279.600 buc., din care 188,4 mii autoturisme, 1989), mașini-unelte, instalații și utilaje ind., produse chimice, ciment (10,9 mil t. 1989); tradiție în prod. de porțelanuri, ceramică, sticlărie, prelucr. lemnului (creioane), textilă, alim. (bere, zahăr, carne, lactate), poligrafică, marochinărie, încălț. Terenuri arabile (39 %), pășuni și fînețe (12,9 %), păduri (36 %). Se cultivă grîu (6,4 mil t. 1989), orz (3,55 mil t. 1989), secară, porumb (1 mil t., 1989), sfeclă de zahăr (6,4 mil. t. 1989), cartofi (3,2 mil. t. 1989), in, hamei, tutun, plante furajere. Pomicultură și viticultură. Creștere intensivă a animalelor: porcine (7,4 mil. capete, 1989), bovine (5,1, il. capete, 1989), ovine (1 mil. capete, 1989), păsări. Cf.: 13,3 mii km (dintre care 3.798 km electrificate, 1988). Căi rutiere non-urbane: 73.112 km (489 km autostrăzi, 1989). Căi navigabile interioare: 483 km. Flotă fluvială: 615.000 trb (1988). Moneda: 1 koruna (coroană) = 100 haléřu. Exportă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 60%), produse metalurgice, textile, încălț., bere, produse ceramice, coloranți și importă petrol și gaze naturale, produse chimice, mașini și utilaj ind., min. de fier, produse siderurgice ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi celtice, terit. C. a fost ocupat în sec. 1 d. Hr. de triburi germanice: începînd din sec. 5 s-au așezat aici triburi ale slavilor de apus. În 623 a apărut primul stat al acestora (destrămat în 658). În sec. 9 s-au pus bazele statului feudal, cunoscut în istorie sub numele statul Marilor Moravi, care a existat pînă în anul 906, cînd s-a destrămat în urma atacurilor triburilor maghiare. În prima jumătate a sec. 11, Slovacia a fost inclusă în componența statului ungar. Statul ceh, apărut la sfârșitul sec. 9, sub conducerea dinastiei Přemysl, a devenit nucleul în jurul căruia s-a constituit, în a doua jumătate a sec. 12, regatul Cehiei (Boemiei), intrat ulterior în componența „Sfîntului Imperiu Roman”. În prima jumătate a sec. 15, în Cehia a avut loc mișcarea cunoscută sub numele de războaiele husite (1419-1434). În sec. 16-17 Cehia și Slovacia au ajuns în stăpînirea Habsburgilor. Înfrîngerea răscoalei antihabsburgice (1618-1620), prolog la Războiul de 30 de ani (1618-1648) a dus la pierderea totală a independenței Cehiei (care se bucurase de o oarecare autonomie în statul habsburgic). Lupta popoarelor ceh și slovac pentru independență, împotriva asupririi feudale, s-a intensificat în sec. 17-19, culminînd cu revoluția de la 1848-1849, reprimată cu cruzime. La 14 nov. 1918, după înfrîngerea Austro-Ungariei în primul război mondial și ca urmare a luptei de eliberare națională a popoarelor ceh și slovac, s-a format Republica Cehoslovacă independentă (președinte Tomáš Masaryk). În sept. 1938, în urma acordului de la München, C. i-au fost răpite regiunile sudete, iar în nov. 1938 partea de sud a Slovaciei a fost anexată de Ungaria; în mart. 1939 țara a fost ocupată de Germania fascistă. Hitleriștii au înființat pe terit. ceh așa numitul „Protectorat al Cehiei și Moraviei”, Slovacia fiind proclamată stat „independent”. În anii celui de-al doilea război mondial s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență, culminînd cu insurecțiile armate din Slovacia (1944) și Praga (1945). În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, alături de armata sovietică au participat și trupele române. La 9 mai 1945, în urma insurecției naționale, cu sprijinul armatei sovietice, Praga a fost eliberată de sub ocupația germană. Edvard Beneš (aflat în exil între 1940 și 1945) a revenit în țară, preluînd prerogativele prezidențiale (deținute pînă în 1948). În alegerile generale din 1946, partidul comunist s-a plasat pe primul loc (38% din voturi). Guvernul de coaliție, prezidat de C. Gottwald s-a dezagregat prin demisia miniștrilor ce s-au opus intervențiilor sovietice în politica țării și a metodelor brutale ale comuniștilor. Criza politică a fost soluționată prin acțiunile de forță ale partidului comunist, care și-a asigurat controlul puterii („Lovitura de la Praga” din 25 febr. 1948). Regimul comunist s-a caracterizat prin măsuri represive, care au avut un larg spectru politic (de la executarea fostului secretar general al partidului comunist, R. Slansky, la arestarea arhiepiscopului de Praga, monseniorul Beran). Dificultățile economice și tensiunile politice au determinat schimbări majore în conducerea de partid și de stat. Noul secretar general al P.C.C., Al Dubček (ales la 5 ian. 1968) a inițiat o politică de reformă („Socialismul cu chip uman”), care a alertat Pactul de la Varșovia. Membrii acestuia, cu excepția României, au invadat C. în noaptea de 20/21 aug. 1968 punînd capăt „Primăverii de la Praga”. La 1 ian. 1969, Republica Socialistă Cehoslovacă a devenit stat federal compus din două republici egale: Republica Socialistă Cehă și Republica Socialistă Slovacă. Politica represivă și stagnarea economică au provocat mari nemulțumiri, care și-au găsit expresia în mișcarea contestatară „Carta 77”. În 1989, în cadrul modificărilor majore petrecute în viața politică internațională și ca urmare a intensificării nemulțumirii poporului au avut loc manifestații de stradă în urma cărora regimul comunist a fost înlăturat („revoluția de catifea”, nov. 1989). Alegerile generale din 1990 au fost cîștigate în Cehia de Forumul Cetățenesc și în Slovacia de Opinia Publică împotriva Violenței, Vaclav Havel devenind președintele republicii. Puterea executivă este deținută de președinte și un cabinet de miniștri, iar cea legislativă de Adunarea Federală. Alegerile parlamentare din 5-6 iun. 1992 au fost câștigate de Partidul Democrat Cetățenesc al lui Vaclav Klaus și de Mișcarea pentru o Slovacie Democrată a lui Vladimir Meciar. După patru runde de negocieri bilaterale (19-20 iun.) s-a semnat un acord politic care prevede declanșarea procesului de separare a Ceho-Slovaciei în două state independente începînd cu 1 ian. 1993. Președintele Vaclav Havel, nereușind să stopeze acest proces de destrămare a statului federal, a demisionat la 20 iul. 1992.