AUTOFLAGELA, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adepții unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto¹- + flagela.

A SE AUTOFLAGELA mă ~ez intranz. (despre adepții unor secte religioase) A se supune benevol unor torturi fizice pentru ispășirea păcatelor. [Sil. a-u-to-fla-] /<fr. autoflageller

AUTOFLAGELA, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adepții unor secte religioase) A se tortura singur, a se supune unor torturi fizice, din fanatism religios, socotind că ispășește astfel un păcat. – Din auto¹- + flagela.

tremurici, tremurici s. m. adept al sectei religioase penticostale.

molocan, -ă, molocani, -e s. m. și f. Adept al sectei de nuanță protestantă, provenită din Bis. rusă în sec. 18, care se mai numea „creștini cu adevărat spirituali”, al cărei nume provenea din faptul că adepții ei mâncau lapte (moloko) în post; admit numai Biblia și resping Tradiția, tainele, icoanele, cultul sfinților și serviciul militar; în țara noastră au apărut prin 1911 în Basarabia. – Din sl. molokan.

mucări s. m. pl. (Reg.) Nume dat în sudul Transilvaniei și în Moldova adepților unei secte protestante, întemeiată de predicatorul Froelich în Elveția. Secta nu recunoaște decât botezul adulților, nu admite jurământul, refuză serviciul militar și serbează sâmbăta în locul duminicii. – Din germ. Mucker.

QUAKER [cuéikər] (cuv. engl.) s. m. Adept al sectei protestante Societatea prietenilor, fundată la c. 1652 în Anglia de puritanul G. Fox; fiind persecutați, deoarece refuzau prestarea jurământului și a serviciului militar, mulți dintre ei au emigrat în America (Rhode Island și Pennysilvania). Q. propovăduiau întoarcerea la formele creștinismului primitiv, recunoscând doar „Biblia” și refuzând orice alte scrieri și ritualuri religioase. Pe plan moral-social, predicau egalitatea socială, pacifismul, viața simplă și confesiunea publică.

PENTICOSTÁLI (< engl.) s. m. pl. Adepții unei secte creștine protestante^[1] a cărei doctrină s-a constituit în jurul tradiției sărbătorii numite „Cincizecime”, descrise în „Faptele Apostolilor”, ziua primirii darurilor de către apostoli (glosolalia, prorocia, vindecarea bolilor prin punerea mâinilor) și pe care orice credincios trebuie să o retrăiască individual, dobândind el însuși acele daruri. P. au apărut la începutul sec. 20 în S.U.A. (Los Angeles), doctrina lor răspândindu-se apoi în țările Europei, ulterior și în America Latină și Asia; numărul lor, în creștere rapidă, ajunge în prezent la aproximativ 60 mil. de adepți. Cultul lor constă în reuniuni entuziaste, cu cântece, discursuri spontane, prorociri povestiri de convertiri și vindecări, punerea mâinilor. Textul biblic este interpretat adesea în manieră fundamentalistă.

AUTOFLAGELA, autoflagelez, vb. I. Refl. (Învechit; despre adepții unor secte religioase) A se biciui, a se tortura singur, a se supune de bunăvoie unor torturi fizice inutile, din fanatism religios, socotind că ispășește astfel un păcat.

nazareeni smp [At: DN³ / P: ~re-eni / E: fr nazarééns] 1 Denumire dată de evrei primilor creștini. 2 Adepți ai sectei de fanatici creștini din Ungaria din sec. XIX. 3 Grup de pictori germani stabiliți la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primilor italieni.

sectant, ~ă [At: CONTEMPORANUL, VI, 21 / Pl: ~nți, ~e / E: lat sectans, -ntis] 1 smf Adept al unei secte (1) Si: pocăit. 2 a Care este propriu, specific adepților unei secte (1). 3 a (Pex) Care dă dovadă de intoleranță Si: intolerant. 4 a Care dă dovadă de exclusivism, de fanatism Si: exclusivist, fanatic.

ALBIGENZI s. m. pl. Adepți ai unei secte rigoriste și antiecleziastice, cu centrul în orașul Albi din sudul Franței, reprimată sângeros de papalitate (sec. XII și începutul sec. XIII) – Din lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser. Cf. fr. albigeois.

CATARI s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine din Europa apuseană în sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolică și considerau proprietatea privată ca un păcat. – Din fr. cathare.

SECTANT, -Ă, sectanți, -te, s. m. și f. Adept al unei secte religioase. ♦ (Adjectival) De sectă, propriu sectanților; fig. exclusivist, intolerant. – Din lat. sectans, -ntis. Cf. sectă.

PENTICOSTAL, -Ă, penticostali, -e, s. m. și f. Adept al unei secte creștine care a apărut inițial în SUA și s-a răspândit și în Europa. – Din engl. pentecostal.

RASCOLNIC, -Ă, rascolnici, -ce, s. m. și f. Adept al unei secte religioase din Rusia, care s-a separat de Biserica ortodoxă oficială la mijlocul sec. XVII. – Din rus. raskol’nik.

A SE POCĂI mă ~iesc intranz. 1) rel. A-și recunoaște păcatele făcute, cerând iertare de la providență. 2) A avea remușcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. /<sl. pokajati sen

POCĂIT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Adept al unei secte religioase creștine, care consideră pocăința ca fiind perfecționarea morală supremă. /v. a se pocăi

QUAKER [pr.: cuei-căr] ~i m. (în sec. XVII în Anglia și S.U.A.) Adept al unei secte religioase protestante pacifiste și austere. /<engl. Quaker, fr. quaker

SECTANT² ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. Adept al unei secte religioase. /<lat. secans, ~ntis

NAZAREENI s.m. pl. 1. Denumire dată de evrei primilor creștini. 2. Adepți ai unei secte de fanatici creștini din Ungaria din sec. XIX. 3. Grup de pictori germani instalați la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primitivilor italieni. [Pron. -re-eni, sg. nazareean. / < fr. nazaréens].

QUAKER cuv. engl. (Pr.: cueicăr) Adept al unei secte protestante, pacifiste și austere din Anglia, ai cărei membri, persecutați din cauza refuzului serviciului militar, au emigrat în mare parte în America, începînd cu secolul al XVIII-lea.

SECTANT, -Ă s.m. și f. Adept al unei secte religioase. // adj. Sectar. [Cf. lat. sectans].

ALBIGENZI s.m.pl. Adepți ai unei secte rigoriste și antiecleziastice din Franța în sec. XII-XIII, reprimată sîngeros de papalitate. [Cf. it. albigese, lat. (civitas) Albigensium – numele latinizat al orașului Albi din sudul Franței].

sâmbătaș, sâmbătași, s.m. (reg.) adept al unei secte religioase care nu lucrează sâmbăta; sâmbătar.

ALBIGENZI s. m. pl. adepți ai unei secte rigoriste și antiecleziastice din Franța în sec. XII-XIII, reprimată sângeros de papalitate. (după fr. albigeois)

CATARI s. m. pl. adepți ai unei secte maniheiste din evul mediu (în sud-vestul Franței), care respingea sfintele taine ale bisericii și nega purgatoriul și posibilitatea mântuirii. (< fr. cathares)

NAZAREENI s. m. pl. 1. denumire dată de evrei primilor creștini. 2. adepți ai unei secte de fanatici creștini din Ungaria și SUA. 3. grup de pictori germani instalați la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primitivilor italieni. (< fr. nazaréens)

SECTANT, -Ă I. s. m. f. adept al unei secte religioase. II. adj. propriu, specific unei secte; sectar. (< lat. sectans)

AGONÍSTICI, s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine formată în Africa romană (sec. 4-5) înglobînd mai ales populația rurală și reprezentînd aripa radicală a donatiștilor. A. consideră Biserica Romei trădătoare a credinței creștine; practicau asceza și martirajul.

CHANDIDAS [tʃándidas] (sec. 14-15), poet liric indian, de limbă bengali. Adept al unei secte mistico-erotice, a cîntat dragostea tînărului zeu Krishna pentru păstorița Râdhâ.

inochentiști s. m. pl. Adepți ai unei secte întemeiate de călugărul basarabean Inochentie (1875-1918), în localitatea Balta (Ucraina) și stabilită într-o m-re proprie numită „Grădina raiului”, practicând o viață de obște în mici comunități, refuzând carnea și trăind în peșteri și catacombe; a fost interzisă de stat, deoarece considera destrăbălarea ca mijloc de mântuire. – Din Inochentie (n. pr.).

menoniți s. m. pl. Adepți ai unei secte întemeiate de preotul catolic Menno Simmons (1496-c. 1561), trecut la anabaptiști, sectă răspândite mai ales în Olanda, S.U.A. și Germania. Se mai numesc și anabaptiști pașnici. – Din Menno (n. pr.).

nazareni s. m. și f. pl. Adepți ai unei secte neoprotestante apărute în Elveția în 1832 și răspândită în Ungaria în 1839-1841 de Hemsey, care reprezintă o ramură a baptiștilor și care se mai numesc și Următorii ai lui Hristos. – Din sl. nazareanin.

nicolaiți s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine ivite în sec 1 d. Hr. printre eleni, în special printre locuitorii Efesului și Pergamului. Constituiau o sectă gnostică antinomistă, tăgăduind divinitatea lui Iisus Hristos, și se considerau urmașii lui Nicolae, unul dintre cei șapte diaconi. Sunt amintiți și în Noul Testament (Apocalipsa 2, 15; Fapte, 6, 5).

penticostal, -ă, penticostali, -e s. m. și f. Adept al unei secte religioase apărute la începutul sec. 20 în Anglia și S.U.A., răspândită apoi și în Europa, reluând ideea milenaristă din Apocalipsă, a ajuns la teoria teologică a Cincizecimii individuale, susținând că orice credincios, prin strădanie proprie, poate dobândi darul Sfântului Duh de „a vorbi în limbi” și puterea de a vindeca bolnavii prin punerea mâinilor peste ei. Se aseamănă cu baptiștii și adventiștii și refuză satisfacerea serviciului militar. La noi sunt porecliți „tremurici”, din cauza stărilor convulsive pe care și le provoacă în timpul săvârșirii actelor de cult. – Din penticostă + -suf. -al.

PENTICOSTAL, -Ă, penticostali, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al unei secte creștine^[1] care a apărut inițial în SUA și s-a răspândit și în Europa. 2. Adj. Care aparține penticostalilor (1), referitor la penticostali. – Din engl. pentecostal.

rascolnic, -ă, rascolnici, -ce s. m. și f. Adept al unei secte religioase din Rusia, despărțită de Bis. ortodoxă în 1654 din cauza reformelor introduse de patriarhul Nicon. [Var.: răscolnic, -ă s. m. și f.] – Din rus. raskolnik.

scapet, scapeți s. m. Bărbat care a fost castrat. ♦ Adept al unei secte mistice rusești, întemeiată de țăranul rus analfabet Sklivanok (†1832), fost membru al sectei hlâștilor, care, considerând că păcatul originar a constat din unirea fizică a primilor oameni, propovăduiește și practică în vederea mântuirii castrarea la bărbați și tăierea mamelelor la femei; nu recunoaște Sfânta Scriptură ca normă de credință, practică un cult compus din imnuri, rugăciuni și dansuri și trăiește în comunități numite „frății”. – Din rus. skopeț.

stundist, stundiști s. m. Adept al unei secte provenind din Bis. rusă, a cărei doctrină și cult sunt asemănătoare cu ale baptiștilor. Secta a fost înființată inițial de Jakob Spener (†1705) la Württemberg, sub denumirea „Stunde”, și răspândită în sudul Rusiei de coloniști germani. – Din germ. Stunde.

șerpar, șerpari s. m. Adept al unei secte gnostice din sec. 2 care adora șarpele, reptila care a determinat pe Adam și pe Eva să nu mai asculte de Dumnezeu; ofit. – Din șarpe + suf. -ar.

wahhabiți s. m. pl. Adepți ai unei secte islamice, întemeiată de Muhammad ibn al-Wahhab (1703-1791), care propovăduiesc un monoteism rigid și au desfășurat chiar o activitate violentă. Ocupând întreaga Arabie, inclusiv Mecca și Medina, și distrugând monumente și chiar mormântul lui Mahomed, au fost înfrânți de Ali, pașă al Egiptului, în 1818. Secta lor a fost numită și „protestantismul islamului”, datorită năzuinței sale de a dărâma tot ce era clădit pe islamism și pe tradiție. – Din Wahhāb (n. pr.).

KURD, -Ă s. m. și f. (La pl.) Populație care trăiește în zonele muntoase din E și SV Asiei Mici și în regiunile limitrofe (Kurdistan). De religie musulmani șiiți. Un număr important de k. sunt adepți ai unor secte: yezid („adoratori ai diavolului”) în Iraq, ahl Al-Haqq („oamenii adevărului divin”) în V Iranului și aleviți în Turcia. Populația, în principal rurală (în proporție de 80% dintre care în jur de 10% nomadă), este structurată în comunități tribale sătești sau familiale (lărgite); se ocupă cu creșterea animalelor și cu agricultura; în orașele principale meșteșugurile cunosc o mare înflorire. Limba k. face parte din ramura indo-iraniană, grupul iranian de vest, fiind constituită din numeroase dialecte, Literatura, folclorul, muzica, cultura materială a k., deși insuficient studiate, se caracterizează prin trăsături distincte față de cele ale culturii popoarelor vecine. Primele mărturii despre strămoșii k. datează aproximativ din milen. 2 î. Hr. Poporul k. s-a format în N Mesopotamiei (sec. 3-4), ca urmare a amestecului și conviețuirii dintre vechile populații locale cu triburile iraniene venite în acest spațiu geografic. În timpul Califatului arab, triburile k. au adoptat islamul și, asimilând populația locală, s-au înstăpânit pe cea mai mare parte a Kurdistanului, proces care a continuat și în timpul Selgiucizilor (sec. 11-13).

SIKHI (SICHI) (cuv. sanscrit „discipol”) s. m. pl. Adepți ai unei secte mistice hinduiste influențată de Islam, cu revendicări sociale, întemeiată la sfârșitul sec. 15 de către Guru Nānak. Cu timpul, secta s-a transformat într-o religie monoteistă de sine stătătoare. Marea majoritate a credincioșilor s. (în prezent numărul lor depășește 18 mil.) trăiesc în prov. Punjab și în terit. învecinate (azi în India și Pakistan). În cursul sec. 19 statul s., constituit în sec. 18, a purtat două războaie (1845-1846, 1848-1849) împotriva colonialiștilor britanici, încheiate cu înfrângerea s. și cucerirea statului lor, inclus în India britanică.

MENONÍȚI (< fr.) s. m. pl. Adepți ai unei secte anabaptiste fondate de reformatorul olandez Menno Simonsz (c. 1496-c. 1561), și răspândită azi, mai ales în Olanda, S.U.A. și Germania.

NAZAREÉNI (NAZARINÉNI) (< fr.) s. m. pl. 1. (REL.) Denumire dată de evrei primilor creștini pe care îi numeau ucenicii lui Iisus Nazarineanul. 2. (REL.) Adepți ai unei secte creștine, apărută la începutul sec. 19 în Elveția, răspândită ulterior în Ungaria și, caracterizată prin fanatism. 3. (ARTE PL.) Grupare de pictori germani constituită la Roma (1810-1812)çonduși de J.Fr. Overbeck, care opuneau neoclasicismului o artă inspirată de tradiția medievală și de cea a Renașterii timpurii, consacrându-se temelor religioase.

NICOLAÍȚI (< n. pr. Nicolae) s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine apărute în sec. 1 d. Hr. în Pergam și Efes; nu recunoșteau divinitatea lui Iisus Hristos și se considerau urmașii lui Nicolae, unul dintre cei șapte diaconici.

saduchéŭ m. (d. Sadoc saŭ Țadoc, numele uneĭ familiĭ saŭ al unuĭ elev al faĭmosuluĭ Antigone din Soco, care e considerat ca autoru secteĭ). Adept al uneĭ secte maĭ mici opuse fariseilor, favorabil Grecilor și Romanilor. Saducheiĭ eraŭ de ordinar bogați și nu credeaŭ în îngerĭ, în nemurirea sufletuluĭ și în ĭad saŭ raĭ.

sectant (adept al unei secte religioase) s. m., pl. sectanți

sectar² (adept al unei secte) s. m., pl. sectari

RASCÓLNIC, -Ă (< rus.) s. m. și f. Adept al unei secte care s-a despărțit de Biserica ortodoxă rusă în 1654, din cauza reformelor introduse de patriarhul Nikon, rămânând fidelă așa-numitului „rit vechi”.

ALBIGENS, -Ă, albigensi, -e, s. m. și f., adj. (Adept) al unei secte din sudul Franței, reprimată sângeros de papalitate (sec. XII și începutul sec. XIII), a cărei doctrină îmbina elemente creștine și dualiste. [Var.: albigenz, -ă s. m. și f., adj.] – Din lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser. Cf. fr. albigeois.

SECTANT, -Ă, sectanți, -te, s. m. și f. Adept al unei secte religioase ♦ (Adjectival) De sectă, propriu sectanților; fig. exclusivist, intolerant. – Din lat. sectans, -ntis. Cf. sectă.

CATAR², -Ă, catari, -e, s. m. și f., adj. (Adept) al unei secte maniheiste din Europa Apuseană în sec. XI-XIV, care respingea ierarhia catolică, Sfintele Taine, existența purgatoriului și considera proprietatea privată ca un păcat. – Din fr. cathare. Cf. gr. katharos.

RASCOLNIC, -Ă, rascolnici, -ce, s. m. și f. Adept al unei secte religioase din Rusia, care s-a separat de Biserica ortodoxă oficială la mijlocul sec. XVII, rămânând fidelă așa-numitului rit vechi. – Din rus. raskol’nik.

NAZAREEAN, -Ă, nazareeni, -e, s. m. și f. 1. Nume dat de evrei primilor creștini; persoană care purta acest nume. ♦ Grupare iudeo-creștină din paleocreștinism; persoană care aparținea acestei grupări. 2. Adept al unei secte de fanatici creștini, apărută la începutul sec. XIX în Elveția și răspândită ulterior în Ungaria. 3. Persoană aparținând unui grup de pictori germani stabiliți la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din tradiția medievală și din cea a primitivilor italieni din Renașterea timpurie. – Din fr. nazaréen.

POCĂIT ², -Ă, pocăiți, -te, s. m. și f. Persoană adeptă, a unei secte religioase care pune pocăința mai presus, de orice virtute; p. ext. adept al unei secte- religioase, desprinsă din religia creștină. Ești pocăit, de-aia îți zic oamenii Martalog. DUMITRIU, N. 181.

SECTANT, -Ă, sectanți, -te, s. m. și f. Adept al unei secte religioase. Trebuie să fie sectanți... căci, priviți, nu beau nemică spirtos și la beserecă nu se duc. CONTEMPORANUL, V_II 21. ♦ (Adjectival) De sectant, propriu sectanților; fig. exclusivist, intolerant. Fondul prim al caracterului lui Eminescu e idealismul și naturalismul antic păgîn... La Lenau însă, chiar fondul prim e sombru, dureros, sectant-creștin, mistic. GHEREA, ST. CR. I 144.

albigenzi smp [At: DEX² / E: lat (civitas) Albigensium, ger Albigenter cf fr albigeois] Adepți ai unei secte rigoriste și antiecleziaste cu centrul în orașul Albi din sudul Franței, reprimată sângeros de papalitate (sec. XII-începutul sec. XIII).

catar¹ sm [At: DEX² / Pl: ~i / E: fr cathare] Adept al unei secte creștine din Europa Apuseană în sec. IX-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică și considera proprietatea privată ca un păcat.

rascolnic, ~ă smf, a [At: ȚICHINDEAL, F. 57/19 / V: răs~ / Pl: ~ici, ~ice / E: rs раскольник] 1-2 (Adept) al unei secte religioase din Rusia despărțite de biserica ortodoxă oficială în sec. XVII.

penticostal, ~ă smf [At: DER / Pl: ~i, ~e / E: eg penticostal] Adept al unei secte creștine, care, din cauza unor posturi severe și a unor servicii divine foarte lungi, ajunge la stări convulsive Si: (reg) tremurici.

pocăi¹ [At: COD. VOR. 80/1 / V: (reg) poac~ / Pzi: ~esc, (reg) pocăi / E: slv покаꙗти сѧ] 1 vr (În concepțiile religioase) A mărturisi (duhovnicului) păcatele săvârșite, căindu-se și căutând să obțină iertare prin post și rugăciune. 2 vr (Pgn) A manifesta părere de rău, regret pentru o faptă (rea), o greșeală. 3 vtf A face pe cineva să-și mărturisească, să-și recunoască păcatele sau greșelile și să regrete ceea ce a făcut. 4 vr A deveni adept al unor secte religioase creștine. 5 vr (Reg.; d. oamenii neastâmpărați, zburdalnici, zvăpăiați) A se potoli. 6 vi (Olt) A dormita.

pocăit, ~ă [At: PRAV. 191 / Pl: ~iți, ~e / E: pocăi¹] 1 a (Rel) Care și-a mărturisit (duhovnicului) păcatele săvârșite, se căiește pentru ele și care, pentru a și le ispăși, se supune unor privațiuni, pedepse etc. 2 a (Pgn) Care manifestă părere de rău, regret pentru o faptă (rea) săvârșită, o greșeală etc. Vz penitent. 3 smf Adept al unei secte creștine apărute în Ungaria, și care consideră virtutea supremă pocăința. 4 smf (Pgn) Adept al oricărei secte religioase creștine Si: sectant. 5 sf (Mun; art) Muncă stăruitoare, intensă, făcută de cineva cu pasiune și dăruire Si: (reg) pocaianie. 6 sf (Mun; art) Fel de a munci.

sâmbătaș sm [At: SIMION DASC. / Pl: ~i / E: sâmbătă + -aș] Adept al unei secte religioase care serbează ziua de sâmbătă Si: (reg) sâmbătar.

sectant (adept al unei secte) s. m., pl. sectanți

HABAN, -Ă, habani, -e, s. m. și f. Membru al unei secte baptiste ai cărei adepți au emigrat și în Transilvania în secolul al XVI-lea. – Din germ. Habaner.

SCOPIT, -Ă, scopiți, -te, adj. s. m. 1. Adj. (Pop.) Castrat, jugănit. 2. S. m. Membru al unei secte religioase ai cărei adepți se supun castrării; scapet. – V. scopi.

SCOPIT ~ți m. 1) pop. Bărbat castrat. 2) Membru al unei secte religioase ai cărei adepți se supuneau castrării. /v. a scopi

ANABAPTISM s. n. Sectă religioasă ai cărei adepți erau botezați (a doua oară) la vîrsta adultă. – Fr. anabaptisme.

asasini s. m. pl. Nume dat adepților unei ramificații a sectei mahomedane a ismailiților, întemeiată în sec. 11 de Hasan ibn Sabbah în fortăreața Alamut, al căror nume se datorește folosirii la inițierea neofiților a unui excitant psihic (hașiș). Își justificau metodele crude printr-o interpretare alegorică a legii musulmane, așteptând și ei venirea imamului Mahdi, un fel de mesia în secta șiită. Au fost nimiciți în sec. 13 de hanul mongol Hulagu. – Din fr. assassin.

*adventíst, -ă s. Adept al adventizmuluĭ. Adj. Secta adventistă.

SABBATHAI ZWI (1626-1676), mistic evreu. Inspirat de cabală, se considera Mesia și voia să-l înlăture pe sultanul otoman din Instanbul; sub amenințări, a trecut la islam. Adepții săi au format secte iudeo-musulmane.

SCOPIT, -Ă, scopiți, -te, adj., s. m. 1. Adj. (Pop.) Castrat, jugănit. 2. S. m. Membru al unei secte religioase ai cărei adepți se supun castrării; scapet. – V. scopi.

HABAN, -Ă, habani, -e, s. m. și f. Membru al unei secte baptiste ai cărei adepți au emigrat și în Transilvania în sec. XVI. – Din germ. Habaner.

SCAPET, scapeți, s. m. Membru al unei secte religioase ai cărei adepți se supuneau castrării; scopit. Măndica avea o figură ca de scapet. Zăcuse de tifos și rămăsese cheală. PAS, Z. I 55. O doamnă în vîrstă, cu fire sure și rare de scapet spîn în barbă, o măsură prin lornion de jos în sus. C. PETRESCU, C. V. 181.

SCOPIT, -Ă, scopiți, -te, adj. Căruia i s-au extirpat organele de reproducere; castrat, jugănit. ♦ (Substantivat, m.) Membru al unei secte religioase, ai cărei adepți se supuneau castrării; scapet. Auziseși de Mișca și îl văzuseși și chibzuiseși că e cel mai mare peste scopiți, întrucit avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mîndri... livreaua de catifea cea mai strălucitoare. PAS, Z. I 224.

eunuc sm [At: MOXA, 393/21 / V: (înv) ~uh, evnuh / S și: (rar) ~uch / P: e-u~ / Pl: ~uci / E: lat eunucus] 1 Membru al unei secte religioase, ai cărei adepți se supuneau castrării Cf scapet, scopit. 2 (La musulmani) Bărbat castrat, folosit ca paznic (al unui harem). 3 (Înv) Bărbat castrat. 4 (Fig) Bărbat lipsit de vigoare. 5 (Spc; rar) Bărbat impotent.

evanghelist [At: CORESI, EV. 46 / V: (pop) vanghelist, (înv) ~lest, ~nghilest, ~ngelist, evănge~, (rar) ivanghil~ / Pl: ~iști, ~e și (îrg) ~i / E: ngr εὑαγγελιστής, vsl євангєлистъ] 1 Autor al uneia dintre cele patru evanghelii (2). 2-3 smf, a (Persoană) care propovăduiește evanghelia (1). 4-5 smf, a (Mol) (Adept) al uneia dintre sectele reformate ale religiei creștine. corectat(ă)

metodist¹, ~ă [At: ELEM. G. 53/6 / Pl: ~iști, ~e, (înv, sm) ~i / E: fr méthodiste] 1-2 smf, a (Adept) al metodismului. 3 smp Sectă a metodiștilor (1).

REIYÛKAI, una dintre cele mai mari secte laice japoneze (peste 3 mil. adepți); înființată în 1925, propovăduiește prin doctrinele sale venerarea strămoșilor, păstrarea sistemului familial tradițional și budismul întruchipat de Lotus Sutra. Nu este afiliată nici unei secte budiste.

haban, ~ă smf [At: DEX² / Pl: ~i, ~re / E: ger Habaner] Membru al unei secte religioase baptiste ai cărei adepți au emigrat și în Transilvania în sec. XVI.

SECTANT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) Care ține de o sectă; propriu unei secte. 2) Care vădește exclusivism față de adepții altor convingeri; exclusivist. /<lat. secans, ~ntis

agnostic, -ă, agnostici, -ce adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține agnosticismului, privitor la agnosticism. 2. S.m și f. Adept al agnosticismului. ♦ Membru al unei secte creștine cu tendințe democratice, formată în Africa romană (pe teritoriul Algeriei de azi) în sec. 4-5 și reprezentând aripa radicală a donatiștilor, care practica asceza și martiriul de bunăvoie; erau numiți și circumcelliones (cei ce rătăcesc în jurul cuștilor) spre a sugera pasiunea lor pentru martirajul în arena cu lei. ♦ Adept al unei subsecte creștine derivate din mișcarea lui Donatus, confundată uneori cu agnosticii din aceeași epocă, a căror doctrină consta mai ales în afirmarea imposibilității cunoașterii lui Dumnezeu cu ajutorul rațiunii, precum și a lumii obiective. – Din fr. agnostique (< gr. agnostikos).

sectă, secte s. f. Comunitate religioasă desprinsă de Bis. oficială respectivă; p. ext. grup restrâns și închis, alcătuit din adepții unei doctrine (religioase, filozofice etc.). ◊ Secte neoprotestante = secte religioase noi care au proliferat din sânul protestantismului. – Din fr. secte, lat. secta.

METODÍST¹, -Ă s. m. și f. Adept al metodismului: (la m. pl.) secta respectivă. S-au născut în urmă biserica evanghelică seau protestantă cu mai multe ramuri din care se însemnează . . . anglicismul cătră care mai vin și alte deosebite secte puțin însămnătoare, precum metodistii. ELEM. G. 53/6, cf. FABIAN-BOB, 48/9, GEOGR. N. 50/10, PROT.-POP., N. D., LM, DM. - Pl.: metodiști, -ste și (învechit, m.) metodisti. – Din fr. méthodiste.

SECTAR, -Ă s.m. și f. Adept înflăcărat al unei doctrine. // adj. De sectă; (fig.) exclusivist, intolerant; îngust, mărginit. [Cf. fr. sectaire, rus. sektarískii].

adept m. cel inițiat în misterele unei secte, în secretele unei științe.

sectar, ~ă [At: NEGULICI, E. I, 221/18 / Pl: ~i, ~e / E: fr sectaire] 1 smf Membru înflăcărat (și intolerant, exclusivist) al unei secte religioase, filozofice sau politice Si: (rar) sectarist (1). 2 smf (Spc) Membru al unei secte eterogene Si: (rar) sectarist (2). 3 smf (Pex) Adept al unei doctrine Si: (rar) sectarist (3). 4 a Care ține de sectă. 5 a Privitor la sectă. 6 a (Pex) Care se detașează de o grupare, de spiritul general. 7 a Care dovedește intoleranță, fanatism într-un anumit domeniu.

SECTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). – Din fr. secte, lat. secta.

ADEPT, -Ă s. m. f. membru al unei secte, al unui partid politic; partizan al unei teorii, doctrine, idei etc. (< fr. adepte, lat. adeptus)

HABÁN, -Ă (< germ.) s. m. și f., adj. f. 1. S. m. și f. Membru al unei secte baptiste din Hanovra și Renania, ai cărei adepți au emigrat după 1547 în Moravia, Slovacia și Transilvania. Sub Maria Tereza (1760), au fost siliți să revină la catolicism. 2 Adj. f. (ARTE DEC.) Ceramică h. = tip de ceramică din sec. 17, fină, smălțuită, pe fond alb, ornamentată cu motive cinegetice; a fost realizată la Vințu de Jos (jud. Alba).

SECTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o religie mare (creștinism, islam, budism etc.), în vederea practicării unui cult independent, bazat pe o doctrină proprie; p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filosofice sau politice). – Din fr. secte, lat. secta.

saducheu sm [At: COD. VOR. 48/19 / V: (rar) ~uceu / Pl: ~ei / E: slv садоукєй] 1 Adept al saducheismului Si: (rar) saduchean (1). 2 Membru al sectei care susținea saducheismul Si: (rar) saduchean (2).

SECTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă dintr-o comunitate principală; p. ext. grup alcătuit din adepții unei doctrine filozofice sau politice. S-au despărțit sectele politice între romîni, ca sectele religioase între creștini. GHICA, A. 794.

ADEPT, -Ă s.m. și f. Cel care se alătură convingerilor cuiva; partizan al unei teorii, al unei idei etc. ♦ Inițiat în misterele unei secte, în secretele unei științe, ale unei arte etc. [< fr. adepte, cf. it. adepto < lat. adeptus – cîștigat].

SECTAR, -Ă I. s. m. f. adept înflăcărat al unei doctrine (religioase, filozofice, politice). II. adj. de sectă; (fig.) exclusivist, fanatic, intolerant; sectant. (< fr. sectaire)

lipovean (lipoveni), s. m. – Sectant rus, adept al ereziei rascolnicilor. Rus. (fi)lipovanin, de la numele șefului sectei Filip Pustovjat (Scriban). – Der. lipovenesc, adj. (propriu lipovenilor); lipovenime, s. f. (colectivitate de lipoveni).

*ADEPT sm., ADEPTĂ (pl. -te) sf. 1 Care a fost pus în cunoștința tainelor unei științe, unei secte ¶ 2 Care împărtășește vederile cuiva: noua teorie nu prea are mulți adepți [fr. < lat.].

MISIONAR, -Ă s. m. f. propagator al religiei creștine sau al doctrinelor unor secte creștine în țările cu altă religie. ◊ cel care caută să câștige adepți pentru o cauză. (< it. missionario, fr. missionnaire)

baha’i, sectă religioasă întemeiată de iranianul Bahá’u’Iláh (1817-1892) la Bagdad, ai cărei adepți consideră că toate marile religii ale lumii au o origine divină, străduindu-se să stabilească o uniune între oameni indiferent de naționalitate, rasă sau condiție socială. Sediul sectei este pe muntele Carmel, unde se află „Casa Universală”. Este administrată prin trei organisme: local, național și internațional. În România a luat ființă în aprilie 1991, când și-a ales prima ei „Adunare spirituală”.

MISIONAR s.m. Propagator al religiei creștine sau al doctrinelor unor secte creștine în țările cu altă religie dominantă. ♦ Persoană care caută să cîștige adepți pentru o cauză, pentru o comunitate etc. [Pron. -si-o-. / cf. fr. missionaire, it. missionario].

SECTĂ s. f. 1. comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2. grup de adepți ai unei doctrine filozofice sau politice. ◊ clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. (< fr. secte, lat. secta)

MONTANUS (MONTAN) (?-c. 180 d. Hr.), teolog grec. Convertit la creștinism, la jumătatea sec. 2, a înființat în Frigia o sectă proprie, bazată pe o riguroasă etică, cu tentă escatologică și martirologică. Numeroșii săi adepți, răspândiți și în V Imp. Roman, au fost combătuți ca eretici de Biserica creștină până în sec. 9.

PIETISM s. n. Doctrină ascetică a unei secte protestante, care promovează respectarea cu rigurozitate a practicilor religioase, pietatea și misticismul extrem; p. ext. atitudine, comportare a adepților acestei doctrine. [Pr.: pi-e-] – Din fr. piétisme.

SECTĂ s.f. Grup de persoane formînd o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială; (p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. ♦ Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. [Cf. fr. secte, lat. secta < sequi – a urma].

*ADVENTIST adj. și sm. ⛪ Se zice despre o sectă americană, întemeiată în 1831 de Villiam Miller, care așteaptă o a doua venire, foarte apropriată, a lui Is. Hr.; adepții ei serbează ca zi de odihnă Sîmbăta [engl.].

pietism sn [At: POLIZU / P: pi-e~ / Pl: (rar) ~e / E: fr piétisme] 1 Doctrină ascetică a unei secte protestante care promovează respectarea cu rigurozitate a practicilor religioase, pietatea și misticismul extrem Si: puritanism. 2 (Pex) Atitudine, comportare a adepților acestei doctrine Si: puritanism. 3 (Îdt; prt) Evlavie ipocrită. corectat(ă)

sectă sf [At: (a. 1793) IORGA, S. D. VII, 252 / Pl: ~te / E: lat secta, fr secte] 1 Comunitate (creștină, islamică, budistă etc.) desprinsă din religia oficială Si: (înv) eres. 2 (Pex) Grup restrâns și închis alcătuit din adepții unei doctrine filozofice sau politice. 3 (Rar) Clică¹.

quaker, -ă, quakeri, -e s. m. și f. Sectă mistică extrem de austeră, întemeiată în Anglia de cizmarul puritan George Fox (†1691) și răspândită mai ales în Scoția și în America. Adepții săi se numesc tremurători, fiindcă în adunările lor încep să tremure. – Din engl., fr. quaker.

pietism s. n. Doctrină ascetică a unei secte protestante, fundată în 1671 de teologul german Philipp Jakob Spener (1635-1705), care promovează respectarea riguroasă a practicilor religioase și misticismul extrem; p. ext. atitudinea adepților acestei doctrine. ♦ (Înv., peior.) Evlavie (ipocrită). – Din fr. piétisme.

CREȘTINÍSM (< fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.

IEHOVA, transcriere de largă circulație, dar greșită, a numelui Iahve, dat lui Dumnezeu în „Vechiul Testament”. ◊ Martorii lui I., sectă neoprotestantă fondată, în 1872, în Pennsylvania, ai cărei membri așteaptă venirea lui Hristos și sfârșitul domniei actuale a lui Satan; au prezis de mai multe ori sfârșitul lumii, fără ca acesta să fi avut loc. Are adepți și în România.