BOBOTEAZĂ s. f. Sărbătoare creștină la 6 ianuarie, când se consideră că a avut loc botezul lui Iisus Hristos; Iordan. ◊ Gerul Bobotezei = ger mare (ca la început de ianuarie). – Probabil din apă + botează (< boteza).

MÂNTUITOR adj., s. art. 1. adj. izbăvitor, salvator, (înv.) spăsitor. 2. s. art. (BIS.) Hristos, Iisus, Mesia (art.).

AER² ~e n. bis. Bucată de pânză pe care este țesută imaginea lui Iisus Hristos mort; epitaf. /<gr. aer, sl. airu

ANTIHRIST ~ști m. 1) Antipodul lui Iisus Hristos, care, după scriptură, va veni pe pământ înainte de sfârșitul lumii. 2) fig. Om rău. /<sl. antihristu

ANTIMISĂ ~e f. Pânză pe care este reprezentat chipul lui Iisus Hristos în sicriu. /<sl. antimisu, gr. antimision

albigenzi s. m. pl. (< lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser) Sectă creștină rigoristă și antiecleziastică, apărută în S Franței, în orașul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. 12. Inspirată de maniheism, doctrina albigenzilor respingea tot ce este pământesc (ca fiind creație a răului), nega pe Iisus Hristos ca întrupare, Vechiul Testament, icoanele, clerul etc. Papa Inocențiu III a inițiat o cruciadă împotriva lor (1213 și 1218) în urma căreia secta a fost înfrântă.

ANA (ANNA), mare preot iudeu. Potrivit „Evangheliei”, Iisus Hristos a fost trimis la judecată, întîi în fața lui, apoi în fața ginerelui său Caiafa, care îi luase locul. De aici expresia: „A purta pe cineva de la Ana la Caiafa”.

APOSTOLUL (sau FAPTELELE APOSTOLILOR), carte cuprinsă în „Noul Testament”, în continuarea „Evangheliilor”, conținînd relatarea originilor creștinismului, prin activitatea apostolilor, după răstignirea lui Iisus Hristos. Cea mai veche traducere românească manuscrisă se află în „Codicele Voronețean”.

BISÉRICĂ (lat. basilica) 1. Instituție a creștinismului, întemeiată de Hristos, care asigură comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin actul de credință și prin participarea la slujbele săvîrșite de cei învestiți cu puterea Duhului Sfînt în vederea mîntuirii. Este alcătuită din totalitatea celor botezați și care cred în Hristos. ♦ B. primară = comunitate religioasă întemeiată de Iisus Hristos și reunind primii creștini. B. universală = larga comuniune a celor care cred în Iisus Hristos; semnul umanității răscumpărate prin Hristos. B. locală = manifestare a b. universale într-un loc, garantată de episcop, prin care orice b.l. se află în comuniune cu b. universală. Primele b.l. au fost organizate, după Cincizecime de apostolii lui Hristos. 2. Ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină particulară. ♦ B. ortodoxă v. ortodoxie. B. catolică v. catolicism. B. protestantă v. protestantism. B. evanghelică (sau luterană) v. luteranism. B. reformată (calvină) v. calvinism. B. unitariană v. unitarism. B. anglicană v. anglicanism. B. romană unită cu Roma (greco-catolică) v. greco-catolici (uniți). B. baptistă v. baptism. B. lui Dumnezeu apostolică v. penticostal. B. armeano-gregoriană = confesiune creștină contituind b. de stat a Armeniei (301) despărțită de Patriarhia Ortodoxă de la Constantinopol (506). 3. Lăcaș de închinare public al creștinilor, în care este preamărit Dumnezeu și se săvîrșește liturghia.

CAIAFA (în „Noul Testament”), mare preot iudeu. L-a judecat pe Iisus Hristos și i-a prigonit pe apostoli. V. Ana.

BOBOTEAZĂ s. f. Sărbătoarea botezului lui Iisus Hristos (6 ianuarie). ◊ Gerul bobotezei = ger mare. – Din apă + botează.

CATIHET (< ngr.) s. m. 1. (În Biserica primară) Trimisul lui Dumnezeu și al Bisericii, care împărtășește, prin viu grai, învățătura creștină, cel dintîi c. fiind Iisus Hristos. 2. (În accepția actuală) Persoană însărcinată cu predarea învățăturii creștine.

CHENÓZĂ sau KENÓZĂ ({s} gr. kenosis „golire”) s. f. (REL.) Consecință a unirii ipostatice, constînd în lipsirea sau „golirea” lui Iisus Hristos de slava avută înainte de întrupare și asumarea firii omenești sau coborîrea lui la starea de om, ferit însă de păcat; reversul c. este îndumnezeirea firii omenești din Iisus Hristos.

Aaron (sec. 13 î. Hr.), (în Vechiul Testament) patriarh biblic din seminția lui Levi, fratele cel mai mare al lui Moise, primul arhiereu instituit la evrei după porunca lui Dumnezeu, prefigurând pe arhiereul Noului Testament, Iisus Hristos.

adevăr, adevăruri s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândirea noastră; ceea ce există și s-a întâmplat în realitate, ceea ce corespunde realității și poate fi verificat prin simțuri. 2. Noțiune religioasă care exprimă realitatea divină, existența personală a lui Dumnezeu, care este adevărul absolut. Adevărul revelat este acceptat prin credință, este mântuitor și se descoperă în persoana lui Iisus Hristos și în învățăturile evangheliei Sale. „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Ioan, 14, 6). – Din lat. ad + de +verum.

adventism s. n. Sectă creștină, întemeiată în jurul anilor 1830 de predicatorul baptist William Miller, care socotește că sensul vieții și datoria omului pe pământ sunt să aștepte a doua venire a lui Iisus Hristos, care va avea loc curând, când se va întemeia împărăția de 1000 de ani. ♦ Adventiști creștini = subsectă adventistă care susține că după mileniul de domnie hristică toți păcătoșii din lume vor fi nimiciți. ♦ Adventiști evanghelici = subsectă adventistă care susține nemurirea. ♦ Adventiști de ziua a șaptea = subsectă adventistă înființată de Ellen White (1827-1917), constituind ramura cea mai fanatică și uneori cea mai agresivă a adventiștilor, care consideră ziua a șaptea din Geneză (ziua de odihnă) sâmbăta; sabatiști. ♦ Adventiști reformiști = adventiști care refuză orice muncă în zi de sâmbătă, precum și serviciul militar. – Din. engl. adventism, germ. Adventismus.

agneț, agnețe s. n. Bucată de pâine de formă pătrată, pe care preotul o taie din prescură și o așază pe disc când oficiază Liturghia; simbolizează pe Iisus Hristos în momentele principale din viața pământească și care împreună cu vinul din potir se preface în trupul și sângele Său. – Din sl. agnici (< lat. agnus).

Ana (Anna), arhiereu iudeu din vremea Mântuitorului, fiul lui Set, mai târziu mare-preot. În timpul său și al lui Caiafa, care-i era ginere, și-au început activitatea Ioan Botezătorul și Iisus Hristos. El i-a arestat și judecat pe apostolii Petru și Ioan pentru vindecarea ologului de la poarta templului, și pentru că mărturiseau pe Hristos înviat.

„Anastasis” („Învierea Domnului”), reprezentare simbolică în iconografie a momentului mântuirii omenirii prin jertfa răstignirii lui Iisus Hristos, înfățișat călcând porțile iadului și eliberând pe Adam și Eva, asistat de David și Solomon. Reprezintă o imagine frecventă în iconografia Bis. orotodoxe (bis. domnească din Curtea de Argeș, 1369; Pătrăuți, 1488; Bălinești, 1494; Gurasada, 1765 ș.a.), precum și în decorarea ferecăturilor de carte (Golia, 1576; Cotroceni, 1680 ș.a.).

Andrei, sfânt, cel dintâi chemat dintre apostoli, împreună cu fratele său Petru, de către Iisus Hristos. De meserie pescar, a fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul, iar după Cincizecime a predicat în Ierusalim, Iudeea, Galileea, Samaria și Asia Mică, ajungând până în Sciția (Dobrogea de azi). A suferit martiriul în orașul Patras din Ahaia, fiind răstignit pe o cruce în forma X. Este sărbătorit la 30 noiembrie.

arătare, arătări s. f. 1. Acțiunea de a se arăta și rezultatul ei. 2. Arătarea Domnului nostru Iisus Hristos = praznic împărătesc care se sărbătorește la 6 ianuarie, când Iisus Hristos s-a botezat în Iordan; botezul Domnului; epifanie, Bobotează. – Din arăta.

arbore, arbori s. m. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt, lemnos și cu multe ramuri, care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ♦ „Arborele vieții” = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și cu multe ramuri, având frunze mici și solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) schemă reprezentând evoluția omului pe întregul parcurs al vieții sale; c) motiv iconografic ornamental cu caracter simbolic, reprezentând viața printr-un arbore încărcat de roade, dar amenințat mereu de primejdii ilustrate prin păsări și animale; este răspândit în arta cultă și populară atât în Orient, cât și în Europa, apărând frecvent și în pictura murală din țările române, în ornamentica sculptată și în miniaturi. ♦ „Arborele lui Iesei” = temă iconografică de largă răspândire în arta creștină, care simbolic genealogia lui Iisus Hristos, începând cu Iesei, tatăl regelui și psalmistului David. Tema se află în picturile exterioare din Moldova (Humor, 1535; Moldovița, 1538; Voroneț, 1596), amploarea conferită de pictorii moldoveni fiind unică în lume. Se mai numește „Arborele genealogic al lui Iisus”. – Din lat. arbor, -oris.

arianism s. n. Erezie antitrinitară, întemeiată de Arie la începutul sec. 4 d. Hr., care neagă egalitatea Fiului cu Tatăl, făcând din Fiul prima creatură a Tatălui și negând divinitatea lui Iisus Hristos. A fost condamnat la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325. – Din fr. arianisme.

Arimateea, cetate în Iudeea, situată spre Marea Mediterană, la nord-vest de Ierusalim; locul de naștere al lui Iosif, unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus Hristos, care L-a îngropat împreună cu Nicodim.

asemănare, asemănări s. f. 1. Faptul de a (se) asemăna; analogie, similitudine. 2. (Teol.) Starea de desăvârșire la care este chemat să ajungă omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, pe care a pierdut-o prin căderea în păcat, dar pe care o recuperează în Iisus Hristos. Pentru părinții Bisericii, asemănarea este o răsfrângere în suflet a frumuseții chipului lui Dumnezeu prin iluminarea Sfântului Duh, reprezentând, potrivit sfântului Vasile cel Mare, însăși esența creștinismului, fiind echivalentă cu îndumnezeirea. – Din asemăna.

Barnaba (Varnava), sfânt numit și Iosif, n. în Cipru, unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus Hristos. A însoțit pe Pavel îm prima sa călătorie misionară și, după Sinodul apostolic din anii 49-50 de la Ierusalim, a propovăduit în Cipru cu nepotul său Ioan-Marcu, unde a fost ucis cu pietre în orașul Salamina. Se prăznuiește la 11 iunie.

Betleem, localitate la sud de Ierusalim, cetatea lui David, numit în trecut Efrata, azi Bayt Lahm, unde s-a născut Iisus Hristos într-o peșteră și unde împărăteasa Elena și împăratul Constantin cel Mare au construit o biserică.^[1]

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

biserică, biserici s. f. 1. Așezământ sfânt întemeiat prin jertfa lui Hristos pe cruce și prin învierea Sa din morți pentru sfințirea și mântuirea oamenilor. Este una, sfântă, sobornicească și apostolească, alcătuită din totalitatea celor botezați, care se împărtășesc din aceleași sfinte taine (bis. văzută), și din îngeri și drepții adormiți întru Domnul (bis. nevăzută). Este condusă în chip tainic de Iisus Hristos, iar în chip văzut de ierarhia bisericească. ♦ Biserica Ortodoxă Română = bis. care cuprinde pe toți credincioșii de religie ortodoxă din România și din diaspora. Este autocefală și unitară în organizarea sa și păstrează unitatea dogmatică, canonică și culturală cu Bis. ecumenică a Răsăritului. Are conducere sinodală ierarhică și este organizată ca Patriarhie. V. și Patriarhia Română. Biserica anglicană v. anglicanism. Biserica episcopală v. anglicanism. Biserica reformată v. calvinism. Biserica evanghelică v. luteranism. Biserica de scietologie v. scientologie. 2. Local destinat celebrării cultului creștin. ♦ Biserici din București demolate în timpul regimului comunist (anul din paranteză indică întemeierea ei): în 1977: Bis. Enei (1724); în 1984: Schitul Maicilor (1726), Postăvari (sec. 16), Spirea Veche (sec. 18), Izvorul Tămăduirii (sec. 18), Cotroceni (1687); în 1985: Pantelimon (1813), Sf. Mina (începutul sec. 20), Sf. Nicolea-Sârba (sec. 17); în 1986: Sf. Nicolae (1711), Complexul M-rii Văcărești (1711), Sf. Paraschiva (sec. 19), Sf. Vineri (1644), Olteni (1722), Sf. Spiridon Vechi (1646), Bradu Stoica (1809), Sf. Treime Dudești (1804). – Din lat. basilica.

burete, bureți s. m. Obiect de șters cu care preotul curăță potirul după consumarea sfintelor daruri la sfârșitul liturghiei (buretele mare); obiect de șters mai mic, care se află pe antimis, cu care se adună părticelele căzute întâmplător de pe disc (buretele mic); simbolizează buretele cu care ostașii au adăpat cu oțet și fiere pe Iisus Hristos în timpul răstignirii Sale. – Din lat. boletis.

Caiafa (Iosif-Caiafa), mare-preot iudeu, ginerele lui Ana, destituit de Vitelius în anul 18 d. Hr. și căruia i-a luat locul. Sub el și-au început activitatea Ioan Botezătorul și Iisus Hristos și tot sub el a survenit sfârșitul lor. Potrivit evangheliei, Iisus Hristos a fost trimis în judecată mai întâi în fața lui Ana și după aceea în fața lui Caiafa, de unde expresia: „A purta pe cineva de la Ana la Caiafa”. El a mituit pe ostașii care străjuiau mormântul lui Iisus să mintă că ucenicii Săi i-au furat trupul și a arestat pe mulți dintre apostoli.

calvar, calvaruri s. n. 1. Chin, suferință, durere îndelungată. 2. Drumul de patimi pe care l-a parcurs Iisus Hristos de la locul de judecată până la mormânt; drumul crucii (Via dolorosa). 3. (La catolici; la pl.) Monumente de lemn sau de piatră ridicate în apropierea bisericilor, în cimitire sau la răspântii, cu icoane pictate ori sculptate, care înfățișează cele 14 scene din timpul patimilor. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

coif, coifuri s. n. Acoperământ de metal sau de piele pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptelor. ◊ (Fig.) Coiful mântuirii = expresie folosită de sf. apostol Pavel pentru a indica armele duhovnicești puse de Dumnezeu la îndemâna creștinilor: forța spirituală sau harul mântuirii dat de Dumnezeu prin Iisus Hristos. – Din lat. cofea.

Crăciun (Nașterea Domnului) 1. Praznic împărătesc cu dată fixă, serbat de creștini la 25 decembrie în amintirea nașterii după trup a lui Iisus Hristos. 2. Moș Crăciun = personaj mitic închipuit ca un bătrân cu barbă albă și foarte bun la suflet, care aduce pomul de Crăciun și darurile pentru copii. 3. Icoana pe care este reprezentată nașterea Mântuitorului și cu care preoții sau cântăreții umblă pe la casele credincioșilor în ajunul Crăciunului. 4. Colac făcut de Crăciun și păstrat până primăvara, când, după ce se tămâiază boii și plugul, se pune în coarnele boilor la arat. 5. Moșii de Crăciun = darurile pe care gospodina le aduce de pomană pe la alte case pentru sufletele răposaților. – Probabil din lat. creatio, -onis „naștere”.

creștin, -ă, creștini, -e s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Adept al creștinismului; nume dat celui care s-a botezat și crede în Iisus Hristos și în învățătura Lui, cuprinsă în Evanghelii și propovăduită de Biserică. Prima dată s-au numit creștini credincioșii din Antiohia, înainte de anul 50 d. Hr., spre a se deosebi de iudei. 2. S. m. și f. (Pop.) Persoană, om, ins, individ. 3. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. – Din lat. christianus.

Cristos v. Iisus Hristos.

HRISTOS v. Iisus Hristos.

IISUS HRISTOS (Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua „Mântuitorul”, iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, „unsul lui Dumnezeu”), întemeietorul creștinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creștină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul din cauza nașterii lui Mesia, „Regele Iudeilor”) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, Iosif și Maria s-au refugiat cu el în Egipt, revenind după trei ani, în Nazaret, unde Iisus Hristos și-a petrecut copilăria și tinerețea până la vârsta de 30 de ani. Înainte de a-și începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul Ioan în râul Iordan. Înconjurat de 12 ucenici, Iisus Hristos a propovăduit o nouă învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte” (susținând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domnește asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit și prigonit de autoritățile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morți). În ultima săptămână a vieții sale pământești, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină și a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui Iuda Escarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în fața sinedriului, Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentință acceptată și de Pilat, care, deși l-a găsit nevinovat, a cedat în fața mulțimii fanatizate. Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Galileii, dar s-au întors la vestea că Iisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineața celei dintâi zile a săptămânii). Iisus Hristos a stat de vorbă cu apostolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate semințiile lumii și să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după Înviere, Iisus Hristos s-a înălțat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învățăturii creștine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întruchipat de Duhul Sfânt și al Fecioarei Maria, Dumnezeu și om în același timp, cele două firi, divină și umană, neamestecându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Nașterea Domnului – 25 dec.; Tăierea împrejur – 1 ian.; Botezul Domnului – 6 ian.; Întâmpinarea Domnului – 2 febr.; Schimbarea la Față – 6 aug.) și altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim – Duminica Floriilor, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului).

Damasc, unul dintre cele mai vechi orașe din lume, capitala Siriei, pe drumul căruia Iisus Hristos i s-a arătat lui Saul, un fariseu fanatic care persecuta pe creștini, ceea ce l-a determinat să se convertească la creștinism, fiind botezat de Anania și primind numele de botez de Pavel.

dicher, dichere s. n. Obiect de cult bisericesc în formă de sfeșnic cu două brațe, simbolizând cele două naturi ale lui Iisus Hristos. -Din gr. dikirion.

docheti s. m. pl. Adepți ai unei erezii din sec. 1 d. Hr., care susținea că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat într-un corp aparent, deci și moartea Lui a a fost aparentă. – Din gr. doketai.^[1]

duminică, duminici s. f. 1. Ziua săptămânală de odihnă și de sărbătoare religioasă a creștinilor. 2. (Bis.) Cea dintâi și cea mai veche sărbătoare creștină, zi în care a înviat Iisus Hristos, în care s-a arătat apostolilor a opta zi după Înviere și apoi după alte opt zile, când erau adunați în foișorul unde avusese loc Cina cea de taină, și tot duminică, după 50 de zile, s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli. Este zi de sărbătoare încă din timpul sfinților apostoli, când aceștia „frângeau pâinea”, adică săvârșeau Sf. Liturghie (Fapte 20, 7) înlocuind sabatul iudaic. După recunoașterea creștinismului sub Constantin cel Mare, duminica a fost recunoscută și consfințită oficial în anul 321 d. Hr. ca zi legală de odihnă săpătămânală chiar și pentru necreștini, rămânând astfel până astăzi la toate popoarele creștine. Se mai numește ziua Domnului (dies dominica), ziua domnească, cea dintâi a sâmbetelor, ziua pâinii (la sf. Ioan Gură de Aur), împărăteasa zilelor (la sfinții părinți ai Bis.), fiind de fapt prima zi a săptămânii (Mat. 28, 1), și la păgâni ziua soarelui (dies solis). [Var.: duminecă s. f.] – Din lat. (dies) dominica.

ebioniți s. m. pl. Erezie și sectă iudaizantă rigoristă din sec. 1 d. Hr., existentă în Palestina transiordaniană, având două ramuri: unii recunoșteau nașterea miraculoasă a lui Iisus Hristos, alții îl socoteau fiul lui Iosif și al Mariei, renegându-i divinitatea. Ambele ramuri respectau legea mozaică, cinstind însă numai Evanghelia după Matei, în limba aramaică, și respingând toate epistolele sf. apostol Pavel, pe care-l socoteau apostat. – Din ebr. ebjonim „sărac”.

elehesaiți s. m. pl. Membrii unei erezii și secte iuseo-gnostice din sec. 2 d. Hr., a cărei doctrină este un amestec de iudaism, păgânism și idei creștine, susținând că lumea provine și este guvernată de două principii: unul masculin, Iisus Hristos, și altul feminin, Sfântul Duh. – Din ebr. hel kesai „forță ascunsă”.

Emaus, sat departe de Ierusalim, la c. 60 de stadii, pe drumul căruia Iisus Hristos s-a alăturat în prima zi a învierii Sale lui Luca și Cleopa, doi dintre cei 70 de ucenici ai Săi; ei însă nu L-au recunoscut decât după ce s-au așezat la masă când a binecuvântat pâinea. Este prima sfântă euharistie pe care a săvârșit-o Iisus după învierea Sa. În amintirea acestui fapt, a treia zi de Paști se citește pericopa evanghelică respectivă (Luca 24, 13-35) și se pregătește sfântul agneț, scos la Liturghia din joia mare pentru împărtășirea bolnavilor peste tot anul.

enipostaziere, enipostazieri s. f. Una dintre cele mai importante înțelegeri a întrupării Fiului lui Dumnezeu, pe care Leonțiu de Bizanț (†542) o aduce dogmei hristologice formulate la Sinodul 4 ecumenic de la Calcedon din anul 451, prin care se evita confuzia dintre „unirea după ipostas” și „unirea după natură” a lui Dumnezeu cu omul; asumarea firii umane de către Iisus Hristos. – Din gr. enhypostasis.

epifanie, epifanii s. f. 1. (Grecism) Manifestare a lui Dumnezeu prin întruparea Fiului Său. ♦ Arătarea Sfintei Treimi cu ocazia botezului lui Iisus Hristos, în Iordan, de către Ioan; p. ext. arătare. 2. Sărbătoare creștină (praznic împărătesc cu dată fixă) la 6 ianuarie, orânduită în amintirea botezului Domnului în Iordan de către sf. Ioan Botezătorul și pentru a marca începutul activității Sale publice; botezul Domnului, Bobotează, teofanie; arătarea Domnului. 3. Denumire pentru tema iconografică „Închinarea magilor”, la începutul creștinismului botezul Domnului fiind sărbătorit o dată cu nașterea Sa. – Din gr. epifania.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

euharistie, euharistii s. f. Cuminecătură, împărtășanie, grijanie. ♦ Taina instituită de Iisus Hristos însuși, prin rugăciunea de mulțumire și prin binecuvântarea pâinii și a vinului din pahar la Cina cea de taină, ultima Sa masă cu apostolii. Bis. actualizează în mod sacramental opera lui Hristos de răscumpărare, concentrată în jertfa Sa și învierea Sa; este taina împărtășirii cu trupul și sângele lui Hristos, prin prefacerea darurilor de pâine și de vin în acestea cu puterea Duhului Sfânt, invocată de episcop sau de preot în timpul Liturghiei. – Din fr. eucharistie, gr. euharistia.

eutihianism s. n. Erezie creștină propovăduită de călugărul Eutihie din Constantinopol, potrivit căreia Iisus Hristos ar fi avut după întrupare o singură natură, cea divină, firea omenească fiind absorbită de cea divină, erezie condamnată de Sinodul 4 ecumenic de la Calcedon din anul 451; monofizitism. – Din Eutihie (n. pr.).

evanghelie, evanghelii s. f. 1. „Vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, precum și mesajul sau conținutul acestei descoperiri cuprins în predica și în învățătura Sa. ♦ (La începutul creștinismului) Tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos. 2. Parte a Noului Testament (cele patru evanghelii) care cuprinde viața și învățătura lui IIsus Hristos. ♦ Evangheliar. ◊ Literă sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială. ♦ Fiecare pasaj dintr-o evanghelie care se citește în cadrul slujbelor religioase creștine. ◊ Evanghelii sinoptice v. sinoptic [Var.: (pop.) vanghelie, ivanghelie s. f.] – Din sl. evanghelije. ◊ Evanghelia după Matei, evanghelie scrisă de apostolul Matei în anii 43-44 (28 cap.). În partea întâi (cap. 1-4) sunt descrise evenimentele anterioare activității publice a lui Iisus, spița neamului Său, nașterea Sa din Fecioara Maria, botezul și ispitirea din pustie, în partea a doua (cap. 5-18) activitatea lui Iisus în Galileea, iar în al treilea (cap. 19-28) activitatea Sa în drum spre Ierusalim, întrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Scrisă inițial în limba aramaică pentru compatrioții săi iudei, evanghelia sa a avut menirea de a dovedi că în Iisus Hristos, Mesia, se împlinesc prorociile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea lumii. ◊ Evanghelia după Marcu, evanghelie scrisă de Marcu în anii 63-64 (16 cap.). Are o introducere, în care Mântuitorul este arătat ca fiu al lui Dumnezeu, apoi descrie activitatea Sa în Galileea (cap. 1-9) și faptele Sale spre Ierusalim și Iudeea (cap. 10-14), încheindu-se cu patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer (cap. 15-16). Evanghelia ni-L arată pe Iisus ca fiind recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de către Tatăl ceresc la botez și cuprinde multe învățături morale. ◊ Evanghelia după Luca, evanghelie scrisă din Roma de medicul Luca în anii 62-63 d. Hr., cuprinzând 24 cap. Partea întâi (cap. 1-2), proprie numai sf. apostol Luca, cuprinde Buna-Vestire și nașterea sf. Ioan Botezătorul și a lui Iisus, precum și date privind copilăria Domnului, partea a doua (cap 3-9, 50) activitatea Domnului în Galileea, partea a treia (cap. 19, 24-28) activitatea Sa la Ierusalim, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Evanghelia după Luca este foarte sintetică, dându-ne în plus față de celelalte evanghelii și multe învățături dogmatice, căutând să dovedească dumnezeirea lui Hristos și universalitatea creștinismului. ◊ Evanghelia după Ioan, evanghelie scrisă de sfântul apostol Ioan între 96 și 98 d. Hr. în Efes, cuprinzând 21 cap. Dacă primele trei evanghelii, numite și evanghelii sinoptice, ne redau în esență aceleași întâmplări și învățături ale lui Iisus Hristos, această evanghelie le completează în mod fericit, fiind scrisă cea din urmă. Ea accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită și evanghelia dragostei.

față, fețe s. f. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Schimbarea la față v. schimbare. „Sfânta față” = temă iconografică foarte răspândită în pictura medievală ortodoxă și catolică, reprezentând figura lui Iisus Hristos pe o năframă; năframa sfintei Veronica; mandilion. ♦ Obraz. 2. Persoană, personaj. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. – Din lat. pop. facia (< facies).

filipeni s. m. pl. Locuitori ai orașului Filipi, situat pe coasta de nord a Mării Egee, însemnat centru comercial cosmopolit, în care trăiau și mulți evrei. Aici sf. apostol Pavel a întemeiat și organizat în anii 51-52 prima comunitate creștină pe pământul Europei în a doua sa călătorie misionară. Din prima sa captivitate la Roma din anii 62-63, apostolul Pavel a scris Epistola către filipeni, în care arată necesitatea și folosul suferințelor pentru credință, după exemplul lui Iisus Hristos.

Gavriil, arhanghel, unul dintre căpeteniile îngerilor, cinstit deopotrivă de creștini, mozaici și mahomedani. El prevestește nașterea lui Ioan Botezătorul (Luca, 1, 9-20) și este purtătorul Bunei-Vestiri, anunțând pe Fecioara Maria că va naște pe Iisus Hristos. Musulmanii cred că el ar fi dictat profetului Mahomed Coranul. În apocriful etiopian Cartea lui Enoh, Gavriil este supraveghetorul Paradisului. Este sărbătorit, împreună cu Mihail, la 8 noiembrie.

Golgota, numele evreiesc al dealului sau stâncii pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Este numit și Locul Căpățânii, datorită faptului că stânca seamănă cu un cap de om.

hierofanie, hierofanii s. f. 1. Termen prin care se înțelege că ceva sacru ni se arată; mister. ♦ (La creștini) Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. 2. Manifestare a realităților sacre în toate religiile, de la cele primitive până la cele monoteiste. – Din gr. hierofania.

hiliasm s. n. Împărația de 1000 de ani a lui Iisus Hristos după a doua sa venire pe pământ potrivit unor secte, în special a adventiștilor; milenarism. – Din gr. hiliasmos.

homousios s. n. (Grecism) Termen teologic adoptat la Sinodul de la Niceea din anul 325 pentru a defini identitatea de dumnezeire sau de consubstanțialitate dintre Cuvântul întrupat (Iisus Hristos) și Dumnezeu-Tatăl. – Din gr. homousios.

hristologie, hristologii s. f. Unul dintre capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe, reprezentând învățătura creștină despre cele două firi și despre persoana lui Iisus Hristos, elaborată și definitivată de sinoadele ecumenice pe baza mărturiilor relevate ale Noului Testament și teologia patristică bizantină. – Din gr. hristologhia.

Hrist(os) v. Iisus Hristos.

Iacov, tatăl dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria și tutorele legal al lui Iisus Hristos.

icoană, icoane s. f. Imagine sacră pictată, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu temă religioasă, care servește ca obiect de cult. ◊ Poală de icoană = piesă de broderie specifică Bis. ortodoxe. Are o formă patrulateră și este suspendată sub o icoană, fiind decorată cu o imagine iconografică legată de aceasta sau are numai un caracter ornamental. – Din sl. ikona.

iconomie, iconomii s. f. (Bis.) Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și al omului, în special pregătirea mântuirii în Vechiul Testament și realizarea acesteia în Noul Testament. ♦ Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. ♦ Una dintre modalitățile principale pe care Bis. le folosește în aplicarea normelor canonice. – Din gr. oikonomia.

Ierihon, oraș străvechi în șesul râului Iordan, la poalele muntelui Carantaniei, cucerit de Iosua-Navi înainte de a ajunge în Canaan. Prin el a trecut și Iisus Hristos, unde a vindecat pe orbul Bartimeu și a intrat în casa lui Zaheu vameșul.

Iisus, nume propriu de persoană la evrei, reprezentând forma greacă („cel ce vindecă”) a ebraicului Ioshua („Domnul este mântuirea”, „Domnul mântuiește” sau „Mântuitorul”). În Biblie sunt amintite cinci persoane cu acest nume, primul fiind Iisus, sau Iosua-Navi, urmașul lui Moise la conducerea lui Israel în Canaan după ieșirea din Egipt, iar ultimul este Iisus Hristos.

ilit s. n. Pânză, de regulă de in, în care se învelește antimisul și care simbolizează năframa cu care a fost legat capul lui Iisus Hristos când a fost înmormântat; cămașă. [Var.: iliton s. n.] – Din gr. iliton.

Iordan 1. Principalul râu al Palestinei, care o străbate de la un capăt la altul de la nord la sud, izvorând din munții Libanului și vărsându-se în Marea Moartă. Prin el au trecut israeliții, sub conducerea lui Iosua, când au intrat în Canaan. La apa Iordanului și-a început activitatea Ioan Botezătorul și tot aici s-a botezat și Iisus Hristos. 2. Sfințirea apei în ziua de Bobotează (6 ianuarie) și ceremonia stropirii cu apă sfințită în amintirea botezului Domnului; p. ext. Bobotează, Botezul Domnului.

iudeu, iudei s. m. Persoană care făcea parte din populația de bază a Iudeii sau era originară de acolo; israelit. ♦ (Înv.) Evreu. ◊ Împăratul iudeilor = Iisus Hristos. – Din sl. ijudeĭ.

împărăteasă, împărătese s. f. 1. Soția unui împărat; femeie care domnește peste o țară. ◊ Împărăteasa zilelor = duminica. 2. P. anal. Mama lui Iisus Hristos, Născătoarea de Dumnezeu, Maica Precista, Fecioara Maria. 3. (În orațiile de nuntă) Mireasă. – Din împărat + suf. -easă.

înălțare, înălțări s. f. Acțiunea de a (se) înălța și rezultatul ei. ♦ (Înv.) Urcare pe tron a unui monah. ♦ (Bis.) Înălțarea sfintei (sau cinstitei) cruci v. cruce. ◊ Înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. creștine, în amintirea zilei când, în prezența apostolilor Săi, s-a înălțat la cer pe Muntele Măslinilor la 40 de zile după înviere. Bis. prăznuiește această sărbătoare în joia a șasea după duminica Paștilor. – Din înălța.

înfiere, înfieri s. f. Acțiunea de a înfia și rezultatul ei. ♦ (Sens biblic) Unul dintre efectele botezului, care, după ce ne-a curățit de păcat, ne-a sfințit, ne-a acordat harul mântuitor și am devenit fii și moștenitori ai lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. – Din înfia.

labarum subst. Steagul imperial al lui Constantin cel Mare, decorat cu semnul crucii după victoria sa asupra lui Maxențiu din anul 312 și cu monograma lui Iisus Hristos, când a chemat în ajutor pe Dumnezeul creștinilor. – Din lat. labarum, gr. labaron.

logos, logosuri s. n. 1. Termen folosit în filozofia antică pentru a denumi ordinea cosmică, rațiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinității. 2. (În teologia creștină) Rațiunea sau sensul divin care subzistă în creaturi ca suport al existenței lor. ♦ Cuvântul lui Dumnezeu (Dumnezeu-Fiul), a doua persoană a Sfintei Treimi, care a venit în lume întrupându-se, așa cum au anunțat prorocii Vechiului Testament, Dumnezeul-Fiul întrupat fiind Iisus Hristos. 3. (Ir. și fam.) Cuvântare, discurs. – Din fr. logos, gr. logos.

lumină, lumini s. f. 1. Complex de radiații electromagnetice emise de corpuri incandescente, care impresionează ochiul omenesc. 2. Lumânare. 3. Fig. (Bis.) Simbol al luminii eterne, al izvorului vieții, Iisus Hristos; lumina adevărată, speranța, iubirea, viața, bucuria și adorația noastră, amintindu-ne că și noi suntem fii ai luminii. ◊ „Lumină lină...” = una dintre cele mai vechi cântări bisericești din timpul vecerniei, atribuită sf. martir Aftinoghen (†311), prin care se preamărește Tatăl ceresc, întrucât numai prin întruparea Fiului Său am ajuns la cunoașterea măririi dumnezeiești. 4. (În sintagma) Lumina ochiului = pupilă. – Din lume (înv.) „lumină”.

GOG și MAGOG (în mitologia creștină), dublă forță ostilă. În „Vechiul Testament”, G. este menționat în trei ipostaze: localitate în Armenia; țara de origine a lui M.; rege din țara lui M., ostil poporului lui Israel și învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). În „Noul Testament” (Apocalipsa) G. și M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.

mandilion s. n. Temă iconografică foarte răspândită în pictura medievală ortodoxă și catolică, reprezentând figura lui Iisus Hristos pe o năframă; „Sfânta față”, năframa sfintei Veronica.

marcionism s. n. Erezie gnostică elaborată de Marcion, originar din Asia Mică și stabilit la Roma în anul 144 d. Hr., potrivit căreia există doi dumnezei: unul inferior, imperfect, răzbunător, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea și a inspirat pe profeți, și altul al Noului Testament, tatăl lui Iisus Hristos, Dumnezeul iubirii, milei și iertării. Erezia a durat până în sec. 7 d. Hr. – Din Marcion (n. pr.).

masă, mese s. f. 1. Mobilă formată dintr-o placă de diferite forme și sprijinită pe unul sau mai multe picioare. 2. (La sg.) Sfânta masă = masa din centrul altarului, pe care la sfânta Liturghie se aduce sacrificiul nesângeros al testamentului nou și pe care Iisus Hristos este prezent în euharistie sub chipul pâinii și al vinului, prefăcute în în trupul și sângele Său. Sfânta masă simbolizează mormântul Domnului; pristol, jertfelnic. – Din lat. mensa.

miel, miei s. m. Puiul mascul al oii în primele luni de la naștere. ♦ Simbolul nevinovăției. ◊ Mielul pascal v. pascal. ◊ Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) = Iisus Hristos; agneț. – Din lat. agnellus.

mântuire, mântuiri s. f. Actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieți noi, veșnice; răscumpărare. ◊ Coiful mântuirii v. coif. – Din mântui.

monofizitism s. n. Erezie propovăduită de Eutihie, călugăr din Constantinopol, care susținea că după întrupare Iisus Hristos, a avut o singură natură, cea divină, natura (firea) omenească fiind asimilată de cea divină. Erezia a fost condamnată la Sinodul IV ecumenic de la Calcedeon din anul 451; eutihianism. – Din monofizit + suf. -ism.

morală, morale s. f. 1. Disciplină teologică, filozofică și umanistică în general, care conține idei, concepții sau convingeri privind normele de comportare a oamenilor între ei și față de societate. ◊ Morala creștină = totalitatea principiilor și regulilor izvorâte din învățătura lui Iisus Hristos și stabilite de Biserică, după care trebuie să se comporte creștinul față de Dumnezeu, față de sine, față de aproapele său și față de societate, având ca scop mântuirea prin săvârșirea binelui și ferirea de rău. 2. (Fam.) Dojană, mustrare. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură. – Din fr. morale, lat. moralis.

mormon, -ă, mormoni, -e s. m. și f. Membru al unei secte protestante milenariste din S.U.A., întemeiată în 1838 de Joseph Smith (urmașul său Brigham Young a autorizat poligamia în 1852, interzisă în 1890), care propagă restabilirea bisericii creștine inițiale și crede în revelațiile periodice; se mai numește „Biserica lui Iisus Hristos, a sfinților zilelor din urmă”. – Din fr. mormon.

munte, munți s. m. Ridicătură a scoarței pământești mai mare decât dealul și de obicei stâncoasă. ◊ Muntele Carantaniei v. Muntele Ispitirii. ◊ Muntele Eleonului v. Muntele Măslinilor ◊ Muntele Fericirilor = denumire dată de creștini muntelui de pe care Iisus Hristos a rostit „Predica de pe munte”, care începe cu anunțarea celor nouă fericiri. După Tradiție este vorba de muntele Kurun (Karn) Hattin, situat la 7 km nord-vest de orașul Tiberiada. ◊ Muntele Ispitirii (sau al Carantaniei) = locul unde Iisus a fost dus de Duhul în pustia Carantaniei pentru a fi ispitit de Satana. După Tradiție, este vorba de muntele Duca. ◊ Muntele Măslinilor (sau al Eleonului) = munte plantat cu măslini la poalele căruia se află satul Betania, de unde Iisus avea să plece spre Ierusalim călare pe un asin și de unde s-a înălțat la cer, după înviere, în fața ucenicilor Săi. ◊ Muntele Sionului v. Sion. ◊ Sfântul Munte v. Athos. – Din lat. mons, -tem.

naștere, nașteri s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei; aducere pe lume a unei ființe; apariție. ♦ Nașterea Domnului (Iisus Hristos) = a) sărbătoare creștină a întrupării Domnului, care are loc la 25 decembrie; Crăciunul; b) (de obicei eliptic) reprezentare iconografică a lui Iisus Hristos; c) (și eliptic) numele troparului care se cântă în ajunul Crăciunului, când preoții umblă cu „Nașterea”. ◊ Nașterea sfântului Ioan Botezătorul = sărbătoare creștină celebrată la 24 iunie; sânziene, drăgaică. ◊ Nașterea Maicii Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători creștine domnești, în care se prăznuiește ziua de naștere a Fecioarei Maria la 8 septembrie. ◊ Expr. Înainte de nașterea lui Hristos (prescurtat î. Hr.) = înaintea erei noastre. ◊ De la (sau după) nașterea lui Hristos = în (sau din) era noastră. ♦ (Înv., la pl.; determinat prin „cele dintâi”) Drepturile întâiului născut. – Din naște.

năframă, năframe s. f. 1. Bucată de țesătură de in, cânepă, bumbac etc., folosită de femei pentru a-și acoperi capul; spec. fâșie lungă de borangic cu care femeile de la țară își acoperă capul, lăsând capetele să atârne (pe spate) până aproape de pământ. 2. Bucată de pânză care se folosește ca batistă, ștergar, podoabă sau în alte scopuri. ◊ Năframă (sau mahrama) sfintei Veronica = a) icoană nefăcută de mână, care, după tradiție, reprezintă chipul lui Iisus imprimat pe năframa cu care cuvioasa Veronica l-a șters pe fața plină de sudoare când urca drumul Calvarului; b) temă iconografică foarte răspândită în pictura medievală ortodoxă și catolică, reprezentând figura lui Iisus Hristos pe o năframă; „Sfânta față”, mandilion. [Var.: mahramă, maramă s. f.] – Din tc. mahrama.

născut adj. m. (Și subst.) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume. ◊ Nou-născut = născut de curând; (subst.) prunc. ◊ Întâiul (sau primul, cel dintâi) născut = cel dintâi, cel mai vârstnic dintre copiii unei familii. ◊ Unul (sau singurul) născut = unicul copil, singura odraslă; spec. (în Noul Testament) denumire dată lui Iisus Hristos, fiul unic al lui Dumnezeu după fire, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. ◊ Expr. Născut, nu făcut = ale cărui însușiri sunt înnăscute și nu dobândite. – Din naște.

nestorianism s. n. Erezie creștină apărută la începutul sec. 5 în sânul școlii teologice de la Antiohia, predicată de episcopul Teodor de Mopsuestia și de Nestorie, care despărțea atât de mult cele două firi (divină și omenească) în Iisus Hristos, încât vorbea de fapt de două persoane diferite, afirmând în consecință că Sf. Fecioară Maria este „născătoare de om” sau cel mult „născătoare de Hristos” și nu „născătoare de Dumnezeu”. Erezia nestoriană a fost condamnată de Sinodul III ecumenic de la Efes din anul 431.

nicolaiți s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine ivite în sec 1 d. Hr. printre eleni, în special printre locuitorii Efesului și Pergamului. Constituiau o sectă gnostică antinomistă, tăgăduind divinitatea lui Iisus Hristos, și se considerau urmașii lui Nicolae, unul dintre cei șapte diaconi. Sunt amintiți și în Noul Testament (Apocalipsa 2, 15; Fapte, 6, 5).

ou, ouă s. n. (În sintagma) Ouă roșii = ouă pe care creștinii le vopsesc de Paști ca aducere-aminte de sângele de pe cruce al lui Iisus Hristos, devenit pentru ei condiție a unei vieți noi de sfințenie și dreptate. După o legendă care circulă la Ierusalim, primele ouă roșii au fost stropite cu sângele lui Iisus pe drumul Golgotei, când coșul cu ouă al unei trecătoare fusese pus jos în timp ce cuvioasa Veronica îi ștergea fața plină de sânge și când chipul Său a rămas imprimat pe năframa cu care a fost șters. – Din lat. ovum.

pace (rar) păci și (înv., rar) pace s. f. 1. (În opoziție cu război) Stare în care nu există conflicte armate sau războaie între state sau popoare. 2. Liniște sufletească; repaus, tihnă, odihnă. ◊ Împăratul păcii = Iisus Hristos. ◊ Pace vouă (sau tuturor)! = formulă bisericească de binecuvântare sau de salut înaintea anumitor rugăciuni. ◊ Dormi în pace (sau odihnească în pace)! = formulă privitoare la morți. – Din lat. pax, pacis.

panaghie, panaghii s. f. 1. (Ca nume propriu) Fecioara Maria; p. ext. iconiță cu chipul Fecioarei Maria sau cu Dumnezeu ori Iisus Hristos, purtată de ierarhi pe piept; engolpion. 2. Parte din pâinea în cinci colțuri care se pune înaintea icoanei Maicii Domnului. ♦ Bucată de prescură care se mănâncă în m-ri în prima săptămână după Paști. 3. Slujbă bisericească pentru sfințirea pâinii în cinstea Maicii Domnului. [Var.: panaghiu, (înv.) panaghion s. n.] – Din sl. panagija, gr. panaghia.

parusie s. f. 1. (În creștinism) Învățătura despre evenimentele care însoțesc a doua venire a lui Iisus Hristos: învierea morților, judecata de apoi, raiul și iadul. 2. (Înv.) Pomenirea morților la toate liturghiile de peste an. 3. (Înv.) Prezență; participare. 4. (Înv.) Paradă, alai; pompă, fast. – Din gr. parusia.

Paști subst. 1. S. m. Cea mai mare sărbătoare religioasă, celebrată de creștini în amintirea învierii lui Iisus Hristos; (reg.) păscuță; (la mozaici) sărbătoare pe care evreii o celebrează între 15 și 22 ale lunii Nisan (aprox. aprilie), în amintirea ieșirii lor din Egipt sub conducerea lui Moise; sărbătoarea azimelor (pesach). 2. Subst. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paști. 3. S. f. (reg.) Pască (1). 4. S. f. (în forma pască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform unui anumit ritual, la sărbătorirea zilei de Paști; p. ext. (sens curent) preparat alimentar tradițional din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare în locul pâinii; azimă; pască (2). [Var.: Paște, subst.; pască, (înv.) pashă s. f.] – Din lat. pascha, -ae; (< gr. pasha)

pește, pești s. m. (La pl.) Clasă de vertebrate inferioare acvatice, cu corpul alungit și acoperit de obicei cu solzi, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială. ♦ Semn în formă de pește, care reprezintă simbolul lui Iisus. Provine din compunerea literelor inițiale ale cuvântului ihtis („pește”) din expresia: Iisus Hristos Teou Iios Sotir („Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”). ◊ Dezlegare la pește = permisiunea de a mânca pește în zilele când unele sărbători mari cad miercurea și vinerea sau chiar în postul mare (de ex. Buna-Vestire). Din lat. piscis.

piatră, pietre s. f. Nume generic pentru orice rocă solidă. Este simbolul temeliei și al tăriei Bisericii întemeiate de Iisus Hristos, care este „piatra din capul unghiului” (Ps. 117, 22; Mat. 21, 42). ◊ Piatră funerară = dală paralelipipedică sau trapezoidală, care se așază deasupra unui mormânt; gisant. – Din lat. petra.

Pilat din Pont (Pontius Pilatus), guvernator (procurator) roman al Iudeii între anii 26 și 36 d. Hr., pe timpul împăratului Tiberiu. În timpul guvernării sale a avut loc procesul și condamnarea lui Iisus Hristos. Deși L-a găsit nevinovat, Pilat eliberează totuși un tâlhar, numit Varava, iar pe Iisus îl condamnă la moarte sub presiunea mulțimii îndârjite a evreilor, spălându-se pe mâini înaintea acesteia ca să-și arate nevinovăția.

Toma, sfânt, unul dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus Hristos, originar din Galileea. Nefiind de față la învierea Domnului, s-a îndoit de aceasta și s-a încredințat numai după ce I-a pipăit rănile provocate de cuie și coasta. După Tradiție, a propovăduit și a întemeiat Bis. creștină din India. Bis. îl prăznuiește la 6 octombrie.

porfiră, porfire s. f. Purpură. ♦ Mantie roșie purtată de împărații romani. Cu aceasta a fost îmbrăcat și Iisus Hristos în semn de batjocură când a fost judecat de Pilat. – Din sl. porfira. (< gr. porphyra).

praznic, praznice s. n. 1. Zi de sărbătoare religioasă sau de odihnă; p. ext. celebrare a unui eveniment religios sau o comemorare a unui sfânt; spec. (reg.) hram. ◊ Praznic împărătesc = sărbătoare domnească închinată preamăririi lui Iisus Hristos (în număr de opt), Sfântului Duh (1), sfintei Fecioare Maria (4) și sfintei cruci (1). ♦ (Înv.) Aniversare a zilei de naștere a cuiva; sărbătoare cu acest prilej. ♦ (Pop.) Sărbătoare a patronului casei sau a sfântului care o patronează. 2. Masă mare și îmbelșugată (cu joc și lăutari) organizată la un praznic (1), la un eveniment important etc.; p. gener. ospăț, petrecere, chef; prăznuire. ◊ Expr. La dracu-n praznic = foarte departe. 3. Masă mare care se face după o înmormântare sau după un parastas (când se dăruiesc săracilor diverse lucruri); pomană, (reg.) comândare, prânz. [Var.: prasnic, prazdnic s. n.] – Din sl. prazdĭnikŭ.

prohod, prohoduri și prohoade s. n. Slujbă religioasă la înmormântările creștine; p. gener. înmormântare, prohodire, prohodit. ♦ Slujbă religioasă făcută în vinerea Paștilor în amintirea morții lui Iisus Hristos. ♦ (Reg.) Slujbă religioasă oficiată la fiecare oprire din cursul ducerii mortului la groapă. ♦ Prohodul Domnului = carte bisericească de ritual care cuprinde slujba din vinerea Paștilor. – Din sl. provodŭ.

rabi (rabbi) subst. Termen ebraic care înseamnă „domnul meu” sau „stăpânul și învățătorul meu”, devenit titlu onorific pentru cărturari, pe care îl adăugau numelor proprii. Cu apelativul de „învățător” a fost numit și Iisus Hristos de mai multe ori în Noul Testament. – Din gr. rabbi.

răscumpărare, răscumpărări s. f. (Bis.) Actul săvârșit de Iisus Hristos prin jertfa Sa pe cruce, prin care a luat asupra Lui păcatele oamenilor, mântuind neamul omenesc din robia păcatului și a morții și împăcându-l cu Dumnezeu; mântuire. – Din răscumpăra.

răstignire, răstigniri s. f. 1. Faptul de a răstigni; crucificare; (înv.) răstignit. 2. Cruce mare, de obicei din lemn, pusă la marginea unui drum, la fântâni, la intrarea într-un sat etc., reprezentând pe Iisus Hristos răstignit. Este un semn de ocrotire și de ajutor pentru cei din jur, iar pentru călători mângâiere și scut în fața primejdiilor. V. și troiță. [Var.: restinire, răstenire s. f.] – Din răstigni.

Samuel (Samuil), proroc și judecător (conducător) al evreilor în sec. 9 î. Hr. A vestit venirea lui Iisus Hristos și a proclamat și „uns” ca regi ai poporului Israel pe Saul și apoi pe David. ♦ Cartea întâi și a doua a lui Samuel (Cartea întâi și a doua a Regilor) v. carte.

schimbare, schimbări s. f. Acțiunea de a (se) schimba și rezultatul ei. ◊ Schimbarea la față a lui Iisus Hristos = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. ortodoxe, în amintirea zilei când Iisus Hristos S-a arătat apostolilor Petru, Iacov și Ioan și în prezența lui Moise și Ilie pe muntele Taborului în toată strălucirea Sa divină, pentru a-i convinge pe apostoli să nu se îndoiască de dumnezeirea Sa după înviere. Biserica o prăznuiește la 6 august, sărbătoarea reprezentând și icoana chipului viitor al celor drepți în ceruri. – Din schimba.

sfânt, -ă, sfinți, -te adj., subst. 1. Adj. Epitet dat divinității, întruchiparea supremei perfecțiuni și purități. ◊ Sfântul Duh v. duh. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ Care ține de divinitate sau de religie. ◊ Sfântul Sinod v. sinod. Sfântul Munte v. Athos. ♦ Locurile sfinte = locurile menționate în Biblie ca fiind acelea în care a trăit și a propovăduit Iisus Hristos. ◊ Sfântul giulgiu v. giulgiu. ◊ Sfântul mormânt = mormântul unde a fost îngropat Iisus Hristos. ◊ Sfânta Sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. ◊ Sfânta Scriptură v. Biblia. ◊ Sfântul aer = epitaf. ◊ Sfânta evanghelie v. evanghelie ◊ Sfântul Graal v. Graal. ◊ Sfânta masă = pristol, jertfelnic. ◊ Sfânta Treime v. treime. ◊ Sfânta Vineri v. vineri. ◊ Sfânt mărturisitor v. mărturisitor. ♦ Care constituie un obiect de cult sau de venerație. ♦ (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii (de ex. sfântul soare). ♦ Desăvârșit, infailibil, perfect (de ex.: Ce-am vorbit e sfânt). ♦ (Substantivat, urmat de un subst. introdus de prep. „de”, exprimând superlativul) Strașnic, zdravăn (de ex.: O sfântă fr bătaie). 2. S. m. și f. Persoană sanctificată de către Biserică după moarte. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 4. S. m. pl. Mucenici. 5. S. f. pl. (În superstiții) Iele. – Din sl. sventŭ.

Stăniloaie, Dumitru (1903-1993), unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocși români, n. în com. Vlădeni, jud. Brașov. Studii la Atena, München și Berlin, doctor în teologie la Cernăuți; prof. și rector al Acad. teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului „Telegraful român” (1924-1946), doctor honoris causa al Univ. din Salonic, al Inst. ortodox Saint-Serge din Paris și al Fac. de teologie din Belgrad. Membru corespondent al Acad. Române în 1990 și titular în 1991. Persecutat de regimul comunist, a fost deținut la Aiud din 1959 până în 1963, când i se acceptă revenirea la activitatea didactică. A cristalizat în sinteze originale și reprezentative experiența Bis. Ortodoxe Române într-o epocă de înnoire culturală și socială. Op. pr.: Ortodoxie și românism (1939), Iisus Hristos, sau restaurarea omului (1943), Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român (1973), Teologia dogmatică ortodoxă (3 vol., 1978), Filocalia (12 vol., începând din 1946, trad. din lb. greacă) ș.a.

stăpânie, stăpânii s. f. (Înv.) Stăpânire, suveranitate; domnie. ♦ (La pl.) Numele uneia dintre cele nouă cete ale îngerilor, care, împreună cu domniile și cu puterile, alcătuiesc treapta a doua a ierarhiei lor, făcută de Dionisie Areopagitul. Stăpânesc peste popoare și sunt înfățișați în iconografie îmbrăcați în mantie, peste care poartă o tunică până la genunchi, și țin în mâna dreaptă un toiag cu cruce la vârf, iar în stânga globul pământesc cu monograma lui Iisus Hristos. – Din stăpân + suf. -ie.

șaptezeci num. card. Numărul celor 70 de ucenici aleși de Iisus Hristos și trimiși în misiune apostolică, constituind pepiniera din care s-a format ierarhia Bisericii: episcopi, preoți și diaconi. – Din șapte + zeci.

Tabor, munte în Galileea, la est de orașul Nazaret, pe care Iisus Hristos s-a schimbat la față în prezența celor trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. V. și Schimbarea la față a lui Iisus Hristos.

tăiere, tăieri s. f. Acțiunea de a tăia și rezultatul ei. ◊ Tăiere împrejur = ritual religios la evrei, care se face în amintirea scoaterii din robia egipteană; circumciziune. ◊ Tăierea împrejur a Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. creștine, în amintirea zilei când pruncul Iisus a fost supus, a opta zi după naștere, datinii tăierii împrejur potrivit Legii lui Moise, pentru a se arăta că Iisus Hristos este împlinitorul Legii vechi. Această sărbătoare este și aniversarea numelui lui Iisus, care înseamnă „Mântuitor”, pe care Biserica o prăznuiește din cele mai vechi timpuri la 1 ianuarie. ◊ Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul = sărbătoare religioasă creștină la 29 august, în amintirea morții sf. Ioan Botezătorul. Se serbează cu post, în orice zi a săptămânii ar cădea. – Din tăia.

teandric, -ă, teandrici, -e adj. Care se referă la teandrie; privitor la dubla natură a lui Iisus Hristos: de Dumnezeu și om. – Din gr. theandrikos.

teofanie, teofanii s. f. 1. Formă de apariție, revelație, întrupare sau manifestare senzorială a unei divinități în fața oamenilor. 2. (Art.) Sărbătoare creștină din primele trei secole în cinstea arătării Sfintei Treimi la râul Iordan, când s-a botezat Iisus Hristos, prăznuită la 6 ianuarie; epifania. – Din gr. theofaneia.

tradiție, tradiții s. f. 1. Informație (cu caracter real, legendar sau semilegendar) privitoare la anumite fapte sau evenimente din trecut, transmise oral de-a lungul timpului; (înv.) paradosis. ♦ Ansamblu de concepții, obiceiuri, datini sau credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație; patrimoniu cultural. ♦ Obicei, regulă, rânduială, uzanță statornicită (din vechime) și urmată riguros; datină. 2. Sfânta Tradiție (sau Predanie) = învățătură dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii și din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. ◊ Tradiție apostolică = învățătură primită de apostoli direct de la Iisus Hristos. ◊ Tradiție bisericească = învățătură dată de apostoli primilor episcopi, iar aceștia celor de după ei până astăzi, care se află cuprinsă în definițiile sinoadelor ecumenice în frunte cu Simbolul credinței, în scrierile sfinților părinți și în cărțile de slujbă ale Bisericii. [Var.: tradițiune s. f.] – Din fr. tradition.

transsubstanția, transsubstanțiez vb. I Tranz. A transforma pâinea și vinul în trupul și sângele lui Iisus Hristos. [Var.: transubstanția vb. I] – Din fr. transsubstantier.

țarină, țarini s. f. Câmp cultivat; ogor, arătură. ◊ Țarina olarului = terenul pe care l-au cumpărat sinedriștii evrei de la un olar cu cei 30 de arginți reprezentând prețul vânzării lui Iisus Hristos de către Iuda, dar pe care acesta îi restituise, teren care urma să fie destinat îngropării străinilor. Aici s-a spânzurat Iuda de un arbore. – Cf. scr. carina.

vicar, vicari s. m. (La ortodocși) Arhiereu, arhimandrit sau preot numit de ierarhul unei eparhii pentru a-l ajuta la exercitarea atribuțiilor sale executive. ◊ Episcop-vicar = arhiereu cu rang de episcop, ales de Sf. Sinod, care ajută pe ierarhul unei eparhii în exercitarea atribuțiilor sale canonice sau îl suplinește când acesta lipsește din eparhie. ◊ (La catolici) Vicar general = preot-adjunct al unui episcop care administrează o dioceză (eparhie). ◊ Vicar apostolic = prelat însărcinat să administreze activitatea misionară dintr-o țară unde nu există ierarhie ecleziastică. ◊ Vicarul lui Iisus Hristos = papa de la Roma. – Din fr. vicaire, lat. vicarius.

ISA, numele arab al lui Iisus Hristos.

ANNO DOMINI (A.D.) (lat.) în anul Domnului – Formulă care precede pe inscripții numărul anilor socotiți de la nașterea lui Iisus Hristos.

ORTODOXÍE (< fr.) s. f. 1. Confesiune creștină care a păstrat neschimbate dogmele, tradiția, cultul și organizarea bisericească fixate prin cele șapte sinoade ecumenice din sec. 4-8, reprezentând credința comună a bisericii din primul mileniu și tradiția apostolică menținută prin intermediul teologiei patristice și neopatristice; p. ext. Biserica ortodoxă; religia ortodoxă. În anul 1054 are loc Marea schismă, care va însemna separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice între Constantinopol și Roma. Cauzele acestei despărțiri, au fost, în primul rând, de ordin religios, creștinii răsăriteni neadmițând supremația Papei și învățăturile bisericii apusene privitoare la Purgatoriu, la purcederea Sfântului Duh și de la Fiul (Filioque), la folosirea azimei (pâinea nedospită, considerată o rămășită a Paștelui iudaic și simbol al morții, spre deosebire de pâinea dospită folosită de ortodocși, care reprezintă sufletul în trup, elementul incoruptibil), la euharistie etc. O. cinstește în persoana lui Iisus Hristos victoria asupra morții și începutul (nepătruns de mintea omului) creației renăscute, transfigurate. Esența teologiei ortodoxe o constituie dogma Sfintei Treimi; aceasta are o mare importanță pentru viața duhovnicească a credincioșilor, deoarece, așa cum persoanele Sfintei Treimi există una în alta, într-o unitate de ființe, tot așa și creștinii formează o comunitate de credință, de nădejde și de iubire în Dumnezeu. O. reprezintă religia de stat în România, Grecia, Armenia, Serbia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Georgia, Belarus, Macedonia, Ethiopia, Rep. Moldova, Cipru. Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută de sinodul de la Constantinopol în 1885. ◊ Duminica ortodoxiei = prima duminică din postul Paștelui. 2. Conformitate cu principiile tradiționale ale unor doctrine, concepții etc.

IMAGO PIETATIS, reprezentarea în Evul Mediu a lui Iisus Hristos înălțându-se din mormânt, înconjurat de Fecioara Maria, sfinți sau îngeri; trupul Mântuitorului poartă semnele clare ale Patimilor. Imaginea a slujit drept model unei întregi direcții a iconografiei medievale și viziunii renascentiste.

COMUNICÁRE (< comunica) s. f. 1. Înștiințare, știre, veste. ♦ (Dr.) Aducere la cunoștința părților dintr-un proces a unor acte de procedură (acțiune, întîmpinare, hotărîre) în vederea exercitării drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei lucrări științifice. 3. (SOCIOL.) Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup. ◊ (ETOL.) C. animală = schimb de semnale, de natură diversă, între două sau mai multe animale, avînd ca efect apariția unei adaptări reciproce comportamentale (ex. recunoașterea specifică, obligatorie pentru animalele care își împarte terit. cu alte specii și general valabilă în tot regnul animal; recunoașterea tinerilor de către părinți este legată de diferiți stimuli vizuali și sonori; anumite secvențe comportamentale, prealabile împerecherii, constituie un adevărat dialog, reacția unuia dintre parteneri declanșînd acțiunea următoare a celuilalt). 4. (REL.) Comunicarea însușirilor = (în hristologie) consecința unirii celor două firi, omenească și dumnezeiască, în persoana lui Iisus Hristos, constînd în trecerea însușirilor uneia celeilalte, însă fără contopire și confuzie între ele.

EFES (EPHESOS), vechi oraș pe coasta Asiei Mici, la S de Izmir, azi în ruină. Întemeiat în sec. 11 î. Hr. de coloniștii greci (ionieni), E. a devenit unul dintre cele mai dezvoltate centre comerciale și religioase. Aflat, rând pe rând, sub diferite ocupații străine (a Lidiei, Persiei ahemenide, Macedoniei, Seleucizilor ș.a.), E. a fost cucerit de romani (133), devenind, de la sfârșitul sec. 1, capitala provinciei romane Asia. Jefuit de goți (263), orașul a fost afectat de devastatoarele cutremure de pământ din anii 358 și 365. În sec. 7, E. a decăzut. Templul Artemisei, construit în sec. 6 î. Hr., una dintre cele șapte minuni ale lumii, a fost incendiat, în 356 î. Hr., de un locuitor din E. Herostrat, din dorința de a deveni celebru. Vestigii importante din epoca elenistică și romană (agora, forum, teatru, biblioteca lui Celsus). Ruine de biserici bizantine. La E. au avut loc trei sinoade bisericești: cel din anul 190, convocat de Policrat pentru a fixa data sărbătorii Sf. Paști; cel din 431, sub împăratul Theodosiu II, care a condamnat nestorianismul și a stabilit dogma Întrupării lui Iisus Hristos; „sinodul tâlhăresc” din 449 care a susținut monofizitismul, condamnat apoi de sinodul de la Calcedon.

IORDAN (JORDAN; ebr. Ha Yarden; arab. Nahr al-Urdunn), fluviu în Orientul Apropiat, pe terit. Libanului, Siriei, Israelului și Iordaniei; 325 km. Izv. din V masivului Hermon, curge prin lacul Tiberiada și depr. tectonică Ghor și se varsă în Marea Moartă. Formează numeroase meandre. Irigații; hidrocentrale. Pescuit. În apa I. a fost botezat Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul.

CONSUBSTANȚIÁȚIE (< fr.) s. f. Dogmă luterană care afirmă prezența lui Iisus Hristos în euharistie, ca o coexistență a substanței divine cu substanța elementelor euharistice, pîinea și vinul, care nu se schimbă în trupul și sîngele său.

NESTORIANÍSM (< fr. {i}; {s} n. pr. Nestorie) s. n. Doctrină religioasă opusă arianismului, fundată de Nestorie și condamnată ca erezie de sinodul din Efes (431); susținea că în Iisus Hristos trebuie să distingem două persoane, două individualități, așa cum se disting două naturi – umană și divină – opuse una celeilalte. Persecutați, adepții lui Nestorie s-au refugiat în Persia și de acolo mai departe, până în Imp. Chinez; astăzi se mai află în Iran, Irak și Siria.

NOE (în „Vechiul Testament”), patriarh, considerat reîntemeietorul neamului omenesc în urma potopului. Fiul lui Lameh. La îndemnul lui Dumnezeu, a construit o arcă, în care a urcat familia sa și perechi ale tuturor viețuitoarelor de pe Pământ, precum și hrană pentru toți, pentru a fi salvate de la potop. După încetarea ploii, care a durat 150 zile, arca lui s-a oprit pe muntele Ararat. N. este considerat garantul înțelegerii dintre Dumnezeu și omenirea reînnoită prin fiii săi, Sem, Ham și Iafet, strămoșii semiților, hamiților și iafetizilor. Pentru creștini, N. este o prefigurare a lui Iisus Hristos, care va învinge apele morții, mântuindu-i pe oameni.

OBERRAMMERGAU [ó:bəramərgau], localitate în Germania (Bavaria), în Alpii Bavariei. la 840 m alt., la SV de München; c. 5 mii loc. Începând din 1634, aici au loc, din 10 în 10 ani, reprezentații populare având ca temă patimile lui Iisus Hristos. Katherinenkirche (1736-1742), în stil rococo.

TABOR (în ebraică: Har Tavor), deal cu pante abrupte în Israel, în Galileea, la 8 km SE de Nazareth. 588 m alt. Menționat documentar în sec. 13 î. Hr. Potrivit „Noului Testament”, pe acest „munte” a avut loc Schimbarea la Față a lui Iisus Hristos. În 1799, Napoleon I a repurtat aici o victorie asupra turcilor și arabilor. Aici se află o biserică ortodoxă și o mănăstire romano-catolică cu o bazilică construit în sec. 4, distrusă de musulmani în 1263 și reconstruită în 1924. Ruine ale fortificațiilor cruciaților.

CRĂCIÚN (lat.) s. n. Sărbătoare creștină a nașterii lui Iisus Hristos; se celebrează la 25 dec., iar după stil vechi la 7 ian. ◊ Postul Crăciunului = unul dintre marile posturi de peste an care se ține de la 15 nov. la 24 dec. ◊ Pom. de C. = brad sau ramură mare de brad împodobită cu beteală, globuri, dulciuri, jucării și lumînări în ajunul C. ◊ Moș C. = personaj legendar, cu barbă mare albă, cu o mantie lungă roșie, care vine să împartă jucării și dulciuri copiilor, în noaptea de C.

CREȘTINÍSM (< fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.

*circumciziúne f. (lat. circumcisio, -ónis). Tăĭere împrejur. (Se zice despre o anumită operațiune pe care o execută hahamiĭ și hogiĭ asupra pruncilor. E un fel de botez al lor. E și o sărbătoare creștinească la 1 Ĭanuariŭ, cînd Iisus Hristos a primit numele). – Și -ízie.

IRÓZI (< sl.) s. m. pl. Formă a teatrului popular românesc, preluată și de păpușari, cu o mare răspândire în sec. 19 și 20, care dezvoltă motive religioase într-o viziune autohtonă, cu vădite accente laice, sociale și amplificată prin aglutinarea mai multor colinde (ex. nașterea lui Iisus Hristos). Este jucată la sate, de tineri costumați cu prilejul Crăciunului. Sin. vicleim.

LABARUM (cuv. lat.) s. n. Stindard imperial roman, de culoarea purpurei; după victoria decisivă împotriva lui Maxențiu (312), Constantin cel Mare ar fi hotărât să fie împodobit cu o cruce și monograma lui Iisus Hristos, formată din inițialele numelui grecesc al acestuia X și P.

RIO DE JANEIRO [ríu də jənəíru] 1. Oraș în SE Braziliei, centrul ad-tiv al statului cu același nume (din 1975), situat pe țărmul G. Guanabara al Oc. Atlantic, străjuit de masivul granitic Pão de Açúcar (404 m alt.) și de vf. Corcovado (704 m alt.); 5,9 mil. loc. (2003) (cu suburbiile ajunge la 11,2 mil. loc.). Port comercial și port turistic. Aeroporturile Galeão și Santos Dumont. Nod de comunicații. Metrou (inaugurat în 1979). Legat prin pipe-line cu Belo Horizonte și printr-un pod peste G. Guanabara (14 km lungime) cu orașul Niterói. Important centru comercial, financiar-bancar, de transport, cultural-științific, turistic (carnavalul de la Rio) și balnear (celebrele plaje Copacabana, Ipanema, Barra de Tijuca). Șantier naval. Ind. electrotehnică, chimică, a cauciucului, textilă, de prelucr. a petrolului, a lemnului (mobilă) și a tutunului, sticlăriei, hârtiei, pielăriei și încălțămintei, alim. Cinci universități. Muzeu Național de Artă; Muzeu de Artă Populară. Biblioteca națională cu peste 2 mil. vol. Teatru. 44 școli de samba, cu peste 100.000 de cursanți, care pregătesc pe cei amatori să participe la carnaval. Grădină botanică (1808), cu pește șapte mii de varietăți de plante, extinsă pe 141 ha. Parc zoologic. Monumente: mănăstirile Candelária (1775) și São Bento (sec. 17), în stil colonial, Catedrala metropolitană (1590), bisericile Carmo (1752), Nossa Senhora da Glória do Outerio (1714), São Antonio, franciscană (1773), São Francisco da Pentência (1773), Palatul Quinta da Boa Vista, în stil Empire, în care se află Muzeul Național de Științele Naturii, Palatul Tiradentes (1926) – fosta Cameră a Deputaților, Palatul Ministerului Educației (1939), clădirea Facultății de Arhitectură, construită după planurile arhitectului Oscar Niemeyer, Noua Catedrală (1976), clădirea Teatrului Municipal, replică a Operei din Paris, statuia monumentală a lui Iisus Hristos (38 m înălțime), iluminată noaptea, situată pe vf. Corcovado. Stadionul Maracana (165.000 locuri). Golful Guanabara, în care se află orașul R. de J., a fost descoperit la 1 ian. 1502 de portughezul A. Gonçalves, unul dintre membrii expediției lui Amerigo Vespucci, atribuindu-i numele de Rio de Janeiro (Râul Ianuarie), deoarece a fost descoperit în luna ianuarie. În 1555, expediția francezului Nicolas Durand de Villegaignon amplasa în această zonă primele locuințe ale unei colonii hughenote, dar în 1565, portughezii fondează orașul propriu-zis cu numele de São Sebastião de R. În 1676 sediul unui episcopat, iar din 1670 al Căpităniei Braziliei Meridionale. Importanța sa sporește începând din sec. 18, o dată cu exportul minereurilor de aur și diamante. Între 1763 și 1960, R. de J. a fost capitala Braziliei. ◊ Conferința de la ~, conferință mondială sub auspiciile O.N.U., asupra „mediului și dezvoltării”, supranumită „summitul Terrei” (iun. 1992). La lucrări au participat reprezentanți ai țărilor din întreaga lume care consacră „Carta asupra Pământului”, declarație privind drepturile și îndatoririle fundamentale privind protejarea mediului, concretizate în „Agenda 21”, pe baza principiului dezvoltării durabile. 2. Stat în SE Braziliei, cu ieșire la Oc. Atlantic, creat în 1975 prin fuziunea Districtului Federal Rio de Janeiro cu statul Guanabara; 43,7 mii km²; 14,8 mil. loc. (2003). Centrul ad-tiv: Rio de Janeiro. Cereale, cafea, plante tropicale; creșterea animalelor. Turism.

OTFRIED (OTFRID) von Weissenburg (c. 800-c. 870), cleric și poet german. Abate de Weissenburg. Autorul „Cărții evangheliilor”, poem didactic conținând 16.000 de versuri, în care evocă nașterea, patimile și moartea lui Iisus Hristos, considerată una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane vechi.

PÁPĂ (< lat.) s. m. Capul bisericii romano-catolice, vicar al lui Iisus Hristos și urmaș al Sfântului Petru. Din 1359 ales pe viață, întotdeauna din rândul cardinalilor, de un Conciliu al cardinalilor și al statului Vatican. Din 10 octombrie 1978, papă la Vatican este Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyła), primul papă neitalian începând din 1523. La invitația patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, papa Ioan Paul al II-lea a efectuat o vizită în România (7-9 mai 1999), prima de acest fel într-o țară cu majoritate ortodoxă.

RITSCHL, Albrecht (1822-1889), teolog protestant german. Prof. univ. la Bonn și Göttingen. Teologia, ca reacție împotriva raționalismului și a metafizicii, este centrată pe revelația conținută în lucrările și persoana lui Iisus Hristos („Doctrina creștină a justificării și reconcilierii”, „Teologie și metafizică”).

MONOFIZITÍSM (< monofizit) s. n. (REL.) Învățătură creștină despre unica natură a lui Iisus Hristos, cea divină, predicată de călugărul bizantin Euthyches și combătută de Sinodul de la Calcedon (451); totuși, m. a cucerit câteva grupuri etnice destul de mari constituite în Bisericile orientale (apostolică armeană, etiopiană, coptă, iacobită siriacă și indiană).

MONOGRÁMĂ (< fr.; {s} mono- + gr. gramma „literă”) s. f. Semn scris, gravat, brodat etc., format prin alăturarea sau împletirea inițialelor numelui și prenumelui unei persoane. ◊ M. christică = formă prescurtată a numelui lui Iisus Hristos, compusă din literele grecești X (ch) și P (r); ulterior, varianta IHS, prescurtare a formulei „Jesus hominum salvator” și alte variante, manifestându-se tendința complicării ei.

LOCURILE SFINTE, ansamblu de localități și monumente celebrate de o religie în amintirea unor momente semnificative pentru propria istorie. În mod particular, această denumire este folosită în legătură cu locurile din Palestina care amintesc de prezența lui Iisus Hristos (Grota de la Bethlehem, Nazareth, muntele Tabor, Sfântul Mormânt ș.a.), venerate de religiile mozaică, creștină și musulmană. După începutul diasporei ebraice (135 d. Hr.) și al construirii (c. 330) în timpul lui Constantin cel Mare, a bisericilor creștine Sfântul Mormânt, la Ierusalim și a Nativității, la Bethlehem, regiunea a trecut sub dominația arabă (638). Recucerirea L.s. de către creștini a constituit principalul obiectiv al cruciadelor, care vor garanta trecerea Ierusalimului sub protecție occidentală, dar numai pentru scurte perioade (1099-1187 și 1129-1244). În timpul dominației mamelucilor (1260-1516), a fost fundată (1342) pe muntele Sion o mănăstire franciscană cu scopul apărării intereselor creștinătății. A urmat dominația otomană, care s-a prelungit până la sfârșitul primului război mondial, perioadă în care, conform unui acord diplomatic din 1535 și reconfirmat în 1673, 1690 și 1742, Franța a fost cea care a reprezentat interesele creștinătății. Între 1850 și 1853 a avut loc așa-numita „afacere a L.s.”, care opune Franța Rusiei pentru preluarea tutelării acestora. În 1923, regiunea a trecut sub protectorat britanic. În 1947, O.N.U. a propus internaționalizarea L.s. și stabilirea unui nou statut adoptat în Adunarea Generală (1950). După războiul de 6 zile (1967), statul Israel are de facto controlul asupra tuturor L.s. din regiune.

EUHARISTÍE (< fr., gr.) s. f. (REL.) Taină și act de venerație în cele mai multe biserici creștine, constând în împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor. E. a fost instituită de însuși Iisus Hristos la Cina cea de Taină când, mulțumind lui Dumnezeu-Tatăl, a identificat pâinea pe care a frânt-o și vinul pe care l-a turnat în pahar cu trupul și sângele său, anticipând jertfa de pe cruce. E. se săvârșește exclusiv în cadrul Sfintei Liturghii, punctul culminant fiind prefacerea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcop sau preot. Această prefacere este explicată, în Biserica catolică, prin doctrina transsubstanțierii. Spre deosebire de ortodocși și catolici, protestanții admit numai prezența spirituală a lui Hristos în e.

FARISÉU (< sl.) s. m. 1. Membru al unei grupări minoritare active în cadrul iudaismului palestinian, până în anul 70 d. Hr. (căderea Ierusalimului), a cărei trăsătură distinctivă era respectarea strictă a Legii scrise (Tora) și a vechilor tradiții orale iudaice legate de ritualul purificării, regulile de alimentație etc. Deși în Evanghelii, f. sunt criticați datorită formalismului lor rigid și orgoliul care derivă din el, fiind adversari ai lui Iisus Hristos, propovăduitorul Legii Noi. Deși în opoziție cu secta saducheilor, s-au unit cu aceștia în momentul osândirii lui Iisus la moarte. Rigorismul lor a contribuit însă la supraviețuirea iudaismului. 2. Fig. Om ipocrit, fățarnic.

GALILEEA 1. Reg. istorică în N Palestinei antice, limitată la E de râul Iordan și lacul Tiberiada. Prov. romană (sec. 1 î. Hr.), a format o tetrarhie sub domnia regelui Irod. Vechea capitală: Sepphoris. Capitala romană: Tiberias. Oraș important: Nazaret. Considerată leagănul creștinismului; aici și-a petrecut Iisus Hristos copilăria și a început activitatea sa mesianică. 2. Marea Galileei v. Tiberiada, lacul ~.

GOLGOTA (ebr. „căpățână”), colină lângă Ierusalim, pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Prin extensiune, denumește suferința, chinul.

întrupéz v. tr. (d. trup). Încorporez, anexez: a întrupa o provincie uneĭ țărĭ. Reproduc, reprezent: acest om întrupează viclenia. V. refl. Ĭaŭ corp, îmĭ formez corp; mă încorporez: Iisus Hristos s’a întrupat din spiritu sfînt și din fecĭoara Maria (Crezu). – Vechĭ și întrupoșez. V. incarnez.

DIONISIE CEL MIC (DIONYSIUS EXIGUUS) (c. 500-c. 550), călugăr din Scythia Minor. A trăit la Roma, traducând din Scrierile părinților greci în latină; contribuții în domeniul dreptului bisericesc: Collectio Dionysiana. Cunoscut mai ales pentru calcularea erei creștine începând cu data nașterii lui Iisus Hristos, stabilită de el cu o eroare de 4-5 ani.

DOXOLOGÍE (< fr.; {s} gr. doxa „glorie” + logos „vorbire”) s. f. Cântare liturgică de laudă și de preamărire a lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos (ex.: cântarea îngerilor la nașterea lui Iisus, rugăciunea dreptului Simeon).

LAFARGE [ləfárʒ] 1. John L. (1835-1910), pictor american. Influențat de arta peisagistică franceză din sec. 19. Lucrări cu tematică religioasă (frescă în Biserica Trinității din Boston, frescă în Biserica Sf. Toma din New York). Vitralii cu subiecte din viața lui Iisus Hristos (Capitoliul St. Pavel din Minessota). Scrieri teoretice: „Considerații asupra picturii”. 2. Oliver Hazard Perry L. (1901-1963), publicist și antropolog american. Nepotul lui L. (1). Studii privind originea și obiceiurile indienilor americani („Toți bărbații tineri”, „Dușmanii zeilor”, „Băiatul care râde”).

*misiúne f. (lat. míssio, -ónis, d. mittere, missum, a trimete. V. ad-, co-, de-, e-, per- și pro-misiune, tri-met). Însărcinare, putere dată cuĭva de a face ceva în numele tăŭ: misiune diplomatică, apostoliĭ luĭ Iisus Hristos aveaŭ misiunea de a predica Evanghelia. Comisiune, persoane trimese cu o însărcinare: misiunea străină a sosit. Plată dată p. o misiune (ceĭa ce în armată se numește mísie: atîta soldă și atîta la sută misie).

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

MARIA MAGDALENA (în „Noul Testament”), discipolă a lui Iisus Hristos. Potrivit Evangheliei după Luca, Iisus a eliberat-o de duhurile rele (scoțând din ea șapte draci). A făcut parte din grupul mironosițelor, fiind cea dintâi care l-a văzut pe Iisus înviat. Este prăznuită la 22 iulie.

monofizít, -ă s. și adj. (vgr. monophysites, d. mónos, singur, și phýsis, natură). Teol. Care nu admite de cît o singură natură în Iisus Hristos. V. difizit.

MESIA (în ebr. Mashiah „Unsul lui Iahve”) 1. (în „Vechiul Testament”) Denumire pentru regii Israelului aflați la putere sau pentru marii profeți. 2. (În Cărțile profeților) Nume rezervat trimisului lui Dumnezeu ca mântuitor, mesager divin esențial, esențial, așteptat într-un viitor nedefinit, apariția sa pe Pământ marcând triumful poporului evreu (al lui Iahve) asupra inamicilor și începutul unei ere pașnice de prosperitate. 3. (În sens curent, în creștinism) „Mântuitorul” omenirii, salvatorul de esență divină al obștei, „Unsul Domnului”, adică Iisus Hristos.

MOSCOVA (MOSKVA) 1. Râu navigabil în partea europeană a Rusiei, afl. stg. al râului Oka, la Kolomna; 473 km. Iz.v din zona Podișului Central Rusesc și trece prin M., Voskresensk ș.a. Legat de fl. Volga prin canalul Moscova. Hidrocentrale. 2. Capitala Federației Ruse, situată în centrul Câmpiei Ruse, port pe râul cu același nume: 8,4 mil. loc. (împreună cu suburbiile Mîtișci, Liuberțî, Himki, Reutov ș.a., 1996). M are nod de comunicații. Aeroporturile Șeremetievo, Ynukovo, Domodedova, Bîkovo. Metrou (1935). Mare centru ind.: ind. constr. de automobile, avioane, material feroviar, nave fluviale, aparataj electrotehnic, mașini-unelte, mecanică fină; ind. chimico-farmaceutică, electronică, poligrafică; fabrici de mobilă, de instrumente muzicale de ceasuri, textile, confecții, alim., pielărie și încălțăminte etc. Important centru comercial și cultural: Academia de Științe a Rusiei (1724), 13 universități, între care se remarcă Universitatea „Lomonosov” (1755), 81 de institute de învățământ superior, 60 de teatre (Teatrul Mare fundat în 1776, Teatrul Mic fundat în sec. 18 etc.), 74 de muzee (galeriile „Tretiakov”, muzeul „Pușkin” etc.), biblioteci. Centru de prod. cinematografice (studioul „Mosfilm”). Festival internațional al filmului. Monumente: Kremlinul, catedralele Spaskii (1420-1427), Buna Vestire (1484-1489) și Iisus Hristos Mântuitorul (reconstruită în anii 1996-2000, sfințită la 19 aug. 2000, pe locul vechii catedrale, demolată din ordinul lui Stalin în 1931), bisericile Înălțarea Domnului (Vosnesenia, 1532) și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (1547), din cartierul Kolomensk, Vasili Blajennîi (1555-1560) și Nașterea Maicii Domnului (1649-1652); mănăstirile Novodevici (de maici, 1524) și Donskoi (de călugări, 1591), palatele Ostankino, Kuzminki, Kuskovo, Ekaterinsk ș.a. Construcții moderne (Hotelul „Rossia”, Turnul Televiziunii de 533 m, Monumentul Eroilor Cosmosului, 107 m înălțime). Mausoleul V.I. Lenin. Turism. La M. s-a desfășurat (1980) cea de-a 20-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară. Menționat într-un izvor narativ la 1147, dar cu o existență anterioară. Reconstruit probabil în c. 1156 de cneazul Iuri Dolgoruki, M. a devenit, începând cu sec. 13, nucleul cnezatului moscovit pe cale de constituire, iar din 1328, centrul Marelui cnezat al Moscovei, care a avut un rol important în lupta pentru crearea statului centralizat rus, a cărui capitală devine în a doua jumătate a sec. 15. În Evul Mediu la M. au izbucnit numeroase răscoale (1382, 1547, 1648, 1662 ș.a.). Cotropită în 1610 de armata panilor poloni, a fost eliberată în 1612 de miliția populară, condusă de K.M. Minin și D.M. Pojarski. După mutarea capitalei la Sankt-Petersburg (1712), M. a continuat să aibă un rol important în viața economică și culturală a țării. În timpul Revoluției din Rusia (1905-1907), la M. a avut loc insurecția armată din 9-18 dec. 1905. La 2/15 nov. 1917, în M. a fost instaurată puterea sovietică. În mart. 1918, M. a devenit capitala R.S.F.S. Ruse, în dec. 1922, a U.R.S.S., iar din iun. 1991 a Rusiei. Aici s-a desfășurat în timpul celui de-al doilea război mondial o mare bătălie (sept. 1941-apr. 1942) în care armatele germane au suferit prima mare înfrângere. La M. și-au desfășurat lucrările numeroase conferințe internaționale, cele mai importante fiind: Conferința din 19-30 oct. 1943 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care a fost adoptată o declarație asupra securității generale; Conferința din 16-20 dec. 1945 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii privind organizarea lumii postbelice în Europa și în Extremul Orient; la rezoluție a aderat și China; Conferința din 15 iulie-5 aug. 1963 a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, la care s-a elaborat „Tratatul pentru interzicerea experiențelor cu arma nucleară în atmosferă, spațiu cosmic și sub apă” ș.a. Tot la M. au avut loc, în 1954, 1957, 1960, 1969, consfătuiri ale reprezentanților unor partide comuniste și muncitorești.

*paramán și perimán n., pl. e (ngr. paramandýas, id.) O bucată de postav pe care e brodat: „Patimile Domnuluĭ Iisus Hristos le port eŭ” și pe care călugăriĭ o poartă pe spate supt rasă cîte-va zile după ce intră în tagmă: a luat paramanu din mîna preutuluĭ (Augustin Pop, CL. 1935, 2, 8).

*pasiúne f. (lat. pássio, -ónis, d. pati, passus sum, a suferi. V. pățesc, patimă). Patimă, supliciŭ: pasiunea luĭ Iisus Hristos. Agitațiune a sufletuluĭ, ca ura, ĭubirea: a-țĭ domina pasiunile. Ĭubire foarte mare de ceva: a avea pasiunea științeĭ. Obĭectu acesteĭ pasiunĭ: știința e pasiunea luĭ. Parțialitate: a judeca cu pasiune. Fil. Impresiune asupra cuĭva (în opoz. cu acțiune).

páște și paștĭ f. pl., și n. sing. (lat. Paschae, pl. d. Pascha, vgr. pásha, care vine d. ebr. pasch’ah, trecere; it. Pasqua, pv. Pasca, Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, pg. Pascoa; vsl. rus. Pásha. V. pască). La Jidanĭ, mare sărbătoare în primăvară în amintirea treceriĭ pin Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea cînd aŭ fugit din Egipt, ĭ-a ucis pe toțĭ copiiĭ născuțĭ de curînd aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele Jidanilor, însemnate cu sînge de mel. (Această credință a Jidanilor nu arată de cît dorința lor de a-ĭ vedea morțĭ pe toțĭ afară de eĭ). La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învieriĭ luĭ Iisus Hristos, adică a treceriĭ sale de la moarte la vĭață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocșĭ și doŭă la catolicĭ și protestanțĭ, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiu de primăvară și cade tot-de-a-una între 21 Martie și 26 April, adică într’un spațiŭ de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile. La Paște se obișnuĭește a se mînca oŭă roșiĭ, cozonacĭ și pască). Paștele caluluĭ, numele a doŭă plante crucifere numite și stupitu cuculuĭ (cardamine praténsis) și traista cĭobanuluĭ (capsélla búrsa pastóris). La Paștele caluluĭ saŭ numaĭ la Paște (iron.), nicĭ-odată. Din Joĭ în Paște, rar, foarte rar: ne vizităm și noĭ din Joĭ în Paște. Nu e în toate zilele Paște, nu e chilipir în toate zilele. – Paște a fost la început un f. pl., apoĭ (supt infl. luĭ Crăcĭun saŭ după analogia altor vorbe: brațele, spatele meŭ îld. mele) s’a prefăcut în n. sing. (pl. tot Paște, cum zice azĭ toată lumea și cum se vede din proverbu: Crăcĭunu sătulu, Paștele fudulu. Fiind-că pl. pe lîngă Paște a fost și Paștĭ (ca vacă, vacĭ), se zicea în ainte Paștile acestea, dar astăzĭ nu se maĭ zice de cît Paștile acesta (pl. Paștile acestea cînd e vorba de Paștele a doĭ anĭ), în regiunile în care se pronunță părintele se pronunță și Paștele, ĭar în est, bine înțeles, Paștili. Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista. În orĭ-ce caz, și Paște, și Paștĭ, îs considerate de popor ca un neutru singular.

pátimă f., pl. ĭ și (rar) e (ngr. páthima, d. vgr. pásho [aor. épathon], sufer. V. pătimesc, pățesc, patos). Suferință, maĭ ales vorbind de a luĭ Iisus Hristos: săptămîna patimilor (cele șapte zile în ainte de Paște). Pasiune, ĭubire excesivă: a ĭubi cu patimă, patima bețiiĭ. Pasiune, ură: a judeca cu patimă. Rar. Boală: patimă de picĭoare.

MUNTEANU, Liviu Galaction (1898-1961, n. Cristian, jud. Brașov), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj, al cărei rector a fost (1940-1945). Lucrări asupra Vechiului și Noului Testament și a vieților sfinților („Istoria creațiunii în lumina cercetărilor științifice”, „Vechiul Testament și creștinismul”, „Viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, „Viața Sfântului Apostol Pavel”, „Viața Sfinților Apostoli”). Închis de autoritățile comuniste și deținut la Aiud (din 1959), a murit în închisoare.

NAZARETH (în ebraică: NAZARET; în arabă: An-NᾹȘIRA), oraș în partea de N a Israelului, în Galileea, la 30 km ESE de Haifa; 49,8 mii loc. (1992). Ind. textilă. Plantații de măslini, mandarini ș.a. Centru comercial, turistic și de pelerinaj. Menționat în „Vechiul” și „Noul Testament”. Biserica Buna-Vestire (1730, cu adăugiri din 1966). Aici Arhanghelul Gavriil i s-a arătat Fecioarei Maria, înștiințând-o (Buna-Vestire) că va naște un prunc, pe care îl va numi Iisus. La 6 km NE de N. se află Cana Galileii, unde Iisus Hristos a săvârșit primul său miracol, schimbând apa în vin, în timpul unui ospăț de nuntă.

NICODIM (în „Noul Testament”), fariseu iudeu. Unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, i-a luat apărarea acestuia în fața Sinedriului. Împreună cu Iosif din Arimateea, a coborât trupul lui Iisus de pe cruce și l-au înmormântat.

NICOLAÍȚI (< n. pr. Nicolae) s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine apărute în sec. 1 d. Hr. în Pergam și Efes; nu recunoșteau divinitatea lui Iisus Hristos și se considerau urmașii lui Nicolae, unul dintre cei șapte diaconici.

NOUL TESTAMENT, a doua parte a „Bibliei”, având 27 de cărți, elaborată în sec. 1-4 d. Hr. și recunoscută numai de creștini. Cuprinde texte ce grupează mărturii cu privire la Iisus Hristos (cele patru evanghelii canonice, epistole atribuite apostolilor, „Faptele apostolilor” și „Apocalipsa evanghelistului Ioan”), considerate de toate bisericile creștine ca fiind de inspirație divină.

NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNULUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament”, apărută în 1648, la Alba Iulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad”.

PARÁBOLĂ¹ (< fr.; lat. parabola, gr. parabole „comparație”) s. f. 1. Povestire scurtă menită să pună în lumină, nu prin detaliile sale, precum alegoria, ci prin întregul ei, o învățătură morală; este una din modalitățile fundamentale de exprimare a învățăturilor și literaturii religioase de pretutindeni, întâlnită în „Vechiul Testament”, „Noul Testament”, „Coran”, literatura vedică, budistă, jainistă etc. „Noul Testament” cuprinde 28 de p. rostite de Iisus Hristos. ♦ Scriere cu caracter alegoric, asemănătoare prin structură fabulei. 2. P. ext. Alegorie.

PARUSÍE (< fr.; {s} gr. parousia „prezență”) subst. (În vechime) Manifestare vizibilă a divinității ascunse. ♦ (În creștinism) A doua venire a lui Iisus Hristos la Judecata de Apoi propovăduită în „Noul Testament”. Dacă prima venire, prin întruparea sa ca Fiul lui Dumnezeu de la Sfântul Duh și din Fecioară este smerită, cu trupul, cea de-a doua va fi întru slavă și cu putere, ca împărat și judecător care va judeca viii și morții înviați.

PÁȘTI (PÁȘTE) (lat. Pascha) s. f. pl. (Cu valoare de nume propriu) 1. Cea mai mare sărbătoare creștină, celebrată în amintirea învierii lui Iisus Hristos a treia zi după răstignirea pe cruce, semnificând biruința asupra morții și izbăvirea de păcatul strămoșesc. A fost statornicită începând din sec. 2, ulterior stabilindu-se și postul care o precede. Inițial, data P. creștin era fixată în raport cu P. iudaic, apoi a fost calculată și comunicată de la Alexandria, după Conciliul de la Niceea (325), fiind stabilită în prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară (21 mart.). ◊ Expr. Din an în Paști (din joi în Paști; din Paști în Crăciun) = foarte rar. La Paștele Cailor = niciodată. 2. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paști (1). 3. v. Pesach.

PATRAS 1. Golf al M. Ionice, în NV pen. Pelopones; lungime: 50 km; lățime: 10-20 km; ad. max.: 130 m. În E se leagă de G. Corint prin str. Návpaktos (Lepanto). 2. Oraș în SV Greciei, în N pen. Pelopones, port la golful cu același nume al M. Ionice; 163,4 mii loc. (2001). Aeroport. Centru comercial. Ind. cauciucului, chimică, textilă, alim. și a hârtiei. Export de vinuri, fructe, piei și uleiuri vegetale. Universitate (1966). Biserica Aghios Andreas (1836). Fortăreață bizantină. O federație legendară a trei localități: Aroë, Antheia și Mesatis a luat numele unui conducător aheu, Patreus, și a devenit unul dintre cele 12 orașe aheene (280 î. Hr.). După bătălia de la Actium (31 î. Hr.), împăratul roman Augustus a înființat o colonie, Augusta Aroe Patrensis (14 î. Hr.). În sec. 1, primul discipol al lui Iisus Hristos, Andrei, a fost crucificat aici devenind patronul orașului. Din sec. 13 au urmat un șir de confruntări sângeroase venețiano-otomane pentru stăpânirea P. Capitală a principatului Ahaia (1205-1408). Aici a început (1821) războiul de eliberare a Greciei. Din 1899, sediul unui episcopat al bisericii ortodoxe.

PETRU, Sfântul ~ (inițial Simon) (c. 10-67) (în „Noul Testament”), unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Conform tradiției, s-a născut în Betsaida Galileii, fiind fiul lui Ioan și fratele lui Andrei. Pescar de meserie, a fost chemat de Iisus ca să devină „pescar de oameni” și i-a schimbat numele de Simon cu Petru. Când Iisus a fost prins, s-a lepădat de el, dar căindu-se amarnic a fost iertat după înviere și a primit din partea apostolilor recunoașterea întâietății de vârstă. Susținând, împotriva lui Pavel, practica iudaică a tăierii împrejur, a acceptat însă hotărârea Sinodului de la Ierusalim, ca primirea păgânilor în creștinism să se facă doar prin botez. A propovăduit învățătura lui Hristos la Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mică până în Babilon, iar în ultima parte a vieții la Roma; aici a fost martirizat împreună cu Pavel (29 iun. 67), fiind răstignit pe cruce cu capul în jos. Pe lângă cele opt cuvântări din „Faptele Apostolilor”, a mai scris două epistole („Întâia” și „A doua epistolă sobornicească a Sf. Apostol Petru”). Tradiția catolică în consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității. Sărbătorit la 29 iun. împreună cu Pavel.

PIETÁ (cuv. it.) s. f. Termen preluat și adaptat de creștinism din Antichitatea romană, incluzând în cultul divin și pe acela al milei, al iubirii. În repertoriul catolic a reprezentat o importantă temă iconografică, inspirată din patimile lui Iisus Hristos, ilustrând tema plângerii lui. De obicei, scenele (statuie sau tablou) o reprezintă pe Maica Domnului (singură sau însoțită de alte personaje) ținându-l în brațe pe Iisus mort, coborât de pe cruce. Motiv foarte frecvent în Evul Mediu și Renaștere a constituit tema multor capodopere, din care, dincolo de sentimentul religios, răzbate sentimentul etern uman al mamei îndurerate. Tema apare pentru prima oară în Germania, la începutul sec. 14; cea mai cunoscută „Pietà” este creația lui Michelangelo de la Catedrala Sf. Petru din Roma (1499).

PRISTÓLNIC² (PRISTORNIC) (< pristol) s. n. Cruce din lemn sau din piatră cu o mare varietate de forme și ornamente, care servește la imprimarea prescurilor cu inițialele chirilice ale lui Iisus Hristos. Legate de cultul morților, cele mai multe p. au forma de troiță cu patru brațe, ornamentate prin crestare și traforare.

Crăciun, s.n. – 1. Sărbătoare religioasă de factură creștină, care aniversează nașterea lui Iisus Hristos (25 decembrie). La origine, sărbătoarea aniversa nașterea lui Mithra. 2. Personaj mitic înfățișat ca un moș bun. – Probabil din lat. creatio, -onis „naștere” (MDA); Probabil cuvânt autohton (Brâncuși 1983).

prescurnicel, prescurnicei, s.m. – Obiect de cult confecționat din lemn sau din piatră (marmură) având o înălțime între 10 și 20 cm, alcătuit din două segmente: pe partea inferioară (postament) e incizat un înscris religios, semnificând „victoria lui Iisus Hristos asupra morții”, iar partea superioară e o troiță sau ideea răstignirii stilizată. Pecetar, prescornicel, pristornic. Utilizat la „ștampilarea” prescurilor și a păștilor. – Din prescură + -nicel.

HRISTOCENTRÍSM s. n. Atitudine existențială creștină potrivit căreia în centrul vieții individuale și comunitare se află Iisus Hristos.

ICOÁNĂ (< sl.; {s} gr. eikon „chip”, „imagine”) s. f. 1. Termen generic pentru orice imagine creștină sacră (reprezentându-l pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, un sfânt sau scene cu teme religioase), realizată în diferite tehnici, folosită ca obiect de cult. Cultul i. a apărut în sec. 2 (cele mai vechi i. păstrate datează din sec. 5-6) și s-a răspândit în Bizanț, Abisinia, Rusia, Pen. Balcanică, România ș.a. Tipică pentru stilul i. bizantine este imaginea codificată, hieratică și fără expresie psihologică, iar, din punct de vedere tehnic, pictura pe lemn încadrată, uneori, în ferecătură de aur sau de argint. I. mai există și în alte religii (lamaism). ◊ I. pe sticlă = tip de i. de factură populară, apărută în sec. 18 în centrul Europei. Răspândită cu precădere în Transilvania, unde există vechi centre cu o activitate artistică remarcabilă (Nicula, Laz, Sâmbăta, Făgăraș, Șcheii Brașovului). ♦ P. ext. (Înv.) Tablou, desen, ilustrație. 2. Fig. Imagine, chip.

ICONOSTÁS (< sl.) s. n. Element arhitectonic și ornamental de zid sau de lemn, care desparte, în bisericile creștine ortodoxe, naosul de absida altarului. Este împărțit în mai multe registre iconografice (consacrate vieții lui Iisus Hristos, Maicii Domnului, apostolilor și anumitor sfinți) separate prin frize decorative, sculptate în relief sau modelate în stuc. În România, cele mai vechi i. de lemn se păstrează în Moldova (sec. 16). ♦ (Impr.) Catapeteasmă, tâmplă².

IERUSALIM (JERUSALEM; ebraică: YERUSHALAYIM; arabă: AL-QUDS), oraș în partea central-estică a statului Israel, capitala țării, situată într-o zonă de podiș deșertic, la 25 km V de țărmul Mării Moarte; 578,8 mii loc. (1995). Important centru industrial, comercial, de transport, cultural și turistic al țării. Nod de comunicații. Ind. de prelucr. a metalelor și diamantelor, electrotehnică, textilă, chimico-farmaceutică, sticlăriei, pielăriei și încălțămintei, poligrafică, alim. Produse meșteșugărești. Universitate ebraică (1925). Muzee. Oraș sfânt pentru creștini, evrei și musulmani. Monumente: vestigiile arheologice ale Templului lui Solomon (sec. 10 î. Hr.); Biserica Sf. Mormânt (sec. 4, cu adăugiri din sec. 12); Mormântul lui David, deasupra căruia a fost construită o moschee în 1452 (refăcută în sec. 16); centura de ziduri, cu opt porți (Poarta Damascului, 1537, Poarta Nouă, Poarta Jaffei, Poarta Sionului, Poarta Gunoaielor, Poarta Aurită, Poarta Leilor, Poarta lui Irod), care înconjură orașul vechi, refăcută de turcii otomani în 1542, cu renumitul Zid al plângerii (sau Zidul de Vest); Grădina Ghetsimani, locul unde, potrivit tradiției, Iisus Hristos obișnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; Via Dolorosa – drumul pe care Iisus Hristos la străbătut până la locul crucificării (pe colina Golgota), purtându-și crucea; Moscheea lui Omar/Qubbat al-Sakhra (sec. 7); Moscheea al-Aqsā (709-705); Mormântul sfintei Ana, deasupra căreia a fost construită (sec. 12) Catedrala armeană Sf. Iacob ș.a. Vechi oraș canaanean, menționat documentar pentru prima oară în sec. 19 î. Hr. I. a devenit, în timpul domniei regelui David, capitala statului iudeo-israelian (c. 1000 î. Hr.) și apoi (din 931 î. Hr.) a statului Iudeea. Cucerit și distrus de Nabucodonosor II în 587 î. Hr., I. a fost reconstruit în perioada dominației persane și seleucide, iar în 63 î. Hr. a intrat sub stăpânire romană. În jurul anului 30 (sau 33), Iisus Hristos intră în I. cu ucenicii săi, fiind întâmpinat ca Mesia de locuitorii acestuia. Tot la I., Iisus Hristos a fost prins de romani, judecat și crucificat. Centru al răscoalei antiromane a iudeilor (66-70), I. a fost distrus de Titus în anul 70 (în timpul represaliilor) și de Adrian în 135, o dată cu înăbușirea răscoalei antiromane (132-135), după care orașul a fost botezat Aelia Capitolina, stabilirea iudeilor fiind interzisă de autoritățile romane. Refăcut și dezvoltat ulterior, îndeosebi în sec. 4-5, de autoritățile bizantine, aici s-au construit numeroase lăcașuri de cult, I. devenind un important loc de pelerinaj pentru creștini. Cucerit și stăpânit de persani (614-629), iar din 638 de către arabi. Aceștia din urmă și-au menținut stăpânirea în I. până în 1099, când orașul a fost cucerit de participanții la prima Cruciadă, comandați de Godefroi de Bouillon, ce au întemeiat în această regiune o formație statală cruciată – Regatul Latin de Ierusalim. În anul 1187, după un susținut asediu, forțele musulmane comandate de sultanul Saladin au cucerit I. Reluat pentru o scurtă vreme (1229-1244) de către împăratul german cruciat Frederic II de Hohenstaufen, a căzut din nou, prin luptă, în mâna forțelor musulmane (23 aug. 1244), iar apoi în stăpânirea mamelucilor din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a sultanului turc Selim I, I. a fost cucerit (30 dec. 1516) și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la Primul Război Mondial. Ocupat de trupele engleze (1917), I. a devenit centrul ad-tiv al Palestinei sub mandat britanic (1920-1948). Conform planurilor de împărțire a orașului, stabilite de O.N.U., I. urma să fie internaționalizat pentru credincioșii celor trei religii. În urma războiului arabo-israelian (1948-1949) și a acordurilor de armistițiu dintre Israel și Iordania, orașul I. a fost împărțit în două sectoare: israelian în V (Orașul Nou) și iordanian în E (Orașul vechi sau arab). La 23 ian. 1950, guvernul israelian, fără să țină seama de rezoluțiile O.N.U. privind internaționalizarea I., a hotărât mutarea capitalei Israelului de la Tel Aviv la I. (partea israeliană – Orașul Nou). În iun. 1967, trupele israeliene au ocupat sectorul iordanian (Orașul Vechi) al I., iar în iul. 1980, Parlamentul israelian a votat anexarea acestuia, întregind orașul, proclamându-l „capitală veșnică și inseparabilă” a statului Israel. Ulterior, guvernul israelian a construit noi cartiere pentru evrei în vechiul sector iordanian pe care-l cuceriseră. Statutul orașului I. constituie încă obiect de dispută între israelieni și palestinieni.

INCARNÁRE (ÎNCARNARE) (< incarna) s. f. Doctrină creștină esențială, potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinității, s-a întrupat în Iisus Hristos, devenind astfel și Dumnezeu și Om, cele două naturi, divină și umană, îngemănate într-o unitate personală; a fost numită de tradiție uniune hipostatică.

IUDA (ISCARIOTEANUL, ISCARIOTUL) (în „Noul Testament”), unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos. L-a vândut pe Iisus sinedriului iudaic pentru 30 de arginți. Căindu-se, după condamnarea la moarte a lui Iisus, I. a restituit banii și s-a spânzurat. Simbol al trădării.

ÎNVIÉRE (< învia) s. f. 1. Faptul de a învia; fig. înviorare, trezire. 2. Sărbătoare creștină a Paștilor, celebrând învierea din morți a lui lui Iisus Hristos, după răstignirea pe cruce; slujba din noaptea premergătoare. Este cea mai mare sărbătoare a întregii creștinătăți, semnificând biruința asupra morții și izbăvirea de păcatul strămoșesc.

KRAFFT [krá:ft] (KRAFT), Adam (1460-1508/1509), sculptor german. Unul dintre ultimii reprezentanți ai artei gotice. A executat la Nürnberg opere de o intensă expresie dramatică (scene din viața lui Iisus Hristos – „Drumul crucii”, „Încoronarea Fecioarei”, tabernacolul bisericii Sf. Laurențiu).

RAMAKRISHNA [ramakríʃnə] PARAMAHAMSA (1836-1886) (pe numele adevărat Gadadhar Chatterji), guru indian, originar dintr-o familie brahmană din Bengal. A activat multă vreme ca preot la un templu al lui Kalῑ din Calcutta. După o serie de experiențe mistice, a avut revelația unității esențiale a tuturor religiilor prin viziunea lui Mahomed și a lui Iisus Hristos. Doctrina sa, reformatoare a hinduismului vedantist, a contribuit la promovarea ideii de solidaritate umană și la trezirea conștiinței naționale. Numeroși discipoli au scris despre ideile sale, iar unul dintre ei, Swami Vivekānanda, a înființat (1897), lângă Calcutta, un ordin monastic (Misiunea R.) destinat operelor de educație și filantropice.

DAVID, Ferenc (c. 1510-1579, n. Cluj), teolog maghiar din Transilvania. A fost pe rând episcop luteran (din 1566), calvin (din c. 1564), pentru ca în 1566 să treacă la unitarianism – o variantă radicală a Reformei, bazată pe negarea Trinității și a caracterului divin al lui Iisus Hristos. În perioada restaurației catolice, a fost judecat ca eretic (1579) și condamnat la închisoare pe viață. Autor a c. 40 de lucrări teologice.

EPITAF, epitafuri, s. n. 1. Inscripție funerară; placă de marmură, de piatră sau de metal, cu o inscripție funerară. De obicei, citești un epitaf La cap de drum, pe-o piatră cenușie, Pe care-o spală ploi, se-așterne praf. PORUMBACU, P. 118. Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte Că praful din cea groapă a fost un boier mare? NEGRUZZI, S. II 247. ◊ Fig. Înșiruite-n rafturi, pe brînci, supt vechea boltă, În fel de fel de sticle cu epitafuri varii, Dorm rarele selecții, recoltă cu recoltă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 79. ♦ Mică bucată în versuri, compusă la moartea unei persoane. 2. Obiect de cult constînd dintr-o bucată de pînză pe care este brodată o scenă reprezentînd punerea în mormînt a lui Iisus Hristos; aer. Pe la miezul nopții se scula, aprindea la candelă făclia din vinerea paștilor de la epitaf. GHICA, S. A. 49.

DOMN, domni, s. m. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care vorbește cineva. V. jupîn. Băiatul domnului notar a spart un geam. BENIUC, V. 37. Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele. IBRĂILEANU, A. 135. Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat. ALEXANDRESCU, P. 156. ♦ (În limbajul elevilor, azi ieșit din uz) Termen de adresare către profesor sau învățător. Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace. CARAGIALE, O. II 65. ♦ Termen cu care, în trecut, personalul de serviciu denumea pe stăpînul casei, sau cu care i se adresa; capul familiei. În sfîrșit, un fecior vine să deschidă... Domnu-i acasă? – Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară. CARAGIALE, O. II 272. ♦ (Familiar, uneori ironic; la vocativ) Termen general de adresare; frate, nene, omule. Dar nu e arestat, domnule, pricepe! POPA, V. 205. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. 2. Persoană care are posibilitatea, autoritatea, libertatea de a face ceva, de a dispune; stăpîn. Sînt cioban și-s domn pe munca mea. CAMILAR, T. 101. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. Mă pot socoti domn. SADOVEANU, P. M. 15. Azi muncim cu inimi pline Că poporu-i domn pe sine. TOMA, C. V. 486. Fiecare e domn în casa lui. 3. (În perioada feudală din istoria țărilor romînești) Titlu purtat de principii Munteniei și Moldovei; voievod, domnitor, prinț; (în regimul burghezo-moșieresc) titlu emfatic dat regelui. Între foile ceaslovului se află hîrtia domnului de la Moldova... Păzește-o și nu te încrede în domni. CAMILAR, T. 62. Bătrînul prim-ministru se înfățișă într-o zi domnului, cu figură plouată. PAS, L. I 245. Să mă-mpiedec de-un moșneag? – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui printr-un așezămînt al său că fiecare țăran pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. ◊ (Metaforic) Dar noaptea se trezește și ține judecată Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn. EMINESCU, O. I 96. Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește, De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 4. (În trecut) Funcționar, slujbaș (înalt). Un domn mare sosise din partea împărăției și urca pe Vișeu, în trăsură strălucită, trasă de opt cai albi. CAMILAR, T. 43. Alături... un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc și cu ghete de lac. TOPÎRCEANU, B. 62. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Transilv., Mold.) Tîrgoveț, orășean. Mîndra cu șurț de carton Ar fi bună dup-un domn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. 5. Persoană bogată care își întemeia poziția pe exploatarea maselor muncitoare. V. boier, nobil. Înainte vreme mergeau la școli numai domnii. DAVIDOGLU, M. 13. Cînd domnii vin și ieu Tot, tot ce ai, sînt dînșii care pun pe om la greu. COȘBUC, P. II 186. [Ștefan Iojica] ajunse într-o așa poziție înaltă, încît cei mai mari domni ai Transilvaniei priveau ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune și jertfire, favorul și creditul său. BĂLCESCU, O. II 179. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 6. (În opoziție cu doamnă) Bărbat. Pe ceardacuri, la drum, domnii stau în cămeșă. IBRĂILEANU, A. 143. 7. (Întrebuințat mai ales în forma de vocativ doamne) Dumnezeu, Iisus Hristos. Nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Am socotit că ții să umbli ca domnul nostru Hristos pe asinul său. SADOVEANU, Z. C. 21. Trăsnește-l, doamne. CAMIL PETRESCU, T. I 441. ♦ (La vocativ, cu sensul religios atenuat sau pierdut) Invocație, exclamație exprimînd mirare, amărăciune, surpriză, uimire. Dar multe, doamne, l-au bătut – I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. O, doamne, da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! CREANGĂ, P. 9. Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscînd-o. NEGRUZZI, S. I 22. Rău-i, doamne, rău-i zău, Cînd nu-i vin la făgădău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. ◊ (În urări și exclamații) Doamne, dumnezeule! Doamne ajută! Doamne iartă-mă! Slavă domnului! etc. ◊ Expr. Vezi doamne = chipurile. Dragă doamne v. drag. Drăgăliță doamne v. drăgăliță. Dă, doamne (bine)! v. bine. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau în mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace. ◊ (Împreună cu alt vocativ) Doamne, stăpîne, nu știi cît mă simțesc de ușor. CREANGĂ, P. 205. Doamne, cumătre, doamne, zice capra suspinînd. id. ib. 31. – Forme gramaticale: voc. domnule și (7) doamne. - Nom., voc. și: (1) domnu (PAS, Z. I 19, SADOVEANU, B. 236), (1) don’ (DUMITRIU, B. F. 78), (1) dom’ (CAMILAR, N. I 445, CARAGIALE, N. S. 65); voc. și: (1) dom’le (CARAGIALE, O. II 50).

CRUCIADĂ, cruciade, s. f. Fiecare din seria de expediții cu caracter militar, organizate în evul mediu de Europa occidentală în Orientul Mediteranei sub pretextul de a elibera mormîntul lui Iisus Hristos de sub turci (în realitate pentru acaparare de teritorii). – Pronunțat: -ci-a-. – Variantă: cruciată s. f.

CRUCIFIX, crucifixe, s. n. Obiect de cult (la catolici) reprezentînd pe Iisus Hristos răstignit; (prin restricție) imaginea reprezentată pe cruce. S-a așezat pe un scaun de rugăciune, la picioarele crucifixului. GALACTION, O. I Gelu, cu capul proptit în piept ca un crucifix, ocoli răspunsul. CAMIL PETRESCU, N. 156. – Pl. și: (s. m., neobișnuit) crucificși (GALAN, Z. R. 166).

MAG, magi, s. m. Nume dat preoților unor religii din antichitate; p. ext. astrolog, vrăjitor. Ce e necunoscutul și misterul acesta, bun numai pentru magi și astrologi? C. PETRESCU, R. DR. 38. Bătrînul mag înalță fruntea. GOGA, P. 24. Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. EMINESCU, O. I 44. ♦ (În religia creștină) Fiecare dintre cei trei regi care au venit din Orient să se închine lui Iisus Hristos la nașterea lui. Magii, cum zăriră Steaua mare, Se călătoriră După zare. TEODORESCU, P. P. 100.

MAICĂ, maici, s. f. 1. (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Mamă. S-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă. REBREANU, R. II 219. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa. CREANGĂ, P. 4. Glasul maicei mele... Veni să mă dizmierde. ALECSANDRI, P. I 128. ◊ Expr. (Familiar) De cînd maica m-a făcut = de cînd exist, de cînd știu, în toată viața, niciodată. ◊ Fig. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Termen de alintare întrebuințat adesea la vocativ) Mulțumesc, maică, să trăiești. GALAN, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista. ODOBESCU, S. II 431. Catincuțo, maică, tu... ești mai micuță. GORJAN, H. IV 170. ♦ Formulă cu care cineva se adresează unei femei mai în vîrstă. Uite, maică Ioană, că al mare nu lasă-n pace pe cocoș! REBREANU, R. I 151. ♦ Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Iisus Hristos; fecioara Maria. Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. 2. Călugăriță; termen cu care se adreseasă cineva unei călugărițe. Mănăstire de maici. – PI. și: (rar) maice (GALACTION, O. I 204, CREANGĂ, P. 110).

MÎNTUITOR, -OARE, mîntuitori, -oare, adj. 1. Care mîntuiește; salvator, izbăvitor, eliberator. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflăcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Substantivat) Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Au venit trei mîntuitori care au scăpat din robia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II 103. Sobiețki... mîntuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ (Substantivat, m. sg.; în religia creștină) Nume dat lui Iisus Hristos. (Cu pronunțare dialectală) [Candela] ardea... sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitoriului. EMINESCU, N. 58. 2. (Rar) Care vindecă; tămăduitor. Romanii... au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. S0.

PANTOCRATOR s. n. Icoană sau tablou zugrăvit pe bolta din mijlocul naosului, reprezentînd pe Iisus Hristos ca împărat al lumii; cupola de deasupra naosului, unde se află acest tablou. Zidăria căsca sus în boltă, unde fusese pantocratorul, o gură năprasnică. GALACTION, O. I 80.

PATIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecîndu-i adesea dreapta judecată (v. pasiune); p. ext. iubire excesivă, pornire nestăpînită (îndeosebi spre ceva rău, v. nărav, viciu); suferință morală. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată și totdeodată aceea care a iscat mai multe patimi în țară este fără îndoială chestia d-a face pe țăran proprietar. BĂLCESCU, O. I 233. ◊ Fig. Vînturile patimilor rătăcesc și ele, aleargă de ici-colo. ANGHEL, PR. 123. ♦ Părtinire, parțialitate; ură. Noi fără patimă vom arăta ceea ce am văzut cu ochii noștri. BĂLCESCU, O. II 236. 2. (Învechit) Suferință fizică, caznă, chin. Se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă de patima dracilor. CREANGĂ, P. 306. ◊ (În credința creștină) Patimile Mîntuitorului = suferințele îndurate de Iisus Hristos. Săptămîna patimilor = săptămîna mare. V. mare. De ce nu vă astîmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămîna patimilor? CREANGĂ, P. 110. ♦ Boală. Sărmană copilă, Ce patimă grea! M-apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRI, T. I 209. De bucurie că s-au învrednicit a-și videa pe bietul fiu, putea să cadă în vreo patimă. DRĂGHICI, R. 310. – Variantă: patemă (EMINESCU, O. I 218) s. f.

RĂSTIGNI, răstignesc, vb. IV. Tranz. 1. A întinde un condamnat pe o cruce, legîndu-l sau bătîndu-i în cuie mîinile și picioarele, pentru a-i provoca moartea (procedeu cu care se executau în antichitate condamnații la moarte); a fixa pe o cruce un chip sculptat în lemn sau pictat reprezentînd pe Iisus Hristos osîndit la o astfel de moarte; a crucifica. O cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi. REBREANU, I. 9. ◊ Refl. pas. Doar dumnezeu cel mare și puternic nu s-a răstignit numai pentr-un om pe lumea asta. CREANGĂ, P. 119. ♦ (Cu sens atenuat) A chinui, a tortura. [Dușmanii] asupra mea se năpustiră... Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I 38. 2. A sta cu membrele întinse în lături. Stătea acolo pe scări, cu brațele răstignite în gol. DUMITRIU, N. 31. ◊ Refl. Omu mestecă, în măsele, vorbe nehotărîte și se răstigni iar pe pămîntul cald. SADOVEANU, P. M. 295. Se ducea bietul arap Rostogolul peste cap, Și pe cîmp se răstignea Și în urmă rămînea. ALECSANDRI, P. P. 108.

SCHIMBAREA LA FAȚĂ, sărbătoare creștină (6 aug.) ce amintește episodul relatat de Evanghelii, în care Iisus Hristos s-a arătat, pe muntele Tabor, apostolilor Petru, Iacov și Ioan, în strălucirea sa divină, însoțit de Moise și Ilie, personificând legea și profețiile, pe care Iisus a venit să le împlinească. Glasul din Cer le poruncește apostolilor să-L asculte pe Hristos ca pe noul Moise.

TRANSSUBSTANȚIERE s. f. Schimbare a unei substanțe în alta. ♦ (În credința creștină) Prefacerea pîinii și a vinului din cuminecătură în trupul și sîngele lui Iisus Hristos.

SADEA adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă îi gătită cu cămașa cea cu altiță aleasă, sadea sau bătută cu fluturi. SEVASTOS, N. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ȘEZ. VII 76. (Cu pronunțare regională) Toate drumurile sînt împodobite... de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNICEANU, S. 5. ♦ Simplu, fără titluri, fără forme de politețe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea. ALECSANDRI, T. 614. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 66. ♦ (Adverbial) De-a dreptul, curat; precis, exact. După fața lînii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea. DAMÉ, T. 67. Ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-romînește... decît sadea romînește. RUSSO, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Știți, boier sadea, nu d-ăștia de-au umplut țara și tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși, boieri sadea. DELAVRANCEA, A. 103. ♦ (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. DELAVRANCEA, S. 252. ♦ La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogîrdici sadea. DELAVRANCEA, O. II 254.

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.