AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

GENETIV, genetive, s. n. V. genitiv.

UMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) în umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ◊ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = durata timpului în cursul căruia lucrătorul prestează zilnic muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul în care s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În unele credințe religioase) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul) 1. (Local), Peste; deasupra. Se apleacă asupra lui. ◊ Expr. A avea (ceva) asupra sa = a purta (ceva) cu sine. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul când comite ceva (rău). (Substantivat, reg.); Cu asupra (de măsură) peste măsură. 2. (Local) Înspre, spre. Își ațintește privirea asupra lui. 3. În contra; împotriva. Se repede asupra lui. 4. Cu privire la..., despre. Discuție asupra atomilor. 5. (Temporal; reg.) În preajma..., aproape de..., către. A sosit asupra nopții. [Var.: asupră conj.] – Din lat. ad-supra.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.

PARTITIV, -Ă, partitivi, -ve, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre construcții) Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se atașează la un cuvânt partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

FAPT, fapte și (4) fapturi, s. n. 1. Întâmplare sau împrejurare reală, lucru petrecut în realitate. Fapt istoric. ◊ Loc. adv. și adj. De (sau în) fapt = (care este) în realitate, efectiv. ◊ Expr. Fapt e că... = nu e mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz. ♦ Fenomen. Fapte de limbă. 2. Acțiune săvârșită de cineva; faptă. ◊ Expr. Fapt împlinit = acțiune care s-a încheiat, care nu mai poate fi schimbată; situație definitivă. 3. (Pop.; în legătură cu unele momente ale zilei; urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Început. Faptul zilei. În fapt de seară. 4. (Pop.; în superstiții) Farmec, vrajă. – Lat. factum.

SĂPTĂMÂNĂ, săptămâni, s. f. Perioadă de șapte zile consecutive, care se socotește (la noi) de luni dimineața până duminică seara și care se repetă de cincizeci și două de ori într-un an; p. gener. perioadă de șapte zile consecutive. ◊ (În cultul religiei creștine) Săptămâna Mare (sau a Patimilor) = ultima săptămână înainte de Paști. Săptămâna luminată (sau albă) = săptămâna care începe cu duminica Paștilor. Săptămâna brânzei = prima săptămână din postul Paștilor, în care Biserica ortodoxă permite să se mănânce lapte și derivatele lui. ◊ Expr. A fi (sau a intra) în săptămâna oarbă (sau chioară) = a nu-și da seama de realitate, a acționa pe negândite. ♦ (Cu determinări în genitiv) Interval de șapte zile consacrat în mod oficial unei anumite activități. Săptămâna cărții. ♦ (La pl.) Timp nedeterminat, cuprinzând un număr mare de zile. – Lat. septimana.

genitiv s. n., pl. genitive

AL a (ai, ale) art. (se folosește: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăș al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam

DIMPREJURUL prep. (fiind urmată de un substantiv în genitiv, exprimă raporturi spațiale) Terenul ~ casei. /de + împrejur[ul]

DINAPOIA¹ prep. (urmată de un substantiv în genitiv sau de un substituent al acestuia exprimă un raport spațial) Înapoia; în spatele; în urma. /de + înapoi[a]

DINDĂRĂTUL prep. (flind urmată de un substantiv în genitiv, exprimă un raport spațial) De după. ~ ușii. /de + îndărăt[ul]

EL ea (ei, ele) pron. pers. 3 1) (substituie numele persoanei despre care se vorbește) ~ învață. A fost și ~ la țară. 2) Soț (respectiv soție). 3) (formele de genitiv lui, ei, lor au valoare posesivă) Cartea lui. A lor a fost inițiativa. 4) (formele de dativ lui, ei, îi, i, lor, le, li se folosesc cu funcție de complement indirect sau atribut) Fusul îi scapă ei din mână. 5) (formele de acuzativ îl, l, o, îi, i, le se folosesc cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. Pe el îl caută. 6) (formele i și o se folosesc cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. /<lat. illum, illa

GENITIV ~e n. lingv. Caz care indică posesia, apartenența și dependența, răspunzând la întrebarea al (a, ai, ale) cui? /<lat. genitivus, fr. génitif

GENITIVAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de genitiv; propriu genitivului. 2) (despre cuvinte) Care este în cazul genitiv. 3) Care are valoare de genitiv; cu valoare de genitiv. * Articol ~ articol posesiv. /genitiv + suf. ~al

ÎMPOTRIVA prep. 1) (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând direcția opusă) Contra; asupra. Pornește împotriva dușmanului. Medicament împotriva hepatitei. 2) (exprimă un raport de opoziție) Contra; în contra. A acționat împotriva voinței. Împotriva vântului. Sil. [-po-tri-] /Din împotrivă

ÎMPREJURUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial concretizând locul, spațiul din jurul cuiva sau a ceva) În jurul. Mergeam împrejurul casei. /Din împrejur

ÎNAINTEA prep. 1) (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia exprimă un raport spațial, indicând locul din fața cuiva sau a ceva) În fața. Se află înaintea mea. 2) (exprimă un raport temporal de anterioritate) Până la; anterior. Înaintea prânzului. /Din înainte

ÎNAPOIA prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, concretizând locul dindărătul cuiva sau a ceva) În urma; în spatele (cuiva sau a ceva); îndărătul; dinapoia. Înapoia casei. /Din înapoi

ÎNĂUNTRUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând locul din interiorul cuiva sau a ceva) În interiorul; în cadrul; în mijlocul. Înăuntrul casei. [Sil. în-ă-un-trul] /Din înăuntru

ÎNDĂRĂTUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând locul din urma cuiva sau a ceva) Înapoia; în urma; în dosul (cuiva sau a ceva); după (ceva); în spatele. Îndărătul pădurii. /Din îndărăt

PALAT² ~e n. 1) Clădire mare și somptuoasă care servește, de obicei, drept reședință a unui suveran sau ca locuință a unei personalități. 2) (urmat de un determinativ la genitiv) Edificiu monumental de menire socială. ~ul de Cultură și Artă. ~ul Congreselor. /<ngr. paláti, lat. palatium

PARTITIV ~ă (~i, ~e) gram. Care are funcția de a numi o parte dintr-un întreg. Genitiv ~. /<fr. partitif, germ. partitiv

PRIMPREJURUL prep. (fiind urmat de un substantiv la genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, concretizând locul, spațiul din preajma cuiva sau a ceva) Pe locul (sau în spațiul) din jurul; în preajma; împrejurul. /prin + pre + jur

MAGNA CUM LAUDE [...] Tot cu ablativul se construiește și prepoziția cum, așa că greșesc profund cei care scriu (și ei sunt foarte mulți) magna cum laudae, în loc de laude. Nominativul acestui substantiv este, în latină, laus, genitivul e laudis, iar ablativul se termină în -e, deci laude. În mod surprinzător, chiar în DEX [1996], se scrie magna cum laudae (vezi p. 591, col. 2), iar cel puțin o dată, aceeași greșeală apare în Dicționar de lingviști și filologi români, București, Albatros, 1978 [...] – [Theodor Hristea, Latina și importanța ei pentru realizarea unei exprimări literare, www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dindelegan/22.pdf]

GENITIVAL, -Ă adj. (Despre cuvinte, părți de propoziție) În cazul genitiv; referitor la acest caz. ◊ Articol genitival = articol posesiv. [Var. genetival, -ă adj. / < genitiv + -al].

GENITIV s.n. Caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea și îndeplinește funcția de atribut. [Var. genetiv s.n. / cf. lat. genitivus, fr. génitif].

GENETIV s.n. v. genitiv.

nemuitoare adj. f. (înv.; în sintagma) cădere nemuitoare = cazul genitiv.

OBLIC, -Ă adj. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziș. ◊ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].

PARISILABIC, -Ă adj. (Despre substantive sau adjective) Care are același număr de silabe la nominativ și la genitiv singular; parisilab. ♦ Declinare parisilabică = declinare în cadrul căreia cuvîntul nu-și modifică numărul de silabe. [< fr. parisyllabique].

PARTITIV, -Ă adj. Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. // s.n. Atribut substantival în genitiv sau la acuzativ precedat de o prepoziție, care arată întregul din care s-a luat o parte. [< fr. partitif, cf. lat. partitus < partiri – a împărți].

GENITIV s. n. caz al declinării cu care se exprimă de obicei apartenența, posesiunea, îndeplinind funcția de atribut. (< lat. genitivus, fr. génitif)

GENITIVAL, -Ă adj. (despre cuvinte, părți de propoziție, construcții) în cazul genitiv. ♦ articol ~ = articol posesiv. (< genitiv + -al)

OBLIC, -Ă I. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș. ♦ (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus)

la prep. – 1. Spre, către, în direcția (indică mișcarea). – 2. Pînă, înspre, aproape de (indică mișcarea și poziția). – 3. În, în apropiere (indică mișcarea și poziția). – 4. În. – 5. Acasă la, în casa lui. – 6. În privința, cu privire la; urît la față (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). – 7. (Indică timpul); la nouă (Rebreanu). – 8. În timpul, pe durata (arată o coincidență temporală). – 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; „nu iei și-un curcan fript la drum?” (Alecsandri). – 10. Pe parcursul, în timpul (indică un obiectiv temporal). – 11. În fața, față de (indică finalitatea); bun la Dumnezeu. – 12. (Formează dativul); să ne fie traiul bun la toți romînii (Alecsandri). – 13. În jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). – 14. A (formează genitivul, cînd este însoțit de un numeral); ibovnică la doi veri (pop. Jarnik). – 15. Mult, de mai multe ori (exprimă în parte aceeași idee cu partitivul fr.); începuseră să-și care la pumni (Rebreanu). – Mr., megl., istr. la. Lat. illac ad, formă întărită a prep. (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 364; Pușcariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). Întrebuințările sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. a), este paralelă formării cu art. encl., fără să se poată preciza regula de întrebuințare; îți spun ca la un frate (Creangă) este la fel de corectă, deși poate mai puțin frecventă decît îți spun ca unui frate. Se poate doar nota că dativul cu la pare să fie preferat cînd urmează după un alt dativ sau genitiv de același număr; chestiunea acordării drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; și că acest dativ apare cu la pare să indice o idee mai generală decît cealaltă formă. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la diferă de partitivul fr., întrucît indică o repetare frecventă a acțiunii verbale.

tată (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

A³ prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pămînt. ♦ În semn de... Fluiera a pagubă (ISPIRESCU). 3. (Servește la alcătuirea unor construcții corespunzătoare genitivului). Atoateștiutor. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. ♦ (Cu valoare de articol posesiv) Să le lege de codițele a trei cai neînhămați (RETEGANUL). 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale) De-a dreapta. – Lat. ad.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începînd cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

obiectiv adj., s.n. 1. Caz obiectiv În gramatica lui Ch. J. Filmore denumește una dintre categoriile de caz, cea mai neutră din punct de vedere semantic. 2. Conjugare obiectivă Caracterizează numai anumite limbi (vezi maghiara), unde se opune conjugării subiective. 3. Genitiv obiectiv Genitivul ocurent numai în vecinătatea unui substantiv de proveniență verbală, corespunzând obiectului direct.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul) 1. (Local) Peste. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții (VLAHUȚĂ). ◊ Expr. A avea (ceva) asupra sa = a purta (ceva) cu sine. A lua (sau a avea) asupra sa (o sarcină) = a-și lua (sau a avea) o răspundere. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd comite ceva (rău). ◊ (Substantivat, reg., în expr.) Cu asupra (de măsură) = peste măsură. 2. (Introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde o stăpînire, o putere etc.) Triumful științei asupra naturii (BĂLCESCU). 3. (Introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Urgia care-i asupra lui (SADOVEANU). ♦ În contra; împotriva. Asupra mea se repede (TEODORESCU). ♦ (Înv. și reg.) Față de...; pentru. Prima dragoste asupra unei fete (ISPIRESCU). 4. Cu privire la..., despre. Să citesc [cartea]... și, după citire, să-mi și dau părerea asupră-i (ODOBESCU). 5. Înspre, spre. 6. (Temporal; reg.) În preajma..., aproape de..., către. Asupra iernii coboară la locuri largi (SADOVEANU). [Var.: asupră prep.] – Lat. ad-supra.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului; p. ext. lumina solară; interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinînd noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere (SADOVEANU). ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul (SADOVEANU). Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi (CREANGĂ); b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Observa din zi în zi surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci (VORNIC). De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricînd. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua = formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lîngă adjective ca „limpede”, „clar”) desăvîrșit, perfect. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mîine; a amîna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Zi de lucru (sau lucrătoare) = a) zi în care se execută programul de lucru obișnuit; b) (înv.) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) În timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea (CARAGIALE). ♦ (În expr., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate în interval de 24 de ore. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii celor care lucrează în gospodării agricole colective, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Data, momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. ◊ Expr. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Ziua de mîine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Expr.) Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntîi mai, tocmai la Socola (HOGAȘ). ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ♦ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Cîte zile va avea = cît va trăi. A-și ține zilele = a se hrăni, a-și întreține viața. Cu zilele în mînă = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimîntat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în toată viața mea (sau a ta etc.). 3. (La pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Și-o adus aminte de zilele tinereții (GALACTION). ◊ Expr. Mic de zile = tînăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. O, mag de zile veșnic, la tine am venit (EMINESCU). (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

*absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c’un participiŭ orĭ c’un adjectiv atributiv orĭ c’un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.

*cóntra, prep. cu genitivu saŭ cu un pron. posesiv (lat. contra, cu acuz., infl. de în potrivă, care cere genitivu). În direcțiune contrară, față în față cu: contra vîntuluĭ, contra mea. Fig. Dușmănește: a vorbi, a vota contra luĭ. (V. pentru). Cu acuz.: unu contra doĭ, a schimba argint contra aur (saŭ pe aur). – Și în contra după în potrivă): în contra tuturor. În Munt. Pop. A se pune contra cu cineva, a se lua la contra, a se încontra, a se pune în contrazicere, a-ĭ face opozițiune. – Din contra (fals din contră), de tot alt-fel, pe dos de cum este: A zis că va veni. – Din contra! A zis că nu va veni!

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

*endiádă f., pl. e (lat. hendiadys, d. vgr. en dià dyoin, unu în loc de doŭă). Gram. O figură sintactică care consistă în întrebuințarea a doŭă substantive unite cu și îld. un substantiv și un adjectiv orĭ genitiv, ca: furia și săgețile îld. săgețile furioase orĭ celor furioșĭ.

*dérmic, -ă adj. (d. vgr. dérma pele. Vechiĭ Grecĭ ziceaŭ dermatikós, d. genitivu dérmatos. Cp. cu sistematic). Anat. Al peliĭ: țesut dermic.

*fórmă f., pl. e (lat. forma, fr. forme; pol. rus. forma. V. frumos). Figură, înfățișare, chip, făptură: m’aŭ plăzmuit Dumnezeŭ în formă (Dos.), furma omuluĭ (biblia 1688). Contur, lineamente: forma uneĭ țărĭ, uneĭ haĭne. Înfățișare, aparență: a judeca după formă. Mod de a te purta, de a proceda conform unor regule, unuĭ uz: a lucra după forme, a păzi formele. Modu de execuțiune, modu de a lucra: a ținea la formă maĭ mult de cît la fond. Tipar, model, calup, izvod după care execuțĭ un lucru: formă de lemn pentru cacĭulĭ, forme de tinichea pentru cozonacĭ. Gram. Aspectu cuvintelor: formă de genitiv, formă pasivă. Constituțiune: forma de guvernament a Româniiĭ e monarhia constituțională. În tipografie, cadru în care se strîng paginile culese. În formă, formal, după lege, pozitiv, precis. De formă, numaĭ ca să împlineștĭ o formalitate, dar fără să împlineștĭ fondu: parlamentele îs de formă expresiunea voințeĭ poporuluĭ, dar de fapt nu. În (orĭ supt) formă de, avînd forma de: apa cade în (orĭ supt) formă de ploaĭe. De forma (urmat de un gen.) saŭ de formă (urmat de un adj.), de aspectu: pălărie de forma cilindruluĭ saŭ de formă cilindrică. Jur. Vițiŭ de formă, defect de procedură, neîmplinirea uneĭ formalitățĭ.

*genetív, V. genitiv.

*genitív, -ă adj. (lat. grmitivus și genetivus, d. gignere, génitum, a naște. V. gen). Care arată nașterea, familia, originea. S. n., pl. e. Gram. În limbile cu declinare, cazu arată originea, posesiunea, calitatea ș. a.: soldațiĭ patriiĭ, om al banuluĭ. (Se poate înlocui cu de, din orĭ cu un adjectiv: vĭață de sihastru, fructe din pădure, vĭață sihăstrească). – Ital. Fr. Sp. Germ. și Englejiĭ zic genit-, ĭar uniĭ, la noĭ, zic genetiv fiind-că chear Romaniĭ ziceaŭ maĭ des genetivus. Cp. cu feminin.

din prep. (de și in. V. pin, prin). Arată: 1) originea, proveniența, locu de unde: ĭes din casă din oraș, din țară; a pica din pom, din cer. 2) timpu de cînd: din zi în zi, din ceas în ceas, din copilărie, din tinereță, din născare. Din capul loculuĭ, chear de la’nceput. 3) lucru saŭ materia din care e făcut ceva: e făcut din bucățĭ, din lemm, din fer. 4) modu cum e făcut ceva: a lucra din topor (grosolan), a desemna din peniță, a învăța o limbă din practică, din auzite, din citite; cunosc din vedere, prind din zbor, din fugă. 5) cauza: a lucra din ambițiune, a muri din beție; din păcate, din nenorocire, după ce e sărac, maĭ este și bețiv. 6) instrumentu: a da din cap, din mînĭ, din umerĭ, din coadă; a cînta din fluĭer, din pian, a scrîșni din dințĭ, a sorbi din ochĭ, a vorbi din inimă, din memorie. 7) un înțeles (ca un genitiv) partitiv: unu din eĭ, o parte din casă (a caseĭ), a scurta din drum (o parte a drumului). 8) privința, relațiunea: a sta bine din parale, din grîŭ, din tunurĭ (din partea paralelor, grîuluĭ, tunurilor), s’a oprit din băut (nu maĭ bea). Din colo, din direcțiunea aceĭa (deosebit de dincolo 1). Pe din afară, pe din ăuntru, pe din față, pe din dos, pe afară, fig. pe de rost (din memorie), pin ăuntru, pin față, pin dos. Din afară (după fr. du dehors), barb. îld. de afară. – În vest dîn, ca pîn față de pin (V. pin, pintre). Vechi și den. V. dintru.

*imparisilábic, -ă adj. (d. impar și silabic). Gram. lat. și vgr. Se zice de cuvintele de declinarea a treĭa care aŭ la genitiv o silabă saŭ doŭă maĭ mult de cît la nominativ, ca: rex, regis, rege; iter, itineris, drum. – Se zice și imparisílab saŭ -áb.

GENITÍV (< fr., lat.) s. n. (LINGV.) Caz al declinării cu funcția sintactică fundamentală de atribut (uneori nume predicativ, complement direct sau circumstanțial) care exprimă apartenența, posesiunea etc.; răspunde la întrebarea „a(l) cui”. În limba română este cerut și de unele prepoziții sau locuțiuni prepoziționale.

*ofidián, -ă adj., ienĭ, iene (d. vgr. óphis, ópheos, șarpe căruĭa din neștiință i s’a atribuit un genitiv fals *opidos, ca și la rachidian). Zool. Care e din neamu șerpilor. S. n., pl. e. Un ofidian, un șarpe. V. reptil.

*orchidéĭe și orhidéĭe f., pl. tot așa (fr. orchidée, d. lat. orchis, genitivu orchis și órchitis, d. vgr. órhis, órheos, bulb, la care din neștiință, s’a atribuit un gen. órhidis). Bot. O plantă monocotiledonată dintr’o mare familie din care se cultivă maĭ ales cele de origine tropicală din cauza frumusețiĭ florilor lor. V. vanilie, poroĭnic, untișor; salep.

*parisilábic, -ă adj. (format d. lat. par, păreche, și rom. silabic; fr. parisyllabique). Gram. Care are la nominativ și la cele-lalte cazurĭ tot atîtea silabe: cuvînt parisilabic (ca latinește canis, „cîne”, genitiv tot canis). Pin ext. Declinare parisilabică. – Se zice și parisiláb (fr. parisyllabe), ceĭa ce nu e maĭ bine.

niște și (vechĭ) nește pron. indefinit (d. lat. néscio quĭd, nu știŭ ce. V. neștine, niscaĭ). Oare-care, ceva: niște oamenĭ, niște mîncare, niște vin. – Se întrebuințează numaĭ la nom. și ac.: niște banĭ, pe niște oamenĭ, ĭar la genitiv se întrebuințează unor saŭ a niște: unor oamenĭ, a niște oamenĭ, a niște mîncare. Se găsește și niștor (vechĭ neștor): niștor norĭ (Al. Cazaban, Vĭața Liter. 1906, 37, 3, 2). – Și’n Olt. nește (V. la puĭez).

*prepoziționál, -ă adj. (după prepozițiune. Cp. cu adițional). Gram. Relativ la prepozițiune. Genitivu saŭ dativu prepozițional, acel format cu de saŭ la, ca: ministeru de justiție, am dat apă la găinĭ îld. ministru justițiiĭ, am dat apă găinilor. Locuțiune prepozițională care ține loc de prepozițiune (ca de-a lungu). – Se zice și prepozitiv. V. conjuncțional.

ZI, zile, s. f. 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul Soarelui; timpul cât Soarele rămâne deasupra orizontului; p. ext. lumină solară; interval de timp de 24 de ore, corespunzător unei rotații a Pământului în jurul axei sale; (Astron.) interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. ◊ (Determinând noțiunile „an”, „lună”, pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit, comun. De zi cu zi = zilnic. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic; b) la ziua, la data cerută; fără întârziere. Zi de (sau cu) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu; b) din ce în ce; progresiv, treptat. Din zi în zi = a) de azi pe mâine; fără termen precis, la infinit. Amâna plecarea din zi în zi; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzând cu ochii. În toate zilele = în fiecare zi, oricând. (Reg.) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. De (sau despre, către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață. Până în (sau la) ziuă sau de cu ziuă = până a nu se lumina; foarte devreme; dis-de-dimineață. Cu ziua-n cap = foarte devreme. La ziuă = în zori. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Zi și noapte sau (adverbial) ziua și noaptea = tot timpul, fără încetare; fără odihnă. Nici zi, nici noapte sau (adverbial) nici ziua, nici noaptea = niciodată. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață până seara; p. ext. mereu, continuu. ◊ Expr. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi = a lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Bună ziua, formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei. A da (sau a dori, a pofti cuiva) bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. (Pop.) A-și lua ziua bună = a-și lua rămas bun. Ca lumina zilei sau ca ziua = (pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”) foarte clar, foarte limpede. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată, cândva. Cât toate zilele (de mare) = foarte mare. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a trăi în bune relații cu cineva. A da zi după zi = a lăsa de azi pe mâine; a amâna. La zile mari = la ocazii deosebite; p. ext. rar de tot, în mod excepțional. ◊ (Compus) Zi-lumină = perioadă a zilei (1) cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. Zi-muncă = unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. ♦ (Adverbial, în formele ziua, zilele, zile) în timpul zilei, în fiecare zi. Ziua umbla, noaptea se odihnea. ◊ (În sintagme și loc., ca unitate de măsură sau de calcul) Zi de muncă = numărul de ore în care salariații își desfășoară activitatea în cursul unei zile la locul de muncă. Cu ziua = cu plata socotită după zilele muncite; fără angajament permanent. Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi cu piciorul. ♦ (Articulat; urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. „de”) Dată la care s-a petrecut sau urmează să se petreacă ceva; termen, soroc. ◊ Ziua de astăzi = perioada de timp, epoca în care trăim, prezentul. Ziua de mâine = viitorul. Ziua de ieri = trecutul. (În religia creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. (Pop.) Zi-ntâi = prima zi a fiecărei luni. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară sau ziua nașterii (sau de naștere) = aniversare (a zilei de naștere a cuiva). Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. 2. (La pl.) Viață, existență, trai. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Câte zile voi (sau vei, va etc.) avea = cât voi (sau vei, va etc.) trăi, tot timpul vieții. Abia își ține zilele, se spune despre cineva care trăiește prost, greu, foarte modest. (Pop.) Cu zilele în mână = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte; b) înfricoșat, înspăimântat. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Vai de zilele mele (sau tale etc.) = vai de capul meu (sau al tău etc.), vai de mine (sau de tine etc.). De (sau în) zilele mele (sau ale tale etc.) = în timpul vieții mele (sau tale etc.). 3. (La pl.; cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme, epocă. Zilele tinereții. ◊ Expr. Mic de zile = tânăr. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vârstă, bătrân. (Rar) Veșnic de zile = nemuritor. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit. [Var.: ziuă s. f.] – Lat. dies.

*rachidián, -ă adj. (d. vgr. ráhis, gen. ráheos, spinare, șira spinăriĭ, căruĭa, din neștiință, i s’a atribuit un genitiv fals ráhidos, ca și la ofidian). Anat. De la șira spinăriĭ, de la coloana vertebrală: bulbu rachidian e partea axeĭ cerebro-spinale intermediare între măduva spinăriĭ și creĭer. Nervĭ rachidienĭ, aceĭa care pornesc din măduva spinăriĭ. Canalu rachisian, canalu format de vertebre și care conține măduva spinăriĭ. – Și rah-.

*rádius n. (lat. radius, „rază” și „spiță de roată”, la care s’a făcut aluz. cînd a fost numit așa de Celsiŭ, un celebru medic roman). Anat. Cel maĭ mic din cele doŭă oase care constituĭe antebrațu (cotu). – Se poate zice și radiŭ cînd e vorba de format pluralu și genitivu.

a⁴ prep. 1 Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului. A citi. 2 Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale, a unor substantive și adjective în structura cărora este inclus tot și în numirea unor jocuri de copii. Ex. Acasă, de-a dreapta, de-a baba oarba. 3 Exprimă un raport de comparație sau de asemănare. Miroase a tămîie. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 4 Se utilizează pentru a exprima genitivul unor numerale sau al unor pronume și adjective pronominale nehotărîte. Cărțile a doi copii. Simbolul a ceva. • /lat. ad.

genitiv s. n., pl. genitive

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

genitiv n. Gram. cazul ce indică originea, posesiunea și dependența.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă^[1] nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul) 1. (Local) Peste; deasupra. Se apleacă asupra lui. ◊ Expr. A avea (ceva) asupra sa = a purta (ceva) cu sine. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul când comite ceva (rău). (Substantivat, reg.) Cu asupra (de măsură) = peste măsură. 2. (Local) Înspre, spre. Își ațintește privirea asupra lui. 3. În contra; împotriva. Se repede asupra lui. 4. Cu privire la...; despre. Discuție asupra atomilor. 5. (Temporal; reg.) În preajma..., aproape de...; către. A sosit asupra nopții. [Var.: (înv.) asupră prep.] – Lat. ad-supra.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

SĂPTĂMÂNĂ, săptămâni, s. f. Perioadă de șapte zile consecutive, care se socotește (la noi) de luni dimineața până duminică seara și care se repetă de cincizeci și două de ori într-un an; p. gener. perioadă de șapte zile consecutive. ◊ (În cultul religiei creștine) Săptămâna Mare (sau a Patimilor) = ultima săptămână înainte de Paște. Săptămâna Luminată (sau Albă) = săptămâna care începe cu duminica Paștelui. Săptămâna Brânzei = prima săptămână din Postul Paștelui, în care Biserica Ortodoxă permite să se mănânce lapte și derivatele lui. ◊ Expr. A fi (sau a intra) în săptămâna oarbă (sau chioară) = a nu-și da seama de realitate, a acționa pe negândite. ♦ (Cu determinări în genitiv) Interval de șapte zile consacrat în mod oficial unei anumite activități. Săptămâna cărții. ♦ (La pl.) Timp nedeterminat, cuprinzând un număr mare de zile. – Lat. septimana.

PARTITIV, -Ă, partitivi, -e, adj. (Gram.; despre forme flexionare sau despre construcții; și substantivat, n.) Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv. ◊ Articol partitiv = articol care se atașează la un cuvânt partitiv. – Din fr. partitif, it. partitivo.

FAPT, (1, 2) fapte, (4) fapturi, s. n. 1. Întâmplare sau împrejurare reală, lucru petrecut în realitate. Fapt istoric. ◊ Loc. adv. și adj. De (sau în) fapt = (care este) în realitate, efectiv. ◊ Expr. Fapt e că... = nu e mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz. ♦ Fenomen. Fapte de limbă. 2. Acțiune săvârșită de cineva; faptă. ◊ Expr. Fapt împlinit = acțiune care s-a încheiat, care nu mai poate fi schimbată; situație definitivă. 3. (Pop.; în legătură cu unele momente ale zilei; urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Început. Faptul zilei. În fapt de seară. 4. (Pop.; în superstiții) Farmec, vrajă. – Lat. factum.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nicio nenorocire. – Lat. focus.

A³ prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, Î. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neînvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul. ◊ Locomotiva scundă... trăgea încet șase vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU, B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un «de» partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba. ◊ Expr. De-ale gurii v. gură. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu «al doilea») Elev în clasa a opta. ◊ Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

ASEDIU, asedii, s. n. (Numele locului asediat este în genitiv sau, în construcții învechite, se introduce prin prep. «de la») Încercuire cu forțe armate a unui loc întărit, cu scopul de a-l cuceri; împresurare. V. blocare. [Pașa] ucisese trei sute de femei și copii cînd cu asediul cetății, ca represalii. CAMIL PETRESCU, T. II 177. Mai izbeau ici-colo ultimele picături de ploaie, ca ultimele gloanțe ale unui asediu terminat. GALACTION, O. I 88. Asediul de la Vama. ALECSANDRI, T. 1424. ♦ (În statele capitaliste) Stare de asediu = suspendare (temporară) a puterii legilor și înlocuirea lor cu un regim militar de represiune îndreptat împotriva maselor populare.

DECADĂ, decade, s. f. 1. Perioadă de zece zile consecutive. Prima decadă a lunii ianuarie. ◊ Loc. adv. Pe decade = pe perioade de cîte zece zile. Graficul realizărilor se întocmește pe decade. ♦ (Urmat de determinări în genitiv) Perioadă de zece zile consecutive dedicată sărbătoririi unui eveniment de seamă sau unei activități importante. O mărturie a interesului aprins al maselor largi pentru știință și artă este organizarea anuală a «Decadei cărții». SCÎNTEIA, 1953, nr. 2852. 2. Perioadă de zece ani consecutivi; deceniu. Fizica atomică și fizica nucleară au fost întemeiate abia în a treia decadă a secolului nostru. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 120, 7/1.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

DEDESUBTUL prep. (Urmat de un genitiv; uneori precedat de prep. «pe») Sub, din jos. Îngurzi flori și semne ciudate deasupra și dedesubtul slovelor. CAMILAR, T. 71. Vor fi poduri peste ape... lăsînd să treacă pe dedesubtul lor șuvoaiele. BOGZA, C. O 131. Dedesubtul Brăcinelului era o poiană. GALACTION, O. I 164.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. III sg. 1. (Ține locul unui nume, în special de ființă, alta decît cea care vorbește sau cu care se vorbește) De-acum, de-acum ei sînt scăpați. COȘBUC, P. I 110. Din cărți de joc, din hîrtioare, Ea-și face parcuri și palate. VLAHUȚĂ, O. A. 47. De nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Ea își aruncă fără voie ochii asupra ciocoiului. FILIMON, C. 89. ◊ (Marchează o opoziție) Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine! COȘBUC, P. II 169. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire, repetînd subiectul exprimat printr-un substantiv) Plopii! mă cunosc ei bine! COȘBUC, P. I 261. Și-a da el spînul peste om vrodată. CREANGĂ, P. 227. Las’ c-o veni ea vara. BIBICESCU, P. P. 166. ◊ (Uneori fără acordul genului) Mi-a spus el baba și, drept să-ți spun, tare mi-o venit rău. CONTEMPORANUL, VI_I 495. ◊ (Uneori pe lîngă un verb sau o construcție impersonală) După vreme rea, a fi el vreodată și senin. CREANGĂ, P. 235. ♦ (Familiar, la nominativ sg.) Soț, bărbat (respectiv: soție, nevastă). 2. (La genitiv, în forma (al, a, ai, ale) lui, ei, lor, cu valoare posesivă) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Căprioarele, ciutele, țapii și cerbii ies în poieni ca într-o domnie a lor. id. ib. 17. Și încîlcit e părul lui negru. EMINESCU, O. I 88. El vede de departe pe mîndra lui Marie. id. ib. 97. Lîngă trupul iubitei ei surioare. CONACHI, P. 87. ◊ Expr. Ai lui (ai ei) = persoane legate prin interese comune, prietenie etc., (în special) rude foarte apropiate. Ale lui (ale ei) = a) lucrurile personale. Se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui. CREANGĂ, P. 304; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l într-ale lui. 3. (La dativ, în forma lui, ei, îi, i, lor, le, li) Murgulețul e adăpat. Toma i-a grămădit în iesle un braț de fîn. SADOVEANU, V. F. 36. Căprarul vechi îi iese-n prag. COȘBUC, P. I 100. De Radu-i este mai cu grabă, Că Radu-i este cel mai drag. id. ib. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicînd posesia) E o căsuță puțintică și scundă; îi ajungem cu palma la streșină. SADOVEANU, V. F. 39. Nevasta i-a murit. COȘBUC, P. I 229. Barba-n pămînt i-ajunge. EMINESCU, O. I 99. ◊ (Cu funcție de atribut, indicînd posesia) Ea-nlănțuiește gîtu-i. EMINESCU, O. I 95. Dar ochii-i ard în friguri. id. ib. 96. ◊ (În forma i cu valoare neutră, în expr. ca dă-i, zi-i) Pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere... A făcut cinste d. Nae. CARAGIALE, O. I 119. 4. (La acuzativ, în forma Îl, l, o, îi, i, le) Fiecare cotlon pe care-l cercetam adăugea retragerii mele distanțe incomensurabile. SADOVEANU, V. F. 18. Cînd am văzut că a apucat-o [pe junincă]... m-am dus asupra lui cu bîta. id. ib. 27. Se coborî în grădină ca să-și răcorească pieptul de flacăra ce-l ardea. FILIMON, C. 67. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma el, ea, ei, ele) S-a pus între el și noi depărtarea și lenea soarelui. SADOVEANU, V. F. 26. Fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Mult era frumos și bine aici, în fața valurilor ce se tăvăleau, greoaie, spre șesul depărtat. Venea cu ele și o adiere primăvăratică. SLAVICI, O. II 11. ◊ (În forma o cu valoare neutră) Cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. CREANGĂ, A. 70. Pune mîna pe iapă... și tunde-o. id. P. 47. Au mai pățit-o și alții. NEGRUZZI, S. I 69. – Pronunțat: ieu, iel, iei, iele. – Forme gramaticale: gen. (al, a, ai, ale) lui, ei, lor; dat. lui, ei, îi, i, lor, le, li; acuz. el, îl, l, ea, o, ei, îi, i, le, ele.

ARMEANĂ s. f. (cf. sl. armeninu): limbă din ramura estică a familiei limbilor indo-europene, vorbită de armenii din Republica Armeană (circa 3,5 milioane) și de cei din diaspora armeană – din Turcia, Siria, Liban, Grecia, Polonia, România, SUA, America de Sud etc. (tot circa 3,5 milioane). Tradiția antică i-a considerat pe vorbitorii acestei limbi urmași ai frigienilor, dar nu există dovezi lingvistice sau istorice în acest sens. Datorită condițiilor istorice în care au trăit și trăiesc (mereu cotropiți de puteri imperiale), armenii sunt bilingvi. Studiile privind limba armeană au stabilit circa 900 de rădăcini provenite din indo-europeană și peste 400 de origine urartică sau hurrită (H. Kostanian, Istoria limbii armene – perioada veche, Erevan, 1961). Limba armeană s-a dezvoltat în patru etape distincte: perioada veche, anterioară scrierii armene (timp de 3000 de ani, până în secolul al V-lea e. n.); perioada limbii clasice armene (între secolele V-XI); perioada armenei medii (între secolele XII-XVI) și perioada limbii armene moderne (din secolul al XVII-lea până în prezent). Limba clasică armeană a apărut odată cu alfabetul armean creat de Mesrob Maștoț în anul 405 e. n. (compus din 36 de semne, la care s-au adăugat ulterior încă două). Denumită grabar („limbă scrisă”), armeana clasică era de fapt limba vorbită de popor în acea perioadă, cu unele diferențe între provincii. Strabon (XI, 14, 5) menționează că armenii vorbeau atunci o limbă unitară. Armeana clasică (grabar) s-a folosit în scrierile literare și în scrierile bisericești. Ea s-a îndepărtat însă de vorbirea populară, fapt ilustrat de scrierile lui Hovhanes Mamikonian (secolul al VII-lea) și ale lui Grigor Naregati (secolul al X-lea). După prăbușirea statului armean, această diferențiere s-a adâncit, favorizând apariția armenei medii (secolul al XII-lea), bazată pe armeana populară, prezentă în scrierile de istoriografie, filozofie și drept și în documentele de cancelarie (în special ale Regatului armean al Ciliciei). Armeana medie sau orală se deosebea de grabar prin vocabular, mutații semantice, declinare, conjugare și acord. Ea a evoluat către armeana modernă (impusă în secolul al XVII-lea) divizată în două dialecte: oriental și occidental, care nu se excludeau unul pe celălalt. Încă din secolul al XVI-lea apăruseră scrisori în armeana modernă, care se înmulțesc în secolul următor. În ciuda presiunii dominației otomane, care transformase limba armeană din imperiu într-un jargon (ca de exemplu cel din Constantinopol, în care pătrunseseră peste 4000 de cuvinte turcești și expresii străine), armeana modernă (orientală și occidentală) a păstrat totuși același fond de cuvinte (cca 30%) și aceeași ortografie din armeana clasică. Primele atestări de limbă a. datează din secolul al IX-lea, iar limba literară a. s-a format în secolele al XI-lea – al XVIII-lea, pe baza dialectului din zona Ararat, puternic influențat (mai ales în vocabular) de limba iraniană. A. literară a continuat a. clasică (grabar) până în secolul al XIX-lea, când s-au pus bazele limbii literare armene moderne, care folosește elementele limbii a. vorbite în secolul al XVIII-lea, cu cele două variante: una de răsărit (vorbită în Republica Armeană) și alta de apus (vorbită în Turcia). Limba a. nu are genuri, dar posedă singularul și pluralul. Din cele opt cazuri ale vechii a. s-au păstrat șapte, cu excepția vocativului (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, locativ, ablativ și instrumental). A. a introdus ca o inovație perfectul compus și mai mult ca perfectul (ca, mai târziu, limbile romanice). Datorită contactului cu alte popoare și dominațiilor străine, vocabularul limbii a. este foarte bogat în împrumuturi (mai ales din vechile limbi caucaziene, din iraniană și din greacă). Marile deosebiri dintre a. și celelalte limbi indo-europene sunt explicate de lingviști prin rolul substratului acestei limbi. În SUA, Olanda și Italia există catedre de studiu al limbii a. La noi, prof. Francesca Băltăceanu a ținut ani în șir un curs facultativ de învățare a limbii a., în cadrul Facultății de limbi orientale din Universitatea București. Este bine să știm că în cultura română și-au adus contribuția lor deosebită mari personalități armene ca Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Vasile Conta, G. Ibrăileanu, Mihail Jora și Ana Aslan.

BĂIAT, băieți, s. m. 1. (De obicei în opoziție cu fată) Copil de sex bărbătesc. Se uită în toate părțile să vadă dacă băiatul nu și-a mai uitat ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. 96. Eu oi sta deoparte cu băieții, iar dumneata să te prinzi în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! – Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tată-meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. 2. (Spre deosebire de copil și în opoziție cu bărbat) Persoană de sex bărbătesc ieșită nu de mult din vîrsta copilăriei; p. ext. (om) tînăr; adolescent, flăcău. Vezi, așa te vreau, băiete! Fetelor, săriți și voi! Uite-l, mă, -ntre patru fete! COȘBUC, P. II 66. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum: barbă stufoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ (Sport, numai la pl.) 100 m plat băieți. ◊ (Cu nuanță afectivă, chiar despre persoane mai în vîrstă; adesea la vocativ) Bun băiat! Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Și va țîșni din ea șuvoi de ape! Băieți, aceasta este arta! BENIUC, V. 7. Aleodor... era băiat viteaz și de treabă și îi legă [corbului rănit] aripa. ISPIRESCU, L. 43. Să știi, Purice, băiete, că nu-i mai fi moșinoi, Ci spre vrednică răsplată, movil-a te face vroi. NEGRUZZI, S. I 129. ◊ (La vocativ sg., raportîndu-se la subiectul vorbitor sau chiar fără a se adresa unei anumite persoane, mai ales după imperative ca «du-te», «tule-o» etc. sau după interjecții ca «tiva» etc.) Apoi lasă-ți, băiete, satul, cu tot farmecul frumu sețelor lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă! CREANGĂ, A. 118. Își ia cojocul între umere și biciul în mînă și tiva, băiete! CREANGĂ, P. 114. (Adesea determinat printr-un genitiv) Fiu, fecior (al cuiva). Băiatul domnului notar A spart un geam, BENIUC, V. 37. Merg catanele tot rînd, Merg mumînile (= mamele) gemînd... Și din grai așa grăind: Vai de mine, rău mă tem... C-am un băiat tinerel Ș-oi rămînea fără el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ♦ (Rar, la pl.) Copii; (fără deosebire de sex). Lelea Sofe începu a urî copiii... Bieții băieți bine vedeau, dar nu grămușdau nici țiț (= nu suflau nici o vorbă), știind bine că numai ei făcură pe tată-său s-o aducă-n casă. RETEGANUL, P. I 43. 4. Tînăr angajat la un stăpîn sau la un patron. Un țăran viind o dată cu treabă la București Și trecînd pe dinaintea bolților bogăserești, Băieții ce stau la ușă și unii pe alți se-ntrec Ca să cheme și să-ndemne pe cîți pe uliță, trec, începură... a-l striga. PANN, P. V. II 55. Băiat (de sau în prăvălie) = tînăr angajat în prăvălia unui patron. Băiat de casă = valet, fecior. Băieți de casă le dau grăbiți ocoale. MACEDONSKI, O. I 24. ♦ (Ieșit din uz) Ospătar. Vinee! răspundeau băieții cu fote verzi, trecînd printre mese cu tăvi și cu clondire. PAS, L. I 43. – Variantă: (Mold.) băiet (SADOVEANU, N. F. 81, ALECSANDRI, T. I 49) s. m.

ARTICOL s. n. (< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article): parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument gramatical, care însoțește în unele limbi substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În limba română există patru feluri de articole: ◊ ~ hotărât (definit): a. care, alipit enclitic substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut, izolat de cele cu care se aseamănă, individualizat, definit precis, ca în exemplele profesorul, fratele, tata, profesorii, frații, tații; profesoara, profesoarele; tabloul, numele, tablourile, numele. A. hotărât formează același corp cu determinatul său și atunci când însoțește adjectivul: bunul (prieten), marea (întrecere), frumosul (tablou) – bunii (prieteni), marile (întreceri), frumoasele (tablouri). Există și situații (mai rare) în care a. hotărât nu formează corp comun cu determinatul său substantival, fiind așezat înaintea acestuia (proclitic): (cartea) lui Ion, (i-am spus) lui Jeni. ◊ ~ nehotărât (nedefinft): a. care, așezat înaintea substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut, mai puțin individualizat în raport cu clasa sau specia căreia îi aparține, numai detașat de aceste categorii, fără o definire precisă, ca în exemplele un prieten, niște prieteni, o colegă, niște colege, un tractor, niște tractoare. ◊ ~ posesiv (genitival): a. care precedă substantivul sau pronumele în genitiv, ambele reprezentante ale posesorului, ca în exemplele om al legii (al ei), trecere a timpului (a lui), copii ai vecinilor (ai lor), fiare ale pădurilor (ale lor). ◊ ~ demonstrativ (adjectival): a. care se așază de obicei între un substantiv articulat hotărât enclitic și un adjectiv sau un alt substantiv precedat de prepoziție, ca în exemplele pomul cel roditor, bulevardul cel mare, gâsca cea albă, pomii cei roditori, bulevardele cele mari, gâștele cele albe; casa cea de bârne, casele cele de bârne, podul cel de piatră, podurile cele de piatră. A. demonstrativ apare și în structura numelor proprii compuse: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc. După poziția sau locul lui în limba română, a. poate fi proclitic sau enclitic. ◊ ~ proclitic: a. așezat întotdeauna în fața substantivului sau a adjectivului. Sunt a.p.: articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival) și articolul hotărât lui (un dirijor, niște dirijori, o operă, niște opere, muzeul acela al orașului, scara aceasta a blocului, muzeele acelea ale orașului, scările acestea ale blocului, fratele lui Gicu, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele cele reci, apele cele sălcii). ◊ ~ enclitic: a. așezat întotdeauna după substantiv (singura excepție: lui) și sudat cu acesta, ca în exemplele gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele. ◊ ~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg, ca în exemplele „Je mange du pain” („Eu mănânc pâine”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ATRIBUTIVĂ s. f. (< adj. atributiv, -ă < fr. attributif): propoziție subordonată cu funcție de atribut pe lângă substantivul, pronumele sau numeralul determinat din propoziția regentă. ◊ ~ propriu-zisă: a. reprezentantă a unui atribut substantival în genitiv și în acuzativ, a unui atribut adjectival, numeral, pronominal, verbal, adverbial sau interjecțional. Este introdusă prin pronume relative (precedate sau nu de prepoziții), adverbe relative (precedate sau nu de prepoziții) și conjuncții subordonatoare (că, să, ca să, de, daca). Astfel: „Se trezește dinaintea lui cu o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla după milostenie” (Ion Creangă); „Mergea spre satul în hotarul căruia se aflau vii renumite” (I. Slavici); „Întâiul colectiv omenesc cu care facem cunoștință este familia”; „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist și roș” (M. Eminescu); „Să te usuci de dorul cui știu eu” (Ion Creangă); „Și-i spun eu despre toate valurile câte m-au bântuit” (M. Sadoveanu); „Nimeni n-a aflat lăcașul unde ea s-ascunde tainic” (M. Eminescu); „În momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută... vei avea scrisoarea” (I. L. Caragiale); „Și-n vremea cât s-au cununat / S-a strâns poporul adunat” (G. Coșbuc); „Părinții își pun în copii speranța că le vor duce mai departe, spre împlinire, visurile lor cele mai dragi”; „Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați” (Ion Creangă); „Acestea fură... pricinile care făcură acea monstruozitate socială ca o țară întreagă să robească la câțiva particulari” (N. Bălcescu); „Venise tocmai ăl de se pricepea la tractor” (M. Preda); „Problema dacă va accepta ne preocupa pe toți”. ◊ ~ apozitivă (apozițională): a. reprezentantă a unui atribut izolat în nominativ (a unei apoziții). Dispune de un conținut asemănător cu acela al elementului regent, însă mai bine precizat, mai clar explicat. Se desparte de propoziția regentă prin două puncte, linie de pauză, puncte de suspensie sau virgulă. Este juxtapusă față de aceasta sau începe cu conjuncția că, să (precedate uneori de adverbele de mod explicative adică sau anume) sau ca să sau prin pronumele relativ ce sau ceea ce. Astfel: „Un lucru era sigur: omul ei nu rămăsese acolo” (M. Sadoveanu); „El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte” (I. Slavici); „Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să mă lase singur” (T. Arghezi); „Dacă din întâmplare suntem o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare” (Idem). ◊ ~ izolată: a. propriu-zisă, despărțită de substantivul (de obicei articulat hotărât enclitic) sau de pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație mai coborâtă decât aceea a elementului regent, care este mai ridicată. De obicei a. izolată este o a. explicativă (v. mai jos): „Frusina, care nu prea știa să scrie, îi răspundea mai scurt” (G. Galaction); „De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (M Eminescu). ◊ ~ neizolată: a. propriu-zisă, nedespărțită de substantivul (de obicei nearticulat sau precedat de articol nehotărât) sau pronumele determinat (respectiv de propoziția regentă) prin pauză marcată cu virgulă. Se caracterizează prin intonație continuă, nemodificată, asemănătoare cu aceea a elementului regent. De obicei a. neizolată este o determinativă (v. mai jos): „Dar mai încurcă lumea câteva fetișcane ce nu s-au prins în horă” (B. Șt Delavrancea); „Toți cei ce voiau să dobândească vreo funcțiune publică se îndreptau spre casa aceea” (N. Filimon). ◊ ~ determinativă (impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă neizolată (v. mai sus), strâns legată de regentă și reprezentantă a unei determinări obligatorii, absolut necesare pentru o comunicare completă. Astfel: „Nicicând nu mi-au plăcut bărbații care se plâng” (E. Camilar); „Și apa unde -a fost căzut / În cercuri se rotește” (M. Eminescu); „...își vârâse în cap ideea că e bolnav” (A. Vlahuță). ◊ ~ explicativă (tot impropriu denumită astfel): a. propriu-zisă izolată (v. mai sus), slab legată de regentă și reprezentantă a unei determinări non-obligatorii, facultative, pentru o comunicare. Astfel: „Poate cu tine, care ai trecut de la părintele Duhu, să mă pot desluși” (Ion Creangă); „Satul era acoperit de întuneric ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau” (Geo Bogza). ◊ ~ de identificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv articulat hotărât enclitic, care identifică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „...în clipa când acesta deschise ușa, își ridică spre el fața” (T. Popovici); „...pe băncile unui liceu craiovean purtând numele ”Frații Buzești„, m-a fulgerat gândul că între destinul celor doi mari căpitani de oști din Țara Banilor... a existat o ciudată și tragică legătură” (Mihnea Gheorghiu). ◊ ~ de calificare: a. propriu-zisă neizolată, așezată după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât care califică obiectul desemnat de cuvântul determinat. Astfel: „... după o viață în care n-am făcut nimic, văd că aș fi putut face ceva” (M. Sadoveanu); „...va veni o vreme când fiecare va mânca după cât muncește” (E. Camilar). ◊ ~ circumstanțială: a. propriu-zisă, izolată sau neizolată, care exprimă atât o caracteristică suplimentară a obiectului, desemnat de termenul determinat cât și un raport circumstanțial (cauzal, consecutiv, concesiv, condițional sau final) față de un verb sau un adjectiv din regentă. Astfel: „Ion-vodă își punea nădejdea în norod, care se sculase de pretutindeni la chemarea măriei-sale” (M. Sadoveanu) – „deoarece se sculase”; „Pe Murăș și pe Târnavă / Nu-i mândră să -mi fie dragă” (Jarnik-Bârseanu) – „încât să-mi fie dragă”; „...și mă gonești pe mine care te iubesc” (I. L. Caraglale) – „deși te iubesc”; „Ce holeră ar fi aceea, care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei?” (I. Slavici) – „dacă i-ar lăsa neatinși”; „Dorobanții să ia călăuze din sat care să le arate ascunzișurile” (Camil Petrescu) – „ca să le arate ascunzișurile”. ◊ ~ necircumstanțială (descriptivă): a. propriu-zisă izolată, care aduce în comunicare o caracterizare suplimentară a obiectului desemnat de termenul determinat (majoritatea atributivelor explicative, izolate). Astfel: „Constantin aduna tot ce găsea într-o traistă veche, pe care o ținea ascunsă pe bordei lângă coș” (G. Galaction); „...aceștilalți veniți la sfat sunt oșteni cunoscuți, care au fost în leafă la șleahtici” (M. Sadoveanu). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

FAPT, fapte și (4, rar) fapturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric. ▭ O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. ◊ Fapt divers v. divers. ◊ Loc. adv. De fapt (rar, cu faptul) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele și cu faptul grînarul sultanului. GHICA, S. V. ◊ Expr. Fapt e că... = nu-i mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... ♦ Fenomen. În baza faptelor de limbă de astăzi și din textele vechi, am susținut că «u» final a dispărut la o epocă anterioară primelor documente de limbă romînă. ROSETTI, S. L. 64. 2. Acțiune, act săvîrșit (de cineva); faptă. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Nu ne-or judeca pe dat, Ci ne-or judeca pe fapt. ȘEZ. I 15. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în fața unui fapt împlinit = a obliga pe cineva să accepte o situație dată. 3. (În legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 98. ◊ Loc. adv. În faptul zilei (dimineții, serii etc.) sau în fapt de zi (de seară etc.). Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. Mergi, dragă, plutind vesel ca pasărea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, O. 85. (Fig.) Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții, Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereții! ALECSANDRI, P. III 183. 4. (În superstiții) Farmece, vrăji. Și aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de șură, Să-mi arunce fapt și ură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

FĂPTUITOR, -OARE, făptuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care a săvîrșit o faptă (rea); (urmat de o determinare în genitiv) autor. V. făptaș. Va scoate din ascunzătoare pe nelegiuitul făptuitor. GALACTION, O. I 256. Împărăteasa... strică înaltul sfat și înființă sfatul de cabinet alcătuit mai ales din acei ce fuseseră făptuitorii acestei prefaceri. NEGRUZZI, S. II 146. – Pronunțat: -tu-i-.

FEMEIE, femei, s. f. 1. (În opoziție cu bărbat) Persoană adultă de sex feminin. Femeia în Republica Populară Romînă are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale. CONST. R.P.R. 39. Acolo unde-au huzurit tîlharii, – Rîd astăzi voinicește făurarii... Rîd oamenii muncii, Rîd femeile, pruncii. DEȘLIU, G. 38. La fereastră, o femeie cu părul de aur, cu ochii ca florile albastre ale cîmpului... rezemată de bara de alamă îl privea cu milă. C. PETRESCU, S. 41. 2. (Spre deosebire de fată) Persoană de sex feminin căsătorită. Achim era-nsurat Cu fata lui Mihai Terinte: Femeie bună și cuminte, Cum alta nu găsești în sat. COȘBUC, P. II 226. 3. (Urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. Se învinovățea pe el însuși, știind cît e de puțin vrednic de femeia lui care i-a fost totdeauna credincioasă. BUJOR, S. 44. Nu se împlinește bine anul și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169.

FIICĂ, fiice, s. f. (De obicei în legătură cu un pronume posesiv sau cu un substantiv în genitiv) Persoană de sex feminin considerată în raport cu părinții săi; fată (3). A măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic. CREANGĂ, P. 294. Am avut toată vremea ca să trec pe la Marghiolița, fiica comisarului Săbiuță. ALECSANDRI, T. I 66. Am răpit pe fiica ta. id. P. P. 79. – Pronunțat: fii-că.

FIR, fire, s. n. 1. Produs de torcătorie sau de filatură, de formă lungă și subțire, obținut prin toarcerea împreună a mai multor fibre textile; (prin restricție) fibră textilă. Dintr-o furcă de aur... torcea un fir de o mătasă albă. EMINESCU, N. 8. Colo, lîngă fereastră, stau stativele puse, Pe sul și pe vergele sînt firele aduse. BELDICEANU, P. 68. ◊ Fir cu plumb = dispozitiv, format dintr-un fir avînd atîrnată la un capăt o greutate metalică (de obicei de formă conică), care servește la determinarea direcției verticalei. ◊ Expr. A se ține sau a sta, a-i sta viața (numai) într-un fir de ață = a se afla în primejdie de moarte; a fi aproape de moarte. Văzu ăla că nu e glumă, că-i sta viața numai într-un fir de ață, și, ca să scape de moarte, spuse că la el este inelul. ISPIRESCU, L. 108. (Cu construcția schimbată) Numai o vagă speranță îi susținea încă vieața ca într-un fir de ață. BART, E. 61. Fir călăuzitor (sau conducător) = direcție de urmat, linie (de conduită). Grija față de ridicarea nivelului de trai și cultural al oamenilor muncii în satul colhoznic, pentru creșterea permanentă a bunăstării materiale a poporului constituie firul conducător al măsurilor plenarei C.C. al P.C.U.S. cu privire la dezvoltarea continuă a agriculturii sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Fir roșu = elementul esențial, ideea conducătoare prezentă tot timpul în cuprinsul unei opere sau în cursul unei preocupări sau al unei acțiuni. Ideea cîrdășiei dintre burghezie și moșierime trece ca un fir roșu prin întreaga operă a lui Caragiale. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 77. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», indicînd un lichid) Un fir subțire de apă limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani. HOGAȘ, M. N. 201. ◊ Firul apei = linia de-a lungul căreia o apă curgătoare are viteza cea mai mare. În această lume de prunduri întinse, plutașii sosesc aduși de firul cel mare al apei. BOGZA, C. O. 382. Se lăsa pe firul apei la vale, ferindu-se de luminile de pe maluri. BART, E. 184. ♦ Fig. (Urmat de determinări la genitiv) Șir neîntrerupt, desfășurare continuă. Firul întîmplărilor. ▭ Și firul gîndurilor i-a fost rupt din nou, de astă dată din afară, de larma stîrnită de vizitiu. GALAN, Z. R. 6. O apoplexie... curmase firul zilelor sale. NEGRUZZI, S. I 309. 2. Sîrmă de telefon, de telegraf etc. Firul ăsta [al telefonului] aveam impresia că mă leagă de tot ce am lăsat în urmă. SEBASTIAN, T. 74. Calul nu să înfrică, ci zbură peste pod cum zboară o rîndunea preste firul de la telegraf. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Telegrafie fără fir v. telegrafie. 3. Șuviță subțire de metal strălucitor (aur sau argint) întrebuințată la cusături de podoabă; p. ext. haină cusută cu astfel de șuvițe. V. firet. Ofițerii aveau centurile de fir. SAHIA, N. 119. O droaie de cătane... îmbrăcați numai în fir. CREANGĂ, A. 74. Laibăr subțirel i-aș coase, Tot cu fir și cu mătase. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Fiecare dintre elementele, de forma unui fir (1), lung și subțire, care alcătuiesc o materie continuă (ca părul, iarba etc.); p. ext. un singur exemplar dintr-o specie de plante erbacee. Cinci fire de lalea. ▭ Trei pruni frățini ce stau să moară Își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Puse mîna pe mustața lui cea albă, smulse cîteva fire dintr-însa. ISPIRESCU, L. 323. Eu, pe-un fir de romăniță, Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Fir cu (sau de) fir = bucată cu bucată; (mai ales) floare de floare. A plecat în pădure cu Petruță, să culeagă ultimul mănunchi de flori... Alegea fir cu fir și cîteodată se oprea să asculte tăcerea. C. PETRESCU, R. DR. 92. Încep să scot și din buzunare macii și albăstrelele. Le arunc fir cu fir. SAHIA, N. 26. De-a fir-a-păr sau din fir în păr, de-a firu-n păr, din fir pînă în ață = cu de-amănuntul, cu minuțiozitate. Luă banii și-i ascunse în sîn, și pe urmă făgădui că va face din fir pînă în ață tot ce i s-a poruncit. POPESCU, B. III 85. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. ♦ Bob (de nisip, de mac etc.). Un fir de piper. ◊ Loc. adv. Fir cu fir = fiecare bob în parte, bob cu bob. Pînă mîne dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir de fir, și năsipul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 257. ♦ Fig. (Rar) Fărîmă, pic. Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat și mă cred fără îndoială un fir de oficialitate. SAHIA, N. A. 69.

FIU, fii, s. m. 1. (De obicei în legătură cu un pronume posesiv sau cu un substantiv în genitiv) Persoană de sex bărbătesc considerată în raport cu părinții săi; copil, fecior. Iar mamă-sa să plecă... să lăpteze pe fiu-său. RETEGANUL, P. V. 27. Taci, fiule, că ți-oi da de soție pe cutare... fată de împărat. ISPIRESCU, L. 2. Cînd să treacă fiu-său acolo... îl și întîmpină un urs mornăind. CREANGĂ, P. 185. ◊ Expr. Fiu de suflet v. suflet. Fiu natural v. natural. ♦ Formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unuia mai tînăr, spre a-i arăta bunăvoință, iubire etc. 2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități de care se simte foarte atașat. Iubim muzica nepieritoare a lui Ceaikovski – muzică izvorîtă din sufletul unui rus, fiu al marelui popor rus. STANCU, U.R.S.S. 90. Această maică Patrie se va bucura, căci cei adevărați fii ai ei vor începe să se arate că au virtute și că au cunoscut datoriile lor către ea. GOLESCU, Î. 99. ◊ (Metaforic) Fiu al ăstor ruine, țărîna lor slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 11.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

FRICĂ, (rar) frici, s. f. Stare de adîncă neliniște și tulburare provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj. V. teamă, spaimă, groază. O dată cu noaptea, frica rece începu a rătăci prin sufletul boierului ca o mînă care se tîrăște prin întuneric, pipăie și caută să apuce ceva. SADOVEANU, O. III 76. Copilul încremenește de frică, cu țipătul înăbușit pe buzele vinete. C. PETRESCU, S. 46. Omul... a uitat toate spaimele, fricile și nevoile cîte le-a fost suferit într-un an de zile. SBIERA, P. 311. O frică fantastică i-a închipuit niște năluciri fioroase. NEGRUZZI, S. I 28. Frica păzește bostănăria. ◊ (Motivul se indică prin determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate printr-un genitiv obiectiv ori printr-o propoziție secundară) De frica ocnei s-a răznit. COȘBUC, P. I 230. Se întoarnă înapoi... de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Mi se pare mie că și boieriul, cît era de boieri, luase frica turbincăi. id. ib. 307. ◊ (În construcție cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Eram copil și cînd am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima și mi-era frică. PREDA, Î. 27. Dacă ți-i frică, bade, au să te mănînce cînii. CAMILAR, TEM. 67. ◊ (Mai rar, construit cu verbul «a avea») N-ai frică, scumpa me... Nici moartea nu mă va putea smulge de lîngă tine. ALECSANDRI, T. I 367. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temîndu-se. Intră în ograda lui Tăun cu frică, parcă se temea să nu-l înșface de picioare niște zăvozi. CAMILAR, TEM. 118. Ne-am iubit cu multă frică, Ș-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. Fără (nici o) frică = nefiindu-i frică, fără teamă, cu curaj. Însă cum a asfinți soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci să ieși fără frică, să-i jupești pielea. CREANGĂ, P. 225. De-acum pot, fără nici o frică, să trec prin ietacul babei. ALECSANDRI, T. I 53. Nici de frică = nicidecum, de loc, o dată cu capul. Bre, da ră-i apa astăzi! Nu-mi merge pe gît nici de frică. ALECSANDRI, O. P. 248. ◊ Loc. adj. Fără frică = neînfricat, curajos. Nică fără frică [titlu]. CASSIAN. ◊ Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva; b) a-i fi teamă să nu i se întîmple cuiva ceva rău. A lua frica cuiva v. lua. A fi cu frica-n spate (sau în sîn) = a fi într-o continuă stare de neliniște și teamă. Mai bine... mă întorceam binișor acasă; încai acum n-aș fi cu frica-n spate. ALECSANDRI, T. 316. A ști de frica (cuiva) = a asculta de cineva, fiindu-i frică de el. ◊ (În expresii hiperbolice, arătînd intensitatea sentimentului) A fi (mai) mort de frică. ▭ Cum îl văzu fata că este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. CREANGĂ, P. 314. – Pl. și: (rar) frici (SBIERA, P. 311).

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

FUND², funduri, s. n. (Urmat adesea de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Partea de jos a unui vas, formînd baza lui. Floarea Voiculesei își aplecă privirile spre fundul întunecat al cănii. MIHALE, O. 204. Mînca privind în fundul farfuriei. SAHIA, N. 57. Îîndată se pomeni cu cei doi arapi negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, L. 107. De la munte pîn’ la mare parcă-s funduri de căldare (Mușuroaiele). TEODORESCU, P. P. 235. ♦ Cantitate rămasă pe fundul unui vas. Izu Protopopescu grăbește să termine un fund de sticlă. C. PETRESCU, A. 452. ♦ Parte (mobilă) care formează baza sau capacul unui butoi sau al altui recipient. Setilă dînd fundurile afară la cîte o bute... ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, O. A. 256. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavatul etc.; cîrpător. Îndată, mămucă, răspunse fata lepăind prin bătătură și zmuncind cofa goală de pe fundul ei. SADOVEANU, B. 22. Aburi se ridică molatici în tavan, de pe mămăliga ce asudă pe fund. VLAHUȚĂ, O. A. 97. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V 5. 2. Partea de jos, închisă a unei cavități naturale; limita de jos. Apele se-ndeasă-n ropot Tulburate preste prunduri, Neguri tresărind se-nalță Din prăpăstii fără funduri. IOSIF, P. 74. Luînd sulița, înțepă fundul fîntînei de mai multe ori. ISPIRESCU, L. 318. Marea, că-i mare, și încă are fund, dar inima omului. ALECSANDRI, T. I 382. Caimac, gugoașe, alivenci, iaurt, serailii... ș.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. NEGRUZZI, S. I. 286. ◊ Fig. În fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. SADOVEANU, O. I 129. Ochii i s-au dus în fundul capului, picioarele abia îl mai țineau. C. PETRESCU, S. 157. E greu... cînd ai voi să grăiești cuiva o vorbă, care-ți vine din fundul inimii, și nu poți. SLAVICI, O. I 151. Îți trimet o salutare călduroasă din fundul sufletului. CARAGIALE, O. VII 267. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adîncul apei, a se cufunda; b) fig. a dispărea din viața publică, a nu mai fi văzut în lume, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Adîncime. Era aci vorba de tone de cărbuni, tone de fontă, de gîlgîitul uleios al țițeiului, de harta fundurilor neexplorate încă ale pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/1. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. Camera lui era cea mai din fund. C. PETRESCU, C. V. 42. Ioana dădea de mîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I. 147. La o masă din fund se făcuse socoteala rudelor lui Nicola Marulis. BART, E. 35. ◊ Fig. Minaretele a două-trei geamii și turla unei biserici se desprindeau în conture puternice de pe sidefatele funduri ale serei. MACEDONSKI, O. III 65. ◊ Expr. Fundul-fundului = punct foarte depărtat, extremitate. Cunosc calea codrului Pînă-n fundul-fundului. ALECSANDRI, P. P. 207. ♦ (Cu determinări indicînd o regiune) Punct foarte depărtat de centrul politic sau cultural. Un fund de țară. ▭ Ne aflam și cîțiva... prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceeași mahala, într-un oraș din fundul Moldovei. BART, S. M. 12. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. Malca... se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. CREANGĂ, P. 117. 3. Partea unui obiect confecționat care se opune deschizăturii. Fundul buzunarului. Fundul sacului. ▭ Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar. C. PETRESCU, C. V. 117. ◊ Expr. Sac fără fund = om lacom, nesățios. ♦ Partea de deasupra a unui acoperămînt de cap. Purta o căciulă... cu fundul turtit. SADOVEANU, O. III 543. Cunoștea pădurea Cotoșmanei cum își cunoștea fundul căciulii. GALACTION, O. I 267. 4. (Regional, rar) Pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. Dar, ce-i drept, [ciubotele] făceau paralele acele; căci pusese piele bună de fund. CREANGĂ, A. 103.

GENETIV s. n. v. genitiv.

GENITIV, genitive, s. n. Cazul atributului, răspunzînd la întrebarea «a(l) cui», cerut în limba romînă și de unele prepoziții și locuțiuni prepoziționale. – Variantă; genetiv s. n.

GENITIVAL, -Ă, genitivali, -e, adj. (Despre părți de vorbire și părți de propoziție) Care stă în cazul genitiv. Atributul genitival se acordă în gen și număr cu substantivul pe care-l determină. IORDAN, L. R. 627. ◊ Articol genitival = articol posesiv, v. posesiv.

GRAD, grade, s. n. I. 1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, unghi, densitate etc.). ◊ Grad centesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în o sută de părți egale. Grad sexagesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în nouăzeci de părți egale. (Geogr.) Grad de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-un meridian terestru. Grad de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-o paralelă terestră. 2. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau al unui polinom sau (la ecuațiile cu mai multe necunoscute) maximul sumei exponenților necunoscutelor în unul din termenii ecuației. ◊ Ecuație de gradul întîi, de gradul al doilea etc. = ecuație în care puterea maximă la care figurează necunoscuta este puterea întîi, puterea a doua etc. 3. Raport între valoarea unor mărimi și unitatea lor de măsură. ◊ Grad alcoolic = fiecare din procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. II. 1. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Treaptă, nivel (într-o serie de stări, situații, aspecte ale unui obiect). Grad de precizie. Grad de exactitate. Grad de finețe. Grad de calificare. ▭ Activitatea și inițiativa comunistului în înfăptuirea politicii partidului sînt în măsură considerabilă determinate de gradul său de conștiință, de pregătirea sa teoretică-ideologică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2845. Dreptatea e cel dintîi grad al desăvîrșirei. BĂLCESCU, O. I 348. ◊ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. Grad de comparație v. comparație. Gradul comparativ v. comparativ. Gradul superlativ v. superlativ. ◊ Loc. adv. În cel mai mare (sau mai înalt) grad sau în gradul cel mai mare (sau mai înalt) = cît se poate de mult, maximum, la culme. Însușirea de a se transpune în alții, în cît mai diverși, și de a-i realiza conform naturii lor și conform cu felul lor de a se exprima, France o are în gradul cel mai înalt. IBRĂILEANU, S. 274. Iar altul, ce e gata de sfadă-n orice ceas... Adese nu își cruță chiar însăși a sa viață, Voind a face răul în cel mai mare grad. NEGRUZZI, S. II 226. În cel mai mic grad sau în gradul cel mai mic = cît se poate de puțin, la minimum. În ultimul grad = în stadiul, în faza cea mai avansată, la un stadiu extrem. 2. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituții, a unor dispoziții etc. Instanțe judecătorești de orice grad. Grade de pedepse. ♦ Locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia instituției din care face parte (v. rang, titlu); a) fiecare dintre treptele ierarhiei militare; (concretizat, popular) persoană care deține un anumit grad în ierarhia militară. Grade inferioare. Grade superioare. Grad de maior. Grad de colonel. ▭ Coridorul era ocupat numai de ofițeri de toate gradele. REBREANU, P. S. 123; b) fiecare dintre treptele ierarhiei corpului didactic universitar. Grade universitare. ▭ Se înființează pe data prezentului decret următoarele grade didactice superioare: asistent, conferențiar și profesor de învățămînt superior. B. O. 1953, 2; c) fiecare dintre treptele ierarhiei diplomatice. – Pl. și: (învechit) graduri (ODOBESCU, S. II 254).

CARACTERISTIC, -Ă, caracteristici, -e, adj. (Adesea urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «pentru») Care constituie caracterul distinctiv al unui lucru sau al unei ființe, care caracterizează un lucru sau o ființă. În imaginea artistică... tot ce nu e tipic este înlăturat și în schimb se accentuează tot ceea ce este caracteristic. V. ROM. decembrie 1950, 187. Melancolia în vîrstă lui e semnul caracteristic al orfanilor. EMINESCU, N. 35. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoci. ALECSANDRI, S. 25.

GRIJĂ, griji, s. f. 1. Neliniște, teamă pricinuită de gîndul unei eventuale primejdii sau întîmplări neplăcute; îngrijorare. Plăcut, plăcut e ceasul de griji ne-ntunecat, Și dulce este viața ce curge lin. ALECSANDRI, P. I 132. N-aibi nici o grijă! îmi răspunse. NEGRUZZI, S. I 39. Marcu bea și nu prea bea, Căci amar grija-l rodea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Adesea construit cu verbul «a avea», urmat de determinări în genitiv, indicînd cauza îngrijorării cuiva) Vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele. REBREANU, I. 87. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. ◊ Loc. adj. și adv. Fără grijă (de ceva sau de cineva) = fără teamă, fără să-i pese (de ceva sau de cineva). Gardurile cădeau, fără proptele, și vechilii și vătavii trăiau ca niște hoțomani, de capul lor, fără milă, fără grijă. SADOVEANU, O. VII 272. De-acum, jupîneșică, dormi fără grijă; că îndată se face ziuă. CREANGĂ, P. 132. ◊ Expr. A intra la (sau în) grijă = a începe să fie îngrijorat. Fata intră la grijă că a să fie biruită. ISPIRESCU, L. 45. Ceilalți... intrînd în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii cu Roșu-mpărat. CARAGIALE, O. III 93. ♦ Cauza îngrijorării cuiva. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 2. Interes viu pentru cineva sau ceva, atenție deosebită față de cineva sau ceva, preocupare de cineva sau ceva; solicitudine. Marea grijă față de om, specifică regimului socialist, este oglindită în proiectul noii Constituții prin garantarea dreptului la odihnă, prin garantarea dreptului de a se bucura de asigurarea materială la bătrînețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 66. ◊ (Urmat de determinări în genitiv, indicînd obiectul interesului cuiva) Nu mă face să te-aștept prea mult: mai am și alte treburi, nu numa grija dumitale. CARAGIALE, P. 91. Grija noastră n-aib-o nime, Cui, ce-i pasă că-mi ești drag? EMINESCU, O. I 55. ◊ Loc. adv. Cu (mare) grijă = cu mare băgare de seamă, cu multă atenție, cu prudență. Cosițele negre cu grijă le-a prins Sub bască, ștrengara de fată. FRUNZĂ, S. 18. ◊ Expr. A purta grijă de (cineva sau ceva) sau a-i purta (cuiva) de grijă, (rar) a purta de grijă despre (ceva) sau a purta grija (cuiva) = a îngriji (pe cineva sau de ceva). I-am învățat... să facă altoi, să poarte grijă de stupi. SLAVICI, la TDRG. La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porți? EMINESCU, O. I 127. Cine-ți poartă de grijă acolo, cine-ți face prînzul? GHICA, S. 249. Trebuie să mă duc îndată acasă pentru ca să port de grijă despre cele trebuincioase pentru bal. ALECSANDRI, T. I 131. Purtare de grijă = preocupare, îngrijire de cineva sau de ceva. Las’ că am eu purtare de grijă pentru dînsul. CREANGĂ, la TDRG. A avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a îngriji (de cineva sau de ceva). Să aibă grijă de casă, iar dacă iese, să încuie bine. REBREANU, R. I 243. Toate soacrele veneau, La nurori prînz aduceau; Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170; b) a supraveghea, a păzi (pe cineva sau ceva). Du-te și le adă – zice avocatul – îți vom avea noi grijă de coșarcă pînă vii cu ele. RETEGANUL, P. I 86. A nu avea grijă (de cineva sau ceva) = a) a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau ceva). Ei prînzea și veselea, De nime grijă n-avea. ALECSANDRI, P. P. 98; b) (mai ales la imperativ) a nu avea teamă, a nu fi îngrijorat. Ai să te înzdrăvenești, n-ai grijă. SADOVEANU, O. I 343. A avea grijă (să...) = (mai ales la imperativ) a băga de seamă, a lua seama, a fi atent. Ai grijă, mamă, să nu ți se întîmple ceva. SAHIA, N. 118. Hîrca... avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. Adă luntrea și mă treci... Aibi grijă să nu mă-neci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 139. A da (sau a lăsa) în grija cuiva (ceva sau pe cineva) = a încredința (ceva sau pe cineva) cuiva, a da sau a lăsa (ceva sau pe cineva) cuiva în seamă. Nu-mi vine să-i las în grijă agoniseala mea. SADOVEANU, O. VII 269. Las totul în grija oamenilor, și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. A da (cuiva) de (sau în) grijă ca să... = a recomanda, a atrage atenția. Se culcă, spuind nurorilor să fie harnice și dîndu-le de grijă ca nu cumva să adoarmă. CREANGĂ, P. 7. Tata mi-a dat în grijă... ca să mă feresc de omul roșu. id. ib. 202. A duce grija v. duce.

GRINDINĂ, grindini, s. f. (Rar la pl.) Precipitație atmosferică în formă de boabe de gheață, care cad pe timp de ploaie sau de furtună; (popular) piatră, gheață. A bătut grindina. ▭ Alunga nourii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingînd toporul în pămînt afară. CREANGĂ, A. 34. Un crin se usucă și-n lături s-abate Cînd ziua e rece și cerul în nori, Cînd soarele-l arde, cînd vîntul îl bate, Cînd grindina cade torente pe flori. BOLINTINEANU, O. 178. ◊ Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Grindini de granate băteau dinspre dușmani. TOMA, C. V. 383. Caii aleargă îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de răpăitul stropilor care cad, repezi și grei, ca o grindină de gloanțe. VLAHUȚĂ, O. AL. I 130. Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6.

GRUP, grupuri, s. n. (Adesea urmat de determinări la genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Ansamblu de obiecte de același fel aflate sau puse (în scop determinat) laolaltă. V. grămadă. Un grup de arbori. ◊ Grup electrogen v. electrogen. 2. Ansamblu de persoane pe care-i apropie ceva sau care (în mod temporar) săvîrșesc o acțiune comună. Au intrat din stînga un grup de femei în negru. DAVIDOGLU, M. 17. Maxim se-ntoarse spre grupul pe care-l lăsase la ușă, dar muncitorii se-mprăștiaseră printre săteni. CAMILAR, TEM. 282. Grupul nostru este cel mai fericit. SAHIA, N. 114. Pe lîngă grupul Anton Pann, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțit, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu individual, singur) În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. Copiii sînt elevi la o școală dintr-un sat vecin. I-a adus, în grup, învățătoarea să le arate muzeul. STANCU, U.R.S.S. 86. Un domn s-arată în ușă, o deschide larg în lături, și le spune că pot să intre, deoarece sînt în grup. SP. POPESCU, M. G. 69. În grupuri de cîte (atîția) = cîte (atîția) deodată. Elevii vor vizita expoziția în grupuri de cîte zece. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi așezate una lîngă alta sau succedîndu-se una după alta. Oamenii ieșiră încetinel, se mai opriră în ogradă, apoi în uliță, grupuri-grupuri, chibzuind și sfătuind. REBREANU, R. I 238. Grupuri-grupuri, de oameni, femei și copii se făceau pe la casele vecine. BUJOR, S. 48. 3. Colectivitate de persoane reunite pe baza unor idei, concepții, interese sau scopuri comune. ◊ Grup social = categorie socială, clasă socială. Limba ca mijloc de comunicare între oameni în societate servește în egală măsură toate clasele societății și manifestă din acest punct de vedere un fel de indiferență față de clase. Dar oamenii, diferitele grupuri sociale, clasele sînt departe de a fi indiferente față de limbă. STALIN, PROBL. LINGV. 12. ♦ Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. Eu sînt candidatul grupului tînăr, inteligent și independent. CARAGIALE, O. I 152.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, căruia îi servește ca punct de plecare, între cele două fenomene stabilindu-se un raport strîns de interdependență; pricină. Căldura este cauza dilatării corpurilor. ▭ Dezvoltînd genialele teze ale lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au analizat în profunzime și au scos la iveală în mod concret cauzele războaielor în condițiile imperialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 215. Una din cauzele principale ale vieții îndelungate ale artei clasice este faptul că ea reflectă profund și just orînduirea socială, lupta de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Această revoluție nu avu drept cauză turburările din Europa, ci numai drept ocazie. BOLINTINEANU, O. 311. ◊ Loc. conj. Din cauza... = datorită..., din pricina... Din cauza aceasta (sau din această cauză) = din pricina aceasta. Tata nu mai sosește. Din această cauză, mama devine din ce în ce mai tăcută. SAHIA, N. 48. Din cauză de... = din motiv de..., pentru. Am lipsit din cauză de boală. Din cauză că... = pentru că, fiindcă, deoarece. Din ce (sau din care) cauză? = pentru ce? 2. Problemă de mare amploare socială, care interesează și preocupă o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Un artist... simte de. obicei mai profund și poate fi deci mai capabil să exprime și să servească o cauză. ANGHEL, PR. 186. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Mai mulți juni patrioți și devotați cauzei naționale, avînd înfrunte unii pe d. Ipătescu, alții pe bravul cadet Andreescu, îi țin calea [colonelului Solomon] și acest din urmă îl face prizonier în numele poporului. BOLINTINEANU, O. 250. ◊ (De obicei urmat de determinări în genitiv) Pacea va fi menținută și consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mîini cauza menținerii păcii și o vor apăra pînă la capăt. STALIN, I. PRAV. 1951, 14. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Aplicarea întocmai și pînă la capăt a politicii partidului este cauza întregului popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscînd bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele cu ale altuia. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. 3. Afacere pentru care cineva se înfățișează înaintea judecății; pricină, proces. Am o cauză la judecătorie. ◊ (Azi mai ales în expr.) A avea cîștig de cauză (într-un proces, într-o discuție etc.) = a cîștiga, a învinge. A da (cuiva) cîștig de cauză = a se pronunța în favoarea cuiva, a-i da dreptate. A pune (pe cineva) în cauză = a implica pe cineva într-o afacere (judiciară). A scoate (pe cineva) din cauză = a recunoaște că cineva nu are nici un amestec într-o afacere (judiciară). (A fi) în cauză = (a fi) interesat într-o chestiune (judiciară). Cei în cauză s-au prezentat să-și spună cuvîntul. – Pronunțat: ca-u-.

CAVALER, cavaleri, s. m. I. (În organizația feudală din Apus) Nobil cu o situație militară înaltă, consfințit pentru luptă, de rege sau de un reprezentant al lui, în cadrul unei ceremonii speciale care a variat după țări și epoci; (urmat de determinări, în unele țări și astăzi) membru al unui ordin militar-religios, întrunind toate atribuțiile care decurg din această situație. Se înclinase în fața ei ca un cavaler din vechi timpuri. SADOVEANU, N. F. 15. Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta. EMINESCU, O. I 146.De pe zalele-aurite Secunosc că-s cavaleri. NEGRUZZI, S. II 78. II. 1. Om plin de abnegație,generos și nobil. (Adjectival) Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. 2. Bărbat care însoțește o femeie în societate. Și-i fi cavalerul nostru pe la grădini, pe la teatru, pe la baluri. ALECSANDRI, T. I 272. 3. Bărbat necăsătorit, holtei, burlac. Cavalerii invitau la un vals pe noile lor cunoștințe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 3. Țineți-vă frumos și nu fiți așa de posomorite, c-au să vie cavalerii să vă poftească [la dans]. ALECSANDRI, T. I 160. Cavaler de onoare = tînăr care însoțește pe miri la cununie. 4. (Urmat de determinări în genitiv) Membru al unui ordin onorific, posesor al anumitor decorații.

CEAS, ceasuri, s. n. 1. Interval de timp cuprinzînd 60 de minute, constituind a 24-a parte a zilei; oră. Un ceas ținu lupta. ISPIRESCU, L. 18. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptori de plăcinte, cîțiva pui... erau gata. CREANGĂ, P. 10. Tu citești scrisori din roase plicuri Și-ntr-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119. Nu aduce anul ce aduce ceasul. ◊ Loc. adv. Cu ceasurile sau cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Și rîde nebun, cu ceasul. PANN, P. V. I 97. La tot ceasul = la fiecare oră, într-una, mereu, în fiecare moment. ◊ Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curînd) = fără întîrziere, fără a mai aștepta. Cere ce mai ai de cerut, cu un ceas mai curînd. ISPIRESCU, L. 29. În ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. ♦ Distanță, întindere, spațiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la trei ceasuri de București. ▭ Muma zmeului... suflă văpaiă din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. Cîmpuri și dealuri de o întindere de un ceas și două sînt acoperite cu cartoafe. KOGĂLNICEANU, S. 5. ◊ Expr. A face un ceas bun (sau bunicel sau bunișor) pînă... = a avea nevoie de o oră întreagă (sau mai bine de o oră) pînă... A făcut un ceas bun pînă acasă. ♦ Fiecare dintre cele 24 de părți în care e împărțită o zi, părți determinate de cadranul și acele unui ceasornic; p. ext. bătaie a ceasornicului, cînd acele cadranului, ajung la una din cele 12 puncte la care se bate ora. Cît e ceasul? ▭ La al treilea ceas al nopții, au fost în drum în bărăganul de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 205. Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. ◊ (La pl. cu același sens ca la sg.) Erau ceasurile patru. IBRĂILEANU, A. 68. 2. Moment, clipă; timp, vreme. Îi veni să-și zvîrle carabina sub gard, ca pe-un băț netrebnic, un vreasc care nu-i putea ajuta nimic în ceasul acela plin de primejdii. CAMILAR, N. II 415. Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinții de sară! EMINESCU, O. I 201. Nu-și perdu cumpătul la un ceas așa de greu. NEGRUZZI, S. I 226. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) În (sau într-)acel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Alergă la el chiar Într-acel ceas... și-i ceru iertăciune. SEVASTOS, N. 204. Într-acest ceas = acum, imediat, momentan. La opt [clăi] vîrfuri le-am făcut; Numai una mi-a rămas Să-i fac vîrf într-acest ceas. TEODORESCU, P. P. 633. În (sau, învechit, pe) tot ceasul = în fiecare clipă, în tot momentul, în tot timpul, totdeauna. Cum să se împace [sufletul]. Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plînsul? CONACHI, P. 103. Pe nimica, pe ceas sau pe mică pe ceas v. mică¹. ♦ (Adesea în legătură cu un genitiv atributiv) Timpul dinaintea sau din cursul unui eveniment important. Oh! și pentru dînsa ceasul ispășirii va sosi. DAVILA, V. V. 166. Mai nainte însă de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe plîns. ISPIRESCU, L. 2. Acum, ceasul fericirii a sunat pentru mine. ALECSANDRI, T. I 56. Cu securi m-a spintecat. Inimioara mi-a mîncat, Sîngele mi l-a vărsat, în ceas de moarte m-a lăsat. TEODORESCU, P. P. 397. ◊ Expr. Ceasul morții = momentul cînd moare cineva. Ceas bun (sau rău) = (în superstiții) moment norocos (sau nenorocos). Oh! dragu mieu! ce ceas rău te-au adus pe tine pe-aicel SBIERA, P. 94. Se vede c-am pornit într-un ceas rău. CREANGĂ, P. 145. Vărguță de alun, Adă-l într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 366. (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează succes cuiva, cînd începe sau întreprinde ceva. Iaca inelul d-sale... Dă-i acum pe al tău... și să vă fie logodna într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 225. A se da de ceasul morții = a se frămînta (de supărare sau de necaz). Să se dea fiul împăratului de ceasul morții de ciudă, cînd auzi una ca aceasta. ISPIRESCU, L. 311. 3. Aparat (cu un anumit mecanism) care servește la determinarea și măsurarea timpului în limitele unei zile (24 de ore); ceasornic. V. ornic, orologiu, pendulă. Ceas de mînă. Ceas de buzunar. Ceas de perete. ▭ Îi dete trei lucruri: un inel, un ceas și o lădiță de aur. RETEGANUL, P. II 10. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu; Cînd bătea ceasul la doi, Eram cu mîndra-amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Ceas deșteptător v. deșteptător. Ceas de nisip = aparat care măsoară o durată de timp, prin scurgerea unei cantități de nisip dintr-o despărțitură a lui într-alta. ◊ Expr. (Familiar) A merge ca ceasul = a merge perfect. ◊ Compus: ceas-brățară = ceasornic prins cu o curelușă sau cu o brățară deasupra încheieturii mîinii. ♦ Aparat în formă de ceas (3), avînd un cadran și una sau mai multe limbi dispuse în diferite feluri și care servește la înregistrarea unor mișcări, a unor cantități de lichide sau gaze (care trec prin el); contor. 4.Slujbă religioasă săvîrșită la anumite ore din zi. Andrei luă breviarul în mînă, se puse a citi, la lumina lunii, ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. Bătrînul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia. NEGRUZZI, S. II 233.

DESIME, (rar) desimi, s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Însușirea de a fi des, compact sau îndesat; (concretizat) desiș. Flăcări galbene de lumînări mici cît unghia se deslușeau... din desimile de flori galbene ale pădurilor. CAMILAR, T. 70. A ieșit o ciută, lîngă o desime mare de ierburi. SADOVEANU, D. P. 82. Rar de tot, cînd desimea codrului se știrbea oleacă în dreapta sau în stînga... puteai să înțelegi ce este mai încolo. GALACTION, O. I 281. Desimea aburilor smulși pămîntului de apropierea ivirii soarelui se subția, lucrurile începeau să-și hotărască formele. MACEDONSKI, O. III 48.

DESIȘ, desișuri, s. n. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Grup des de copaci, de ierburi, de buruieni etc.; pădure tînără, foarte deasă; desime, bunget. Clipeau prin desișurile livezilor acoperișuri bombate de alamă. SADOVEANU, Z. C. 276. Soarele se scufundase în desișul tihniților copaci. VLAHUȚĂ, O. A. 121. Trage, săgeata vîjîie și se pierde în desișul ierbii care se clatină încet în vîrf. CARAGIALE, O. III 102. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. 2. (Rar) Mulțime mare, îngrămădeală, îmbulzeală (de oameni). Se împinge disperată o mulțime de lume ca într-un desiș de trupuri. CAMIL PETRESCU, T. II 410.

DIMPREJURUL prep. (Urmat de un genitiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un pronume posesiv) Din împrejurimea, din jurul (unei ființe sau a unui lucru). Punea să smulgă mărăcinii, lăstarele și bălăriile dimprejurul gardului. MACEDONSKI, O. III 4. Cu cît mai mulți ochi aș avea, cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. EMINESCU, N. 31.

DINAINTEA prep. (Urmat de un substantiv ori pronume în genitiv, de un pronume posesiv, de un pronume personal neaccentuat în cazul dativ sau de un numeral construit cu prep. «a») 1. (Cu sens local) Din fața, din locul aflat înaintea (cuiva sau a ceva). Ascultă-mă, suflet de om; și nu pleca dinaintea mea. DAVIDOGLU, M. 53. Lipsești dinaintea mea, spînule! CREANGĂ, P. 277. Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Precedat de prep. «de», uneori și de pron. dem. «cel», «cea», introduce un atribut) Copilașii cu care se joacă înspre seară la laița cea de dinaintea casei sînt copilașii lui. SLAVICI, O. I 69. ♦ Înaintea, în fața (cuiva sau a ceva). Berbecul cel negru veni pînă dinaintea lui Ironim Buhosu și se opri. CAMILAR, T. 11. Într-un rînd m-a luat cu el tătuța, ș-am umblat mult prin pădure, și eu stăteam în șa dinaintea lui. SADOVEANU, O. VII 22. Se-nchină dinainte-i pînă la pămînt. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin fața (cuiva sau a ceva). Toată întîmplarea i se depăna pe dinaintea ochilor. CAMILAR, N. I 102. Domnița trecu pe dinaintea fratelui care păzea ușa. SADOVEANU, Z. C. 217. 2. (Cu sens temporal) Din timpul care precede, înainte de... Anii dinaintea erei noastre.