nemeș, -i, (nemiș), s.m. – 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile”. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșul conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia de sub Prislop). 2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud 1908). Ulița nemeșilor, în Odești-Codru – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu 1973). – Din magh. nemes.