PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 î. Hr.), filozof grec. Aristocrat atenian, având ambiții politice și fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia și pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichității. A întemeiat la Atena (c. 387 î. Hr.) școala filozofică numită Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtătorul lui de cuvânt în cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Parmenide” ș.a.); deși nu există certitudine în privința scrierii lor, sunt repartizate, de regulă, în trei grupuri: timpurii, de mijloc și târzii. Adevărata realitate o constituie, după P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”, Ideea de om etc.), esențe inteligibile, constituind o existență în sine în afara spațiului și timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibilă. Acestea din urmă, fiind într-o continuă curgere, devenire, nu au deplină realitate, nu pot fi obiect al științei, ci numai al „opiniei” (doxa); adevărata știință se întemeiază pe „reamintirea” (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat într-o existență anterioară. P. a pregătit terenul pentru constituirea logicii ca știință de către Aristotel. Concepția filozofică a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal, imaginat de el, trebuie să fie împărțit în trei caste: 1) „filozofii”, conducători, 2) „gardienii”, apărători ai statului, 3) agricultorii și meseriașii; sclavii nu făceau parte din stat. P. este întemeietorul unor teorii etice și estetice originale, bazate și ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influențat întreaga evoluție ulterioară a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic. Maestru al dialogului și unul dintre marii stiliști ai prozei din Grecia antică.