wahhabiți s. m. pl. Adepți ai unei secte islamice, întemeiată de Muhammad ibn al-Wahhab (1703-1791), care propovăduiesc un monoteism rigid și au desfășurat chiar o activitate violentă. Ocupând întreaga Arabie, inclusiv Mecca și Medina, și distrugând monumente și chiar mormântul lui Mahomed, au fost înfrânți de Ali, pașă al Egiptului, în 1818. Secta lor a fost numită și „protestantismul islamului”, datorită năzuinței sale de a dărâma tot ce era clădit pe islamism și pe tradiție. – Din Wahhāb (n. pr.).