ANAMNEZĂ s. f. 1. Reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existență anterioară. 2. Totalitate a datelor pe care medicul le obține interogând bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă, la antecedentele ei etc. – Din fr. anamnèse.

ANAMNEZĂ² s.f. 1. (La Platon) Amintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat în existența sa antepămînteană. 2. Rugăciune care se face în timpul unei mise la catolici. [< fr., gr. anamnesis].

ANAMNEZĂ s. f. 1. (la Platon) explicare a cunoașterii prin reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existență anterioară. 2. rugăciune care se face în timpul unei mise la catolici. 3. totalitatea antecedentelor unei boli, obținute de medic prin interogarea bolnavului. (< fr. anamnèse, gr. anamnesis)

AUTOCONTEMPLA vb. I. refl. A se contempla pe sine însuși. [Cf. fr. autocontempler].

autocontempla vb. → contempla

autocontempla vb. refl. I A se contempla pe sine însuși ◊ „Retrași în taina căminelor sau în larma veselă a vreunui restaurant, N.R. sau C.F., D.B. sau M.P. se autocontemplă în secvențele realizate în prealabil.” R.l. 3 I 67 p. 3 (din auto1- + contempla; cf. fr. autocontempler; DN3)

autocontempla vr [At: DN³ / P: a-u~ / Pzi: autocontemplu / E: fr autocontempler] A se contempla pe sine însuși.

AUTOCONTEMPLA vb. refl. a se contempla pe sine însuși. (< fr. autocontempler)

autocontemplare sf [At: DN³ / P: a-u~ / Pl: ~lări / E: autocontempla] Contemplare a cuiva de către sine însuși Si: (rar) autocontemplat¹.

autocontemplat², ~ă a [At: MDA ms / P: a-u~ / Pl: ~ați, ~e / E: autocontempla] Care se contemplă pe sine însuși.

autopsie sf [At: NEGRUZZI, S. I, 33/ P: a-u-top-si-e / Pl: ~ii / E: fr autopsie, lat, it autopsia] 1 (Înv; iuz) Stare de autocontemplare. 2 (Flz; îvr) Stare de contemplare mistică a dumnezeirii, în care spiritul contemplator își pierde individualitatea. 3-4 Deschidere și examinare a unui cadavru (pentru a stabili cauza morții sau) pentru studiu Si: necropsie. 5 (Fig) Cercetare amănunțită.

BUDISM s. n. religie asiatică, care, considerând viața un izvor de iluzii și suferințe, propovăduiește renunțarea la orice plăceri și atingerea repaosului absolut (nirvana) prin contemplare și asceză. (< fr. bouddhisme)

budism s.n. (relig., filos.) Religie și filosofie orientală, răspîndită începînd cu sec. 6-5 î.Hr. în Asia, care, considerînd viața un izvor de iluzii și suferințe, propovăduiește purificarea interioară absolută prin contemplare și asceză, singurul mijloc de evitare a suferinței fiind ecuanimitatea și scufundarea în nirvana. • /<fr. bouddhisme; cf. nm. pr. Buddha, întemeietorul acestei religii.

CODISM s. n. Tactică oportunistă preconizată de dușmanii clasei muncitoare introduși în rîndurile ei și care constă în mersul în coada evenimentelor, în ploconirea față de procesul spontan al mișcării muncitorești, în negarea rolului conducător al partidului, cu scopul de a zădărnici lupta revoluționară a proletariatului împotriva burgheziei. Lenin arată că a preamări procesul spontan al mișcării muncitorești și a nega rolul conducător al partidului, atribuindu-i acestuia doar rolul de înregistrator al evenimentelor, înseamnă a propovădui «codismul», a propovădui transformarea partidului într-un apendice al proceselor spontane, intr-o forță pasivă a mișcării, capabilă doar să contemple desfășurarea proceselor spontane și să spere că lucrurile vor merge bine de la sine. IST. P.C. (b) 53.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).

*consíder, a -á v. tr. (lat. consídero, -áre, a contempla, a observa, d. con-, împreună și sidus, síderis, stea, constelațiune. V. deziderat, sideral. Cp. cu contemplu). Mă uĭt la, ĭaŭ în samă, apreciez: a considera foloasele. Stimez: îl consider mult. Țin de, socotesc de, ĭaŭ drept: a fost considerat visător (de, drept orĭ ca visător).

contempla vtr [At: SANDU-ALDEA, SĂM. VI, 447 / Pzi: contemplu și (rar) ~lez / E: fr contempler, it contemplare] 1-2 A (se) privi lung (cu admirație și cu emoție).

contempla (a ~) vb., ind. prez. 3 contemplă

CONTEMPLA, contemplu, vb. I. Tranz. A privi îndelung și cu admirație sau emoție. Ori de cîte ori munții stau, cu siluetele lor înalte, în vecinătatea albastră a marilor ape, oamenii pot să contemple această priveliște spectaculoasă a lumii. BOGZA, C. O. 253. Mă vedeam în locuri ca acele pe care le-au contenplat întîi strămoșii la începutul migrațiilor. SADOVEANU, N. F. 57. Se contempla în oglindă îndelung. REBREANU, R. I 186. (Glumeț) De-atîtea dimineți Contemplu O tufă de scaieți. TOPÎRCEANU, B. 46. (Cu o notă de ironie) Ana strînse din umeri, contemplîndu-și vîrful unghiilor, C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ Refl. reciproc. Se depărtară un pas îndărăt unul de altul, să se contemple după atîția ani. C. PETRESCU, Î. II 214.

contempla vb., ind. prez. pers. 1 sg. contemplu (contemplez)

CONTEMPLA vb. I. tr., refl. a (se) privi îndelung, meditativ, cu admirație și emoție. II. intr. a medita, a reflecta. (< fr. contempler, lat. contemplare)

contempla vb., ind. prez. 3 sg. și pl. contemplă

A CONTEMPLA contemplu 1. tranz. (viața, natura etc.) A privi lung și cu admirație. 2. intranz. A gândi mult și profund (asupra unui lucru); a cugeta; a medita; a reflecta; a chibzui. /<fr. contempler, lat. contemplari

* CONTEMPLA (-plez) I. vb. tr. 1 A-și aținti privirea cu drag ¶ 2 A-și aținti mintea. II. vb. refl. A se privi îndelung, a se oglindi [fr.].

contempla (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. contemplu, 3 contemplă; conj. prez. 1 sg. să contemplu, 3 să contemple

CONTEMPLA vb. I. tr., refl. A (se) privi lung (admirativ sau cu emoție). [P.i. contemplu. / < fr. contempler, cf. lat. contemplare].

CONTEMPLARE, contemplări, s. f. Acțiunea de a (se) contempla. ♦ Atitudine de meditație sau de observare pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active. ◊ Contemplare vie = percepere nemijlocită, concretă a lucrurilor și a fenomenelor naturii, care apare în procesul interacțiunii dintre om și lumea înconjurătoare; intuire vie. – V. contempla.

contemplare s. f., g.-d. art. contemplării; pl. contemplări

CONTEMPLARE, contemplări, s. f. Acțiunea de a (se) contempla. ♦ Atitudine de meditație sau de privire, de observare pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active. ◊ Contemplare vie = percepere nemijlocită, concretă a lucrurilor și a fenomenelor naturii, care apare în procesul interacțiunii dintre om și lumea înconjurătoare și care dă oamenilor, pe baza practicii, o justă reflectare a însușirilor obiectelor; intuire vie. – V. contempla.

contemplare s. f., g.-d. art. contemplării; pl. contemplări

CONTEMPLARE ~ări f. 1) v. A CONTEMPLA. 2) Atitudine de observație pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active. /v. a contempla

CONTEMPLARE, contemplări, s. f. Acțiune de a contempla. Punînd pentru prima oară oamenii față în față cu propria lor imagine, apele le-au adresat o mare invitație la contemplare. BOGZA, C. O. 236. ◊ Contemplare vie = percepere nemijlocită, concretă, a. lucrurilor și fenomenelor naturii, care apare în procesul interacțiunii dintre om și lumea înconjurătoare (dînd, pe baza practicii, o justă reflectare a însușirilor obiectelor percepute de oameni).

contemplare sf [At: SANDU-ALDEA, SĂM. VI, 469 / Pl: ~lări / E: contempla] 1 Atitudine de meditație sau de observare pasivă a fenomenelor, opusă atitudinii active Si: contemplație. 2 (Îs) ~ vie Percepere nemijlocită, concretă a lucrurilor și a fenomenelor naturii.

CONTEMPLARE s. f. acțiunea a de (se) contempla. ◊ (fig.) atitudine de meditație, de observare pasivă a fenomenelor. (< contempla)

contemplare s. f., g.-d. art. contemplării; pl. contemplări

CONTEMPLARE s.f. Acțiunea de a (se) contempla. ◊ Contemplare vie = percepere senzorială nemijlocită, concretă a lucrurilor și a fenomenelor, care apare în procesul interacțiunii dintre om și lumea înconjurătoare. [< contempla].

CONTEMPLARE VIE s. v. intuiție.

CONTEMPLARE VIE s. (PSIH.) intuiție.

CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e, adj. Care contemplă, care este înclinat spre contemplare; visător. ♦ Care se limitează la contemplare, neglijând latura practică, activă. ◊ Viață contemplativă = viață consacrată meditației și nu acțiunii. – Din fr. contemplatif, lat. contemplativus.

contemplativ, ~ă a [At: I. NEGRUZZI, S. III, 26 / Pl: ~i, ~e / E: fr contemplatif] 1 Care contemplă. 2 Care este înclinat spre contemplare Si: visător. 3 Care se limitează la contemplare, neurmărind vreun scop practic sau transformarea realității. 4 (Îs) Viață ~ă Viață consacrată meditației și nu acțiunii.

CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e, adj. Care contemplă, care este înclinat spre contemplare, cațe își petrece timpul în reverie; visător; de contemplare. Fire contemplativă. ▭ Am putut rămînea în atitudine contemplativă față de ea. IBRĂILEANU, A. 144. Îi privea nedumerită, cu ochii ei mari, serioși, contemplativi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 173. ◊ Atitudine contemplativă = atitudine de expectativă față de problemele sociale, care, sub masca imparțialității, servește reacțiunii.

CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e, adj. Care contemplă, care este înclinat spre contemplare; visător. ♦ Care se limitează la contemplare, neurmărind vreun scop practic sau, în genere, transformarea realității. ◊ Viață contemplativă = viață consacrată meditației și nu acțiunii. – Din fr. contemplatif, lat. contemplativus.

CONTEMPLATIV, -Ă adj. care contemplă, înclinat spre visare; meditativ, visător. ◊ care se limitează să contemple, fără vreun scop practic. (< fr. contemplatif, lat. contemplativus)

CONTEMPLATIV, -Ă adj. Care contemplă; înclinat spre contemplare, visător. [Cf. fr. contemplatif, it. contemplativo].

CONTEMPLATIV ~ă (~i, ~e) 1) Care contemplă; înclinat spre contemplare; meditativ. Spirit ~. 2) Care se reduce la contemplare; limitat de contemplare. Viață ~ă. /<fr. contemplatif

CONTEMPLATOR, -OARE, contemplatori, -oare, s. m. și f. Cel care contemplă, care este cufundat în visare. Pe marginea rîului... aceste asidue contemplatoare (= sălciile) privesc... cosmica rostogolire a apelor. BOGZA, C. O. 210.

contemplator, ~oare smf, a [At: CĂLINESCU, I, 275 / Pl: ~i, ~oare / E: fr contemplateur, lat contemplator] 1-2 (Persoană) care contemplă.

* CONTEMPLATOR sm. Cel ce contemplează [fr.].

contemplator a. și m. care contemplă.

CONTEMPLATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care contemplă; om înclinat spre simpla contemplare a vieții. /<fr. contemplateur, lat. contemplator

CONTEMPLATOR, -OARE adj., s.m. și f. (Cel) care contemplă, care este cufundat în visare. [Cf. fr. contemplateur, lat. contemplator].

CONTEMPLATOR, -OARE adj., s. m. f. (cel) care contemplă, cufundat în visare. (< fr. contemplateur, lat. contemplator)

*contemplatór, -oáre adj. Care contemplă.

CONTEMPLAȚIE ~i f. Stare a celui care contemplă; atitudine admirativă și visătoare. /<fr. contemplation, lat. contemplatio, ~onis

CONTEMPLAȚIE s.f. Atitudine de contemplare; stare de reverie; meditație; meditație profundă și îndelungată. [Gen. -iei, var. contemplațiune s.f. / cf. fr. contemplation, it. contemplazione, lat. contemplatio].

contemplație sf [At: NEGRUZZI, S. III, 236 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr contemplation, lat contemplatio] Contemplare (1).

CONTEMPLAȚIE s. f. contemplare; visare. (< fr. contemplation, lat. contemplatio)

CONTEMPLAȚIE, contemplații, s. f. Atitudine de contemplare, stare de reverie, meditație. Abia luai seama, în contemplația mea, că vecinul meu se duce. NEGRUZZI, S. I 236. – Pronunțat; -ți-e.

contemplați(un)e f. meditațiune profundă.

*contemplațiúne f. (lat. contemplátio, -ónis). Acțiunea de a contempla. Visare intelectuală. – Și -áție.

* CONTEMPLAȚIUNE, * CONTEMPLAȚIE sf. 1 Faptul de a contempla: a rămînea în ~ în fața unui tablou ¶ 2 Cufundare a minții, meditare adîncă asupra unui lucru, în spec. asupra unei chestiuni pur intelectuale ¶ 3 În viața spirituală, meditațiuni adînci care îndreaptă gîndirea numai la Dumnezeu, desprinzînd cu totul trupul și mintea de cele lumești [fr.].

*contémplu și -éz, a -á v. tr. (lat. con-templari, a te uĭta în templu, în porțiunea de cer tăĭată de aŭgur. E un cuv. din limba aŭgurilor, ca și consider. V. templu). Mă uĭt atent și mult admirînd orĭ cugetînd. V. intr. Meditez: a petrece vĭața contemplînd.

Du haut de ces Pyramides quarante siècles vous contemplent! (fr. „Din înălțimea acestor piramide, patruzeci de secole vă contemplă!”) – Cuvinte celebre din discursul rostit de Napoleon, în fața soldaților săi, la 21 iulie 1798, înainte de bătălia de lîngă piramide, unde a reușit să învingă trupele de mameluci și să cucerească astfel Egiptul. Ele constituie un îndemn, cu rezonanță istorică, la acțiune. IST.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

examen sn [At: (a. 1779) IORGA, S. D. XII, 291 / V: (îrg) eza~, (înv) esa~, ~nt, (reg) izamăn, iza~, iczamăn^[1], (nob) esame (S și: ess~) / P: egza~ / Pl: ~e, (înv) ~uri, (nob, m) ~i / E: fr examen, lat examen] 1 (Jur; înv) Parte a procedurii penale care cuprinde rechizitoriul, audierea părților și a martorilor implicați într-un proces. 2 (Jur; înv) Interogatoriu. 3 (Jur; înv) Proces-verbal întocmit în timpul interogatoriului, care cuprinde întrebările adresate părților și martorilor precum și răspunsurile acestora. 4 (Urmat de determinări care arată felul) Probă orală sau scrisă de verificare a cunoștințelor, a aptitudinilor unui elev, ale unui student sau ale unui candidat, dată în fața unui examinator sau a unei comisii examinatoare, pentru a fi promovat sau pentru a obține un post, un titlu etc. 5 (Înv; îlv) A face (cuiva) ~ A supune unui examen (4). 6 (Fig) Încercare a trăiniciei unui lucru, a unei situații. 7 (Olt; îf iza~) Serbare dată la sfârșitul anului școlar de către elevii din primele clase. 8 (Urmat de determinări care arată obiectul) Cercetare atentă, amănunțită, a unui obiect, a unei ființe sau a unui fenomen, făcută în scopul de a ajunge la o justă cunoaștere a lor, pentru a trage anumite concluzii teoretice, pentru a stabili un diagnostic sau compoziția unei substanțe etc. 9 (Îs) ~ de conștiință Cercetare atentă a propriei conduite, din punct de vedere moral. 10 (Fig) Contemplare. 11 (Îvr; îf esame) Roire a albinelor. 12 (Îvr; îf esame) Grup de ființe. corectat(ă)

EXAMEN, examene, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări) Verificare și apreciere a cunoștințelor dobîndite de elevi și de studenți, într-o anumită perioadă, sau cercetare a aptitudinilor și a nivelului cunoștințelor unor aspiranți la un post, la un titlu etc. Eram în examenele primului an de liceu. GALACTION, O. I 56. Își trecuse examenul de absolvire. C. PETRESCU, Î. I 6. Mîne vei veni cu mine la Socola unde este examen. NEGRUZZI, S. I 4. ◊ Examen de stat = examen de diplomă la o instituție de învățămînt superior, ținut în fața unei comisii speciale. ♦ Probă, încercare prin care se verifică trăinicia, temeinicia unui lucru, a unei situații etc. După încheierea verificării, putem considera că sarcinile pe care și le-a pus partidul cu prilejul verificării au fost realizate. Partidul nostru a trecut cu succes acest examen serios. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 315. 2. Examinare (1). Se îmbrățișară și se depărtară cu un pas îndărăt unul de altul, să se contemple, după atîția ani. Fură amîndoi satisfăcuți de examen. C. PETRESCU, Î. II 214. Examen medical = cercetare la care medicul supune pe un bolnav.

GÎNDIRE. Subst. Gîndire, cugetare, cuget, reflecție, reflexie, judecată, meditare, meditație, filozofare; rațiune, minte, intelect, inteligență, logică, spirit, conștiință; act mintal, acțiune mintală, exercițiu mintal; efort de gîndire, excogitație (livr.); activitate intelectuală, muncă intelectuală. Gînd, idee, concepție, opinie, părere, rezon (înv.). Noțiune, concept. Judecată, raționament. Socoteală, socotire, socotință (înv. și pop.), calcul, chibzuință, chibzuială, chibzuire, judecată sănătoasă, cumpănire, cumpăt, deliberare, considerare. Imaginație, fantezie, intuiție, speculație. Cunoaștere, reflectare. Observație, contemplație, contemplare, examinare, analiză, sinteză, introspecție. Descoperire, invenție, inventare, revelație, revelare. Gînditor, filozof, înțelept, cugetător. Adj. Rațional, intelectual, logic, mintal, mental, conceptual; reflexiv, gînditor, meditativ; îngîndurat, cufundat în sine, adîncit în gînduri, absorbit (fig.), concentrat, atent, dus pe gînduri. Gîndit, cumpănit, cîntărit, socotit, chibzuit, rezonabil, cuminte. Imaginativ, intuitiv, speculativ. Înțelept, deștept. Vb. A (se) gîndi, a cugeta, a raționa, a rezbna (înv.), a medita, a reflecta, a filozofa (fam.), a judeca, a abstrage, a chibzui; a se gîndi, a se socoti, a se cugeta, a sta pe gînduri, a-l fura (pe cineva) gîndurile, a se pune pe gînduri, a se cufunda în gînduri, a cădea pe gînduri, a fi dus cu mintea, a rămîne (dus) pe gînduri, a-i fi (cuiva) gîndul la ceva, a-l frămînta (pe cineva) gîndul; a-și bate capul; a-și sfărîma capul, a-și frămînta mintea (creierii), a se bate cu mintea (cu gîndul); a concepe, a imagina, a plănui; a cîntări (fig.), a cumpăni (fig.), a rumega (fig.), a socoti, a chibzui, a analiza, a despica firul în patru; a concluziona, a conchide, a ajunge la o concluzie, a trage concluzia (concluzii); a avea o idee, a intui, a avea în minte, a-i trece prin minte, a-l bate (pe cineva) gîndul, a-l paște gîndul, a-i da (a-i trece, a-i trăsni) prin (în) gînd (prin cap); a-l duce capul la ceva, a-i umbla mintea. V. aforism, cunoaștere, filozofie, idee, imaginație, inteligență. CLASURI DE ANIMALE 120

HIRSUT, -Ă, hirsuți, -te, adj. (Franțuzism, despre oameni) 1. Cu părul și barba neîngrijită; zbîrlit. Era lîngă un găligan înalt și hirsut. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 120, 5/5. Pescarul de demult își contempla imaginea hirsută în oglinda bălții. SADOVEANU, V. F. 60. 2. Aspru, grosolan; posac, ursuz, morocănos. Caracter hirsut. ◊ (Metaforic) Nici o îndoială nu încape că un model destinat să supraviețuiască, din generațiuni în generațiuni, ziditorului său, nu poate să constea dintr-o limbă înțesată cu termeni hirsuți. MACEDONSKI, O. IV 125.

idee-cheie s. f. Idee de o mare importanță ◊ „Dacă am putut smulge materiei adevărul ei spiritual, și să-l cuprind în acea idee-cheie [...] am aflat și calea spre cugetul și sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele.” Gaz. lit. 12 X 67 p. 6; v. și cuvânt-problemă (din idee + cheie, după fr. idée clé; DMN 1970)

INTUIȚIE s. (PSIH.) contemplare vie.

INTUIȚIE s.f. Capacitatea gîndirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobîndite anterior, fără raționamente logice preliminare. [Gen. -iei, var. intuițiune s.f. / cf. fr. intuition, lat. t. intuitio – contemplare].

INTUIȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi pe cale rațională, uneori în mod spontan, adevăruri care de fapt se bazează pe experiența și cunoștințele dobîndite anterior. Cînd țăranul adoptă pe «onoare», are intuiția că «cinste» nu lămurește îndestulător ce vrea să spuie el. SADOVEANU, E. 34. N-ai tu, fără să știi și fără să ți se spună, intuiția deosebirilor și a realităților în care ești chemat? ARGHEZI, P. T. 78. 2. (În filozofia burgheză idealist-subiectivă) Capacitate înnăscută de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaște adevărul fără participarea activității raționale, logice a conștiinței, fără ajutorul experienței.

INTUIȚIE s. (PSIH.) contemplare vie, intuire vie.

întîmpla (-lu, întîmplat), vb. refl. – 1. A se petrece, a se produce, a avea loc. – 2. A se ivi prilejul, a se nimeri. – 3. A se afla întîmplător. Origine incertă. Se consideră în general der. din lat. *templāre, de la templum „spațiu desenat ideal pe cer de prezicător” (Sulică, Antropomorfisme, Brașov 1900, 77; Pușcariu 884; DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu Lr., 356). Acel templum era, deci, spațiul în cadrul căruia prezicătorul își făcea observațiile, și de aici contemplare. Se presupune că zborul păsărilor care intrau în templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde vb. *(in)templāre. Această explicație nu este cu desăvîrșire imposibilă; ne este însă greu să admitem că sensul de „întîmplare, hazard” tocmai pentru acele evenimente care fuseseră prezise și anunțate de augur. Dosoftei (sec. XVII) folosește o singură dată acest vb. cu un sens foarte special: tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o boală în mijlocul drumului”. Dosoftei este un scriitor la care apar din belșug improprietățile; dacă aceasta n-ar fi una din ele, s-ar putea presupune că întîmpla provine efectiv din lat. templum, dar nu din limbajul tehnic al augurilor, ci din sensul său etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui tempus, ca în extemplo; în acest caz, sensul primitiv al lui întîmpla trebuie să fi fost cel de „a se petrece, a se produce cu timpul”. Der. de la lat. intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare posibilă. Der. întîmplare, s. f. (hazard; ceea ce se întîmplă, fapt, eveniment, accident; aventură; circumstanță); întîmplător, adj. (incidental, accidental).

întîmplu și (vechĭ, azĭ în est, pop.) tîmplu (mă), a -á v. refl. (lat. *templare, d. templum, templu. V. templu și contemplu). Vin împrejurările ca să fiŭ de față: m’am întîmplat să fiŭ acolo la sosirea luĭ (V. zgodesc). Se întîmplă v. refl. impers. Se produce, supravine: o mare nenorocire s’a întîmplat; nu apropia benzina de foc, că se poate întîmpla să se aprindă.

JALE¹ s. f. Tristețe, mîhnire, durere. Au stat multă vreme în ploaie, ascultînd viersul de jale, glasul singuratic al mamei părăsite. DUMITRIU, N. 155. Toată împărăția era plină de jale. ISPIRESCU, L. 4. Frunzuleană de pelin, Mare jale, mare chin: Prin străini s-ajungi străin. BELDICEANU, P. 97. ◊ Loc. adv. Cu jale = cu tristețe, cu mîhnire, dureros. El n-avea... de ce să se mire și ce să contemple cu jale. C. PETRESCU, A. R. 16. Se opresc cu toții în cale, se opresc și zic cu jale. CREANGĂ, P. 275. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. ◊ Loc. adj. De jale = jalnic, trist, (plin) de dor. Bătrînul rosti vorbele acestea duios, ca un cîntec de jale. SADOVEANU, O. I 157. Hai cu mine-n codrul verde S-auzi doina cea de jale. ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ Expr. A-i fi cuiva jale de cineva = a-i fi milă de cineva. Sărmane prietene! mi-e jale de tine. NEGRUZZI, S. I 63. – Variantă: jele (DEȘLIU, G. 24, DAVIDOGLU, M. 66) s. f.

judeca vb. I. I 1 intr. (despre oameni) a chibzui, a cugeta, a gândi, a medita, a raționa¹, a răzgândi, a reflecta, a contempla, <înv.> a asimți, a se loghici, a mândri, a meditarisi, a se pogodi, a rezona, a rezonirui, a semui², a vorbi. Trebuie să judece înainte de a lua o hotărâre importantă. 2 tr. a chibzui, a gândi, a socoti, <înv. și reg.> a sămălui, <înv.> a sămășlui, a cântări, a cumpăni, a drămui. A judecat toate variantele de proiect. 3 tr. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gândi, a înțelege, a opina, a pricepe, a socoti, a susține, <pop.> a chiti¹, a cugeta, <fam.> a vorbi, a zice, <înv.> a cunoaște, a digna, a număra¹. A judecat că nu este pregătit pentru examen. 4 tr. (compl. indică oameni) a admonesta, a certa, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, a mustra, a rușina, <înv. și pop.> a obrăzi, <pop. și fam.> a beșteli, a muștrului, a ocărî, a sudui, <pop.> a probozi, a sfădi, a surchidi, a tolocăni, <fam.> a bodogăni, a socri, a șmotri, <înv. și reg.> a înfrunta, a ofârli, a oropsi, a probăzui, a stropoli¹, a toi³, <reg.> a așculi, a bănui, a carvosi, a cârti, a docăni, a hui, a libăzi, a mogorogi, a moronci, a otrăți, a tătărî, a târfăi, a vrevi, <înv.> a obidi, a observa, a preobrăzi, a prihăni, a prociti, a vădi, <latin.; înv.> a reprehenda, <fran.; înv.> a reprimanda, <fig.; pop. și fam.> a bălăcări, a buzdugăni, <fig.; fam.> a freca, a perdăfui, a răfui, a săpuni, a scutura, <fig.; reg.> a cățănăi, a dărăci, a puțui, a spumui, a tigheli, <arg.> a flitui. L-a judecat pentru că a lipsit de la școală. 5 tr. (compl. indică oameni sau fapte, acțiuni, atitudini ale lor) a critica, <pop.> a cârti, <fig.> a ataca, <fig.; fam.> a prelucra, a scutura. Duce o polemică susținută cu cei care i-au judecat competența în domeniu. 6 tr. (înv.) v. Comanda. Decide. Dispune. Fixa. Hotărî. Ordona. Porunci. Stabili. Statornici. II (jur.) 1 refl. (recipr.) (despre oameni) <înv. și reg.> a se pârî, a se pricinui, <înv.> a se percăi, a se prici³, a se pricini, a se prigoni. Cei doi frați s-au judecat pentru o moștenire. 2 tr. (înv. și reg.; compl. indică oameni) v. Condamna. Pedepsi.

liniștire sf [At: HALIMA, 38 / Pl: ~ri / G-D: ~rii / E: liniști] 1-2 Destindere (fizică sau) psihică Si: alinare, calmare, domolire, liniște, odihnă, relaxare. 3 Stare de echilibru psihic Si: calm, liniște, (înv) odihnă, pace. 4 Stăpânire de sine. 5 (Rar) Satisfacție. 6 (Rar) Ușurare. 7 Scădere în intensitate a fenomenelor naturale, a sunetelor etc. 8 Intrare în stare de acalmie a fenomenelor naturale sau a elementelor naturii Si: calmare, potolire. 9 Încetare a unor controverse, a unor conflicte etc. Si: pacificare, împăcare, ordine, potolire. 10 (Rar) Catharsis. 11 Stare de echilibru social. 12-13 (Spc; bis) Stare a celui care se roagă intens (și efect al acestei rugăciuni) constând din abstragerea din lumea sensibilă și contemplare pură Cf: apatie, isihie, nepătimire. 14 (Îlav) În (cu sau, înv întru) ~ În mod organizat. 15 Stare de armonie între popoare Si: pace. 16 (înv; îls) ~ veșnică Moarte. 17 (Îoc acțiune; îvr) Stare. 18 (Îvr; fon) Înmuiere a unui sunet.

LITOGRAFIA, litografiez, vb. I. Tranz. A multiplica prin litografie. Începînd cu data de 1 aprilie 1954, manuscrisele pentru orice fel de lucrări ce se vor tipări, multiplica, litografia etc. vor fi prezentate în noua formă ortografică. COL. HOT. DISP. 1953, 1079. Studiile de cosmografie le făceam numai pe niște foi litografiate, căci... ne lipseau sculele cu care să contemplăm macrocosmul. I. BOTEZ, ȘC. 56. – Pronunțat: -fi-a.

living-room s. (în lb. colocv. prescurtat living; cuv. engl. americ.) Cameră de zi ◊ „În living-room contemplu pentru a treia oară imaginile acestui paradis.” Cont. 9 II 79 p. 4. ◊ „[Vând] două camere, living, 56 m.p., dependințe spațioase.” R.l. 14 X 81 p. 4 [pron. living-rum] (cf. it., fr. living-room; PR 1948; D. Am.; Th. Hristea în LR 6/77 p. 592; DN3)

MAIESTATE, (2) maiestăți, s. f. 1. Caracter sau aspect impunător, care trezește admirație, respect etc.; măreție. Doctorul. contempla mut maiestatea naturii. BART, E. 123. Curg mîndru-n nepăsare, cu-o lină maiestate. ALECSANDRI, P. III 135. Privind maiestatea naturii, el se inspiră. NEGRUZZI, S. I 197. 2. (Adesea urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 sau 3 sg.) Titlu dat capetelor încoronate. Nu ți-ai iubit poporul, maiestate, sau nu l-ai înțeles – și e totuna. De sus și pînă jos s-a-ntins minciuna, Ea leagă și desleagă-n țară toate, VLAHUȚĂ, O. AL. 39. – Variantă: majestate s. f.

A MEDITA ~ez 1. intranz. A gândi mult și profund (asupra unui lucru); a cugeta; a reflecta; a contempla; a chibzui. 2. tranz. 1) înv. A supune unui examen amănunțit (pentru a cunoaște mai bine); a analiza atent și sub toate aspectele; a studia; a cerceta; a investiga; a analiza; a considera. 2) înv. (acțiuni dușmănoase sau lucruri reprobabile) A organiza pe ascuns; a pune la cale; a urzi; a țese. 3) rar (planuri, lucruri, idei) A-și reprezenta în minte; a pregăti îndelung în gând; a plăsmui; a urzi; a plămădi. 4) (elevi, studenți etc.) A face să capete cunoștințe într-un domeniu oarecare (în mod particular). /<fr. méditer

MIGRATOR, -OÁRE adj. 1. (Despre unele triburi sau popoare) Care migrează (I). Cf. F (1 872), 293, ALEXI, W., PU;CARIU, L. R. I, 163. Răscoalele repetate ale sclavilor și atacurile neîncetate ale popoarelor migratoare. CONTEMP. 1 953, nr. 358, 2/3. De migrație (1), cu caracter de migrație. Avem de-a face cu o mare mișcare migratorie. . . care a minat pe geții noștri pînă la Oder și Vistula de Jos. PÂRVAN, G. 281. 2. (Despre animale, mai ales despre păsări și pești) Care migrează (2). Cf. LM. E o pasere migratoare, fiindcă iarna pleacă de la noi în țările cele calde. MARIAN, O. II, 296. O, cocostîrci, dragi păsări migratoare, Ce primăvara-n fiecare an Veniți cu vești de peste-ocean Ca niște albe pilcuri zburătoare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 73. Viața tot atît de imensă și de necunoscută a miriadelor de paseri migratoare . . . este evocată de d. Sadoveanu cu un sentiment adînc și înfiorat. IBRĂILEANU, S. L. 109. Păsările migratoare Se rentorc din tropice. TOPÎRCEANU, M. 39. O rîndunică migratoare spre alte zări. TEODOREANU, M. II, 82. Triunghiul pe care îl scriu toamna, pe cer, păsările migratoare. BOGZA, C. O. 406. O pasăre migratoare care ne părăsește abia în noiembrie. LiNȚIA, P. II, 145. Privirea ciocîrlanului. . . contemplă plecarea suratelor sale migratoare. V. ROM. octombrie 1954, 209. – Pl.: migratori, -oare. – Și: (astăzi rar) migratóriu, -ie (pronunțat, f. -ri-e), (rar) migrătór, -oáre adj. – Din fr. migrateur. – Migratorin < it. migratorio.

MIXO-₁ „mucus, mucozitate, mucilagiu”. ◊ gr. myxa „mucozitate” > fr. myxo-, germ. id., engl. id. > rom. mixo-. □ ~cit (v. -cit), s. n., celulă mare, poliedrică sau stelată, din țesutul mucilaginos; ~ficee (v. -ficee), s. f. pl., clasă de cianofite; ~id (v. -id), adj., cu aspect de mucus; ~micete (v. -micete), s. f. pl., grup de plante inferioare, cuprinzînd indivizi la care aparatul vegetativ este un plasmodiu; ~poieză (v. -poieză), s. f., secreție de produse mucilaginoase; ~ree (v. -ree), s. f., secreție excesivă și mucilaginoasă a intestinului; ~scopie (v. -scopie), s. f., perversiune sexuală constînd în plăcerea de contemplare a actului sexual; ~spor (v. -spor), s. m., corpuscul reproducător, specific mixomicetelor; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., corp de fructificare la mixomicete; ~zom (v. -zom), s. m., celulă amiboidală haploidă din ciclul evolutiv al mixomicetelor, formată din zoospori prin pierderea flagelilor.

Narcis m. 1. Mit. tânăr care se înnecă în fântâna, unde’și contempla figura cu admirațiune: și Narcis, văzându’și fața ’n oglinda sa, izvorul, singur fuse ’ndrăgitul, singur el îndrăgitorul EM.

NARCISISM s. n. Admirație și dragoste exagerată față de propria sa persoană fizică, constituind adesea o stare patologică. Printr-un narcisism frecvent la el, înfățișarea lui de atunci o găsim, mai bine decît în amintirea prietenilor, în propriile sale cuvinte. călinescu, E. 153. Punînd pentru prima oară oamenii față în față cu propria lor imagine, apele le-au adresat o mare invitație la contemplare și narcisism. bogza, c. O. 236, cf. 160. Din vechiul narcisism nu mai este nici urmă. contemp. 1956, nr. 512, 3/4. Matei a început să sufere de narcisism. H. lovinescu, c. s. 52. ◊ (Glumeț, prin lărgirea sensului) Împrejurul unui lac minuscul ca o piscină, ibiși cu piciorul de mărgean, cuprinși de un etern narcisism, se privesc în oglinda apelor. anghel, pr. 113. – Din fr. narcissisme.

natură f. 1. totalul lucrurilor create: a contempla natura; 2. ordine stabilită în univers: legile naturei; 3. organizarea ființelor însuflețite: natura omului; 4. caracter particular: natura focului; 5. afecțiune naturală între consângeni: sentimentele naturei; 6. dispozițiune sufletească: deprinderea e a doua natură; 7. producțiunile naturei: arta pretinde a perfecționa natura; 8. lucrul însuș: hrana se poate primi în natură sau în bani.

NIKITIN, Ivan Savici (1824-1861), poet rus. Versuri cu caracter epic, de inspirație socială („Comisionarul”, „Soția vizitiului”) sau de contemplare a naturii („Rusia”, „Furtuna”, „Dimineața pe malul lacului”), scrise în ritmuri melodice variate. Proză anticlericală („Jurnalul unui seminarist”).

oglindi (oglindesc, oglindit), vb. – 1. (Înv.) A privi, a contempla. – 2. A reflecta. – 3. (Refl.) A se uita într-o oglindă sau ca într-o oglindă. Sl. oględati (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 222; Byhan 310; Conev 62). – Der. oglindă, s. f. (obiect cu suprafața netedă și lucioasă care reflectă imaginea); oglindar, s. m. (fabricant de oglinzi).

ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcția oraculară a viselor, pe care le împărțeau în trei categorii: prin revelație (când zeii apar fățiș în visele oamenilor, anunțându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) și aluzive (asupra viitorului, înfățișat în forme simbolice).

PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 î. Hr.), filozof grec. Aristocrat atenian, având ambiții politice și fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia și pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichității. A întemeiat la Atena (c. 387 î. Hr.) școala filozofică numită Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtătorul lui de cuvânt în cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Parmenide” ș.a.); deși nu există certitudine în privința scrierii lor, sunt repartizate, de regulă, în trei grupuri: timpurii, de mijloc și târzii. Adevărata realitate o constituie, după P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”, Ideea de om etc.), esențe inteligibile, constituind o existență în sine în afara spațiului și timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibilă. Acestea din urmă, fiind într-o continuă curgere, devenire, nu au deplină realitate, nu pot fi obiect al științei, ci numai al „opiniei” (doxa); adevărata știință se întemeiază pe „reamintirea” (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat într-o existență anterioară. P. a pregătit terenul pentru constituirea logicii ca știință de către Aristotel. Concepția filozofică a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal, imaginat de el, trebuie să fie împărțit în trei caste: 1) „filozofii”, conducători, 2) „gardienii”, apărători ai statului, 3) agricultorii și meseriașii; sclavii nu făceau parte din stat. P. este întemeietorul unor teorii etice și estetice originale, bazate și ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influențat întreaga evoluție ulterioară a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic. Maestru al dialogului și unul dintre marii stiliști ai prozei din Grecia antică.

PRIVIRE, priviri, s. f. 1. Faptul de a privi; funcțiunea organică a ochilor, văz, uitătură, căutătură. Tomșa se încredință dintr-o privire că răzășii lui sînt de față. SADOVEANU, O. VII 109. Florica îl măsură din cap pînă-n picioare cu o privire veselă și luătoare în rîs. BUJOR, S. 56. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare. EMINESCU, O. I 134. ♦ Contemplare. Aerul curat, privirea naturei, deșteptară în inima mea suvenirea doamnei B. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ (Concretizat) Organul vederii; ochii. Avea o privire blîndă, albastră, deși în slujba lui... i se încruntau deseori sprîncenele. SADOVEANU, O. VIII 7. Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. 2. Examinare, apreciere, considerare. La o privire superficială, s-ar părea că Eminescu este un junimist. IBRĂILEANU, SP. CR. 174. ◊ Expr. (învechit) A avea (sau a lua) în privire = a avea în vedere, a lua în considerare, a ține seama de... Luînd în privire nădejdea viitoarelor lor venituri, li se puse condiții ca să aibă a ținea fiecare cîte 1000 soldați cu cheltuiala lor. BĂLCESCU, O. II 67. 3. (În locuțiuni) Loc. prep. Cu privire la... (sau, învechit, în privirea...) = referitor la... în privința... Loc. adv. (Rar) În această privire = privind respectiva problemă. Nu te pot sfătui în această privire. EMINESCU, N. 55. (Popular) Într-o privire = pe cît se poate, după posibilitate. Cînd mă uitam în oglindă, barbă și mustețe ca în palmă; și doar le și pîrleam eu într-o privire și le ungeam în toată sara cu său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. 4. (Învechit) Priveliște, aspect. Crunt război! Privire cruntă! ALECSANDRI, P. II 16. Trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu... Această îmbrăcăminte are o privire foarte frumoasă. KOGĂLNICEANU, S. 44. Fulgerele cele necontenite înfățoșau o privire ca cum ar arde ceriul. DRĂGHICI, R. 112.

PRIVIRE. Subst. Privire, privit, priveală (înv. și reg.), căutare, căutătură din ochi, ochitură (rar), uitătură, aruncătură de ochi; privire fixă, fixare, holbare, zgîire, bleojdire (reg. și fam.); privire pătrunzătoare, privire acvilină; privire aspră, încruntare, încruntătură; privire piezișă, privire furișă, ochire, ochit, ocheadă; observare; observație, zărire, scrutare. Ochi, ochișor (dim.), ochiuleț (dim.). Privitor, spectator. Ochelari; monoclu; lunetă; binoclu, ochean; telescop; microscop; lupă. Optică. Optician. Adj. Privitor; scrutător. Holbat, zgîit, bleojdit (reg. și fam.), bulbucat, bolboșat, boldit (reg.), bolboșit (reg.). Optic. Vb. A privi, a vedea, a observa, a remarca, a se uita, a căuta, a căta (pop.), a ochi, a fixa, a scruta, a (se) holba, a (se) zgîi, a (se) boldi (reg.), a (se) bleojdi (reg. și fam.), a bolboșa (pop.), a (se) bulbuca, a holba ochii, a căsca ochii, a(-și) beli ochii (fam.), a face (a deschide) ochii mari (cît cepele), a se uita cu ochii mari, a căsca gura, a admira, a privi cu gura căscată; a-și îndrepta (a-și aținti) privirea, a arunca o privire, a fixa cu privirea, a privi țintă, a țintui cu privirea, a sidera (rar), a devizaja (franțuzism), a contempla, a privi lung; a arunca ochii, a da cu ochii de ceva (de cineva), a avea (a fi) cu ochii pe cineva, a nu pierde pe cineva din vedere; a-i fugi (a-i aluneca) cuiva ochii după cineva, a fura cu ochiul; a nu-i sta cuiva (bine) ochii în cap, a-și face ochii roată, a-și roti ochii (privirea), a se uita jur împrejur; a se uita pe furiș (pe ascuns), a trage cu coada ochiului, a se uita pe sub sprîncene; a face cu ochiul; a privi (a se uita) în gol, a privi (a se uita) fără (de) țintă, a privi (a se uita) aiurea, a sta cu privirea pierdută; a privi cu ochii de piatră; a privi printre gene; a se uita cruciș, a se uita chiorîș, a privi (a măsura) pe cineva de sus în jos. Adv. Boldiș (reg.), chiorîș.

privire sf [At: N. TEST. 1648 / V: (înv) prăv~, prev~ / Pl: ~ri / E: privi¹] 1 Îndreptare a ochilor spre cineva sau ceva, pentru a vedea (1) Si: privit¹ (1), (îrg) privință¹ (1). 2 (Pex) Câmp vizual. 3 Funcție fiziologică a ochilor Si: văz, vedere, privit¹ (2). 4 Mod de a-și îndrepta ochii spre cineva sau ceva, pentru a vedea Si: căutătură, uitătură, (înv) priveală (1), privit¹ (3), privitură (1), (asr) priveliște (1). 5 (Reg; îs) ~a cea rea Deochi. 6 (Îlav) Dintr-o ~ Imediat ce s-a uitat. 7 (Îal) Cât a putut vedea uitându-se repede. 8 (Înv; îlpp) În (sau la) ~ a (cuiva) În văzul cuiva. 9 (Ccr) Ochi¹ (1). 10 Expresie a ochilor¹ (1) Si: privit¹ (4). 11 (Spc) Contemplare. 12 (Înv) Perspectivă vizuală Si: privit¹ (5). 13 (Înv) Observație (1). 14 Punct de vedere Si: considerent. 15 (Îlav) În această ~ Din acest punct de vedere. 16 (Îlav) Într-o (oarecare) ~ Dintr-un anumit punct de vedere. 17 (Îlav) În unele ~ri Din unele puncte de vedere. 18 (Îlav) În multe ~ri Din multe puncte de vedere. 19 (Îlav) În toate ~rile Din toate punctele de vedere. 20 (Îlpp) Cu ~ la... Referitor la... 21-22 (Îlpp) În (sau din) ~a În privința¹ (11-12). 23 Examinare, cercetare, apreciere, cu ajutorul văzului sau cu ajutorul minții Si: privit¹ (6). 24 (Înv; îe) A avea ~ la... A ține seamă de... 25 (Îvr) Luare-aminte Si: grijă, atenție. 26 (Înv) Reprezentație teatrală, de circ, de bâlci etc. Si: spectacol, privit¹ (7). 27 (Pex) Loc unde se desfășura această reprezentație Si: privit¹ (8). 28 (Înv) Priveliște (18).

pumn sm [At: PRAV. 231 / V: (înv) pubn, (îvr) pugn, pum (Pl: ~uri) sn, (reg) puni smp / Pl: ~i, (pop, sn) ~uri / E: ml pugnus] 1 Palmă¹ (1) închisă, cu degetele îndoite și strânse. 2 (Reg; îs) ~ii obrajilor (sau obrazului) Pomeți. 3 (Îla) Cât ~ul sau cât un ~ Extrem de mic. 4 (Îal) Extrem de mare în comparație cu pumnul (1). 5 (Îe) A sta cu capul (sau cu tâmpla) în ~i (sau, rar, în ~) A contempla, proptindu-și capul sau tâmpla cu pumnii (1). 6 (Îe) A arăta ~ul (cuiva) A face un semn de amenințare cu pumnul (1) spre cineva. 7 (Rar; îe) A rămâne cu ~ul în gură A rămâne păcălit. 8 (Pfm; îe) A(-i) pune (sau vârî) (cuiva) ~ul în gură A împiedica pe cineva, cu mijloace dure, să vorbească sau să acționeze. 9 (Pop; îe) A-și da cu ~ii în cap A nu mai putea de necaz. 10 (Îae) A regreta extrem de mult. 11 (Pfm; îe) A-și plânge în ~i A plânge pe ascuns, de necaz sau de durere. 12 (Îae) A regreta greșeala făcută. 13 (Pfm; îe) A râde în ~i A râde pe ascuns. 14 (Reg; îe) A(-i) bate (cuiva) în (sau din) ~i sau (rar) a juca ~ii A necăji sau a lua în râs pe cineva, lovindu-și pumnii (1) unul de altul și zicînd „sâc”. 15 (Îe) A-și rupe ~ii și picioarele pe cineva A bate foarte tare pe cineva. 16 (Reg; irn) A cânta în ~i A fi supărat. 17 (Reg; îe) A lăsa pe cineva cu ~ la inimă A lăsa pe cineva adânc îndurerat. 18 Regiune aflată la încheietura antebrațului cu extremitatea inferioară a mâinii. 19 (Șîe a da, a trage un ~) Lovitură dată cuiva cu pumnul (1) Si: (îvr) pumnitură. 20-21 (Rar; îla) Iute de ~ Care este gata să se ia la bătaie Si: bătăuș (1-2). 22 (Pop; îe) A lua (pe cineva) în (sau la) ~i A lua pe cineva la bătaie cu pumnii (1). 23 Palmă¹ sau palme¹ făcute căuș pentru a putea reține ceva, de obicei un lichid. 24 (Pex) Conținut al pumnului (23). 25 (Îlav) Cu ~ul (sau ~ii) În mare cantitate sau număr Si: cu ghiotura, cu toptanul. 26 Cantitate mică sau mare din ceva, atât cât poate încăpea în palma¹ cuiva. 27 (Reg) Pumnaș (1). 28 Veche unitate de măsură pentru lungimi, folosită astăzi doar de pescari.

RECENZIE (< germ. Rezension ; it. recensione; lat. recensio, numărare) Scriere ce aparține genului publicistic și care constă într-o succintă analiză și dare de seamă critică, în paginile unui cotidian, periodic etc., asupra unei lucrări literare sau științifice, recent apărute. Concisă, fără a avea întinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea cititorilor asupra lucrării respective, scoțîndu-se în evidență meritele sau scăderile acesteia. Ea implică din partea recenzentului pregătire, documentare, acuitate critică, obiectivitate. Ex. „Cu Zodia Cancerului, D-l Mihail Sadovoanu are în sfîrșit un roman istoric. Epoca este domnia a treia a lui Duca-vodă cel bătrîn, domnie frămîntată da turburări caracteristice da altfel acelor vremi bîntuite de vizite împărătești și prădăciuni tătare. Autorul a ales un moment bun, colorat și un om reprezentativ... Într-adevăr remarcabil este eposul acestui cu adevărat roman, interesul crescînd al acțiunii, împletirea ingenioasă și pacinică a episoadelor. Se înțelege, nu poate fi vorba de vreo adîncire. Priveliștea sufletelor se face dinafară, gesturile sînt pitorești, și chiar dramatice, dar nu zguduitoare. Atenția este înlănțuită de alegerea faptelor, dar sufletul nu este oprit pe loc să contemple...” (G. CĂLINESCU, M. Sadaveanu – Zodia Cancerului)

A REFLECTA² ~ez intranz. A gândi mult și profund; a cugeta; a medita; a chibzui; a contempla. /<fr. refléter, lat. reflectere, germ. reflektieren

REMINISCENȚĂ s. f. 1. amintire vagă, tulbure a unor fapte sau imagini din trecut. ♦ teoria ~ței = teorie platoniciană potrivit căreia omul recunoaște ideile pe care le-ar fi contemplat într-o existență anterioară. 2. (psih.) evocare bruscă a unor fapte ce păreau uitate. 3. rămășiță, urmă. (< fr. réminiscence, lat. reminiscentia)

*spectaculár, -ă adj. (d. spectacul). De spectacul: contemplare spectaculară.

*speculațiúne f. (lat. speculatio, spionaj, contemplare; fr. spéculation). Studiŭ, teorie, cugetare (în opoz. cu practică): speculațiunĭ metafizice, asta nu e bun de cît în speculațiune. Speculă, exploatare, operațiune negustorească saŭ financiară: speculațiunĭ de bursă. – Și -áție.

spiritualitate s. f. 1. Ansamblu de idei și de sentimente care caracterizează o colectivitate. 2. (Bis.) Pătrunderea spiritului dincolo de suprafața materială a lumii, urcând cu ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciune și contemplare, până la comunicarea cu Dumnezeu. 3. Tot ceea ce ține de viața spirituală a unui individ sau popor, concepție despre lume și viață, sensibilitate pentru valorile spiritual-morale și cultural-religioase, precum și relația acestora cu divinitatea. – Din fr. spiritualité, lat. spiritualitas.

SUAVE, MARI MAGNO... (lat.) ce plăcut e când marea umflată... Lucrețiu, „De rerum natura”, II, 1. E plăcut să privești furtunile de pe țărm.. Potrivit doctrinei epicureice e bine să contempli situații primejdioase stând deoparte.

1) *teoríe f. (vgr. theoria, contemplare, teorie, studiŭ, d. theoréo, contemplez). Știința principiilor, a regulelor (deosebită de practică): teoria și practica uneĭ arte, uneĭ științe. Opiniune sistematizată: teoriĭ politice. Explicațiunea științifică a unor fapte: teoria atomică, teoria magnetizmuluĭ.

volubil, -ă adj. 1 (despre oameni) Care vorbește mult și cu ușurință; care dispune de un debit bogat și rapid; care este fluent, locvace. Dimineața și în cursul zilei următoare însă,... e din nou proaspăt, volubil, senin (BĂN.). ◊ (adv.) Le contemplă, pe Nora vorbind volubil și pe Maria ascultînd silită (CA. PETR.). ♦ (despre manifestări ale oamenilor) Care se produce în chip firesc, fără efort, spontan, prompt; care este mobil. Avea un mod de a ameți pe unele femei prin excentricitatea lui volubilă (CĂL.). ◊ (adv.) Sabina imitase volubil pe jupîn Fișei (CE. PETR.). 2 (bot.; despre plante sau despre tulpina, ramurile etc. ale lor) Care își poate înfășura tulpina în spirală în jurul unui suport. • pl. -i, -e. /<fr. volubile, lat. volubĭlis, -e.

VOLUPTATE s. f. 1. Plăcere mare a simțurilor. Topită în voluptatea amețelei [dansului] surîdea c-o ușoară cochetărie. BART, E. 156. Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, Totul e lumină clară, radioasă voluptate. EMINESCU, O. IV 132. 2. Desfătare sufletească, încîntare. Printre aceștia, o ființă cu totul excepțională se afla, înzestrată cu toate darurile minții și ale inimii... încît spiritul meu fu un îndelung prilej de contemplare și voluptate. BOGZA, C. O. 5. Își făcea o plăcere din necaz, și din durere, o voluptate. CARAGIALE, O. III 237. Sufletul cu voluptate în extaz adînc plutește. ALECSANDRI, P. A. 126.

volută s.f. 1 (arhit.) Ornament în formă de spirală, folosit la decorarea capitelurilor coloanelor ionice și compozite; gener. ornament în spirală. Cupola barocă și voluta rococo sunt deopotrivă forme și direcții care... îi dau unitatea necesară (VIANU). ♦ Ceea ce este spiralat, asemănător cu o volută. Adina Buhuș își contempla acuma volutele de fum, scuturîndu-și fruntea bombată sub cîrlionții părului (CE. PETR.). 2 Fig. Răsucire, spirală (a gîndirii). Glasu-mi se complace în cele mai răsucite volute de raționamente (MIHĂ.). • pl. -e. /<fr. volute, it. voluta.

VOLUTĂ, volute, s. f. Ornament în formă de spirală, folosit mai ales la capitelurile coloanelor ionice; orice fel de ornament de această formă. Vase de ceramică ornamentate cu volute. ◊ Fig. Își contempla acum volutele de fum, scuturîndu-și fruntea bombată sub cîrlionții părului. C. PETRESCU, O. P. I 124.

YOGA f. 1) Școală filozofică indiană care urmărește eliberarea eului individual de viață materială și contopirea cu sufletul universal, prin contemplare, imobilizare, extaz mistic etc. 2) Ansamblu de exerciții elaborat de indieni, care vizează obținerea unui control asupra funcțiilor organismului, a unei stăpâniri perfecte a lui prin încetinirea la maximum a respirației și prin atingerea stării de insensibilitate totală. /< fr., engl. yoga