DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

DREPT adj., adv., s., prep. I. 1. adj. v. direct. 2. adv. ață, v. direct. 3. adj. (livr.) rectiliniu, (pop.) oblu. (Dungă, linie dreaptă.) 4. adj. v. vertical. 5. adj. v. erect. 6. adj. v. abrupt. 7. adv. perpendicular, vertical, (înv.) prost. (Muntele se înălța drept înaintea noastră.) 8. adj. neaplecat. (Cu spinarea dreaptă.) 9. adj. v. țeapăn. 10. adv. v. țeapăn. 11. adj. neted, plan, plat, șes, (pop.) oblu, (reg.) șesos, (Olt. și Ban.) polejnic, (înv.) tins, tocmai, (fig.) ras, șters. (O întinsă suprafață dreaptă; un loc drept.) II. 1. adj. imparțial, neparțial, nepărtinitor, obiectiv, (înv.) nefățărit. (Om drept.) 2. adj. v. adevărat. 3. adv. adevărat, just. (A vorbit drept.) 4. adj. echitabil, just. (Decizie dreaptă.) 5. adv. just, corect. (O concluzie dreaptă.) 6. adj. v. îndreptățit. 7. adv. chiar, exact, întocmai, precis, tocmai, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește drept în frunte; cade drept pe el; a venit drept la ora convenită.) III. s. 1. jurisprudență, (înv. și pop.) legile (pl. art.), (înv.) drit. (Învață dreptul.) 2. v. calitate. 3. v. împuternicire. 4. v. privilegiu. 5. (JUR.) drept de preferință = prioritate; drept de reproducere = (englezism) copyright. IV. 1. adv. ca. (Socotește-te drept absent.) 2. prep. v. de. 3. v. ca.

pravednic, pravednici, adj., s.m. (înv.) (om) drept, cinstit, bun (moralicește).

PARIA s.m. 1. (În India, în concepția brahmanilor) Om care nu face parte din nici o castă, fiind lipsit de orice drepturi. 2. Om disprețuit și ocolit de toți, care nu are nici un drept. [Pron. -ri-a. / < fr. paria, cf. hind. parayan].

AMNESTY INTERNATIONAL [æmnəsti intənéșənəl], organizație internațională independentă, fondată în 1961, cu sediul în Londra. Militează pentru respectarea drepturilor omului, eliberarea deținuților politici (care nu au folosit și nu au apelat la folosirea forței), împotriva torturilor și a pedepsei cu moartea. Acționează pe baza Declarației universale a drepturilor omului, are statut consultativ în cadrul O.N.U., UNESCO și colaborează cu Consiliul Europei. Are aderenți în peste 150 de țări. Premiul Nobel pentru pace (1977).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

BENOIST [benuá], Jean-Marie (1942-1990), filozof francez. Unul dintre inițiatorii mișcării „noua filozofie” axată pe critica marxismului și afirmarea unei noi etici a drepturilor omului, de inspirație kantiană. Lucrări de filozofie eseuri politice („Marx a murit”, „Era adevărului”).

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

CASSIN [casẽ], René (1887-1976), jurist și diplomat francez. Principalul autor al Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată de O.N.U. în 1948. Premiul pentru Pace (1968).

Iov, sfânt, personajul principal al cărții cu același nume, din Vechiul Testament, om drept din ținutul Uz și foarte bogat, asupra căruia se abat un șir de nenorociri pricinuite de Satan. Numele său a intrat în paginile Vechiului Testament pentru îndelunga sa răbdare în toate încercările suferite, fără a se clătina în credință. Este sărbătorit la 6 mai. ♦ Cartea lui Iov v. carte.

LADO s. Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului ◊ „La alegerile din 9 februarie, Lado a avut peste 7000 de observatori în București și în teritoriu.” Expres 1824 II 92 p. 16. ◊ „Trăim într-un stat polițienesc a afirmat dl. N. Ștefănescu Drăgănești, președintele LADO.” R.l. 25 IX 93 p. 3; v. și ◊ Rev. 22 143/95 p. 9 (Abreviere din L[iga pentru] A[părarea] D[repturilor] O[mului])

ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (O.S.C.E.; în engl.: Organization for Security and Cooperation in Europe – O.S.C.E.), organizație creată în 1972 sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), ca forum multilateral pentru dialog și negocieri. Numele actual a fost adoptat la 5 dec. 1994 la Conferința la nivel înalt, pentru a sublinia caracterul permanent al organismului. La 1 aug. 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki, care stabilește principiile de securitate în Europa, inclusiv angajamentul statelor de a se abține de la acte de agresiune, respectul inviolabilității frontierelor, neamestecului în treburile interne și drepturile omului. Propune dezvoltarea cooperării în domeniile economic, științific și tehnologic, cooperarea în domeniul umanitar și în alte domenii, inclusiv promovarea schimburilor culturale, hotărârea de a continua procesul de consultare și cooperare între țările membre. Domeniile de competență s-au extins prin Carta de la Paris a unei noi Europe (1990), care a transformat C.S.C.E. dintr-un forum ad-hoc într-o organizație cu instituții permanente. Are ca membri 55 de state din Europa (inclusiv Vaticanul și Serbia-Muntenegru, ultima suspendată în 1992 în urma conflictului din Bosnia și Herțegovina), la care se adaugă Canada, S.U.A. și opt republici asiatice ex-sovietice. Secretariatul organizației are sediul la Viena (Austria).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ (în engl.: United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization – U.N.E.S.C.O.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Paris (Franța), creată în nov. 1945 în urma Conferinței de la Londra (își începe activitatea la 4 nov. 1946), în scopul intensificării colaborării între națiuni în domeniul educației, științei, culturii și comunicării, în spiritul respectului universal pentru dreptate și în dominația legii, pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie. Promovează cooperarea intelectuală internațională, realizează asistența operațională și stimulează schimburile internaționale și cunoașterea reciprocă în domeniile educației, științei și culturii. U.N.E.S.C.O. are 188 de state membre (2002), între care și România (din 12 iul. 1955).

IMPAVIDUM FERIENT RUINAE (lat.) dărâmăturile îl vor izbi fără să-l clintească – Horațiu, „Ode”, III, 3, 8. Elogiul omului drept și tenace, care nu se lasă abătut de pe drumul său de nici un pericol.

KATO Hiroyuki (1836-1916), educator și politolog japonez. După revoluția din 1867-1868 a susținut adoptarea modelelor europene de guvernare democrată și de respectare a drepturilor omului.

COSTA-FORU 1. Gheorghe C. (1821-1876, n. București), om politic, profesor și jurist român. Primul rector al Universității din București (1864-1872); ministru de mai multe ori. 2. Constantin C. (1856-1935, n. București), avocat și ziarist democrat român. Fiul lui C. (1). A organizat și condus organizațiile „Liga drepturilor omului”, „Comitetul central pentru amnistie” ș.a. Bogată activitate publicistică.

IOAN PAUL, numele a doi papi. I.P. I (Albino Luciano) (1912-1978), patriarh al Veneției (1969-1978), cardinal (1973), ales papă la 26 aug. 1978 (a încetat din viață la 28 sept. 1978). I.P. II (Karol Vojtyla) (1920-2005), arhiepiscop de Cracovia (1963-1978), cardinal (1967), ales papă la 16 oct. 1978. Primul papă polonez (primul papă neitalian începând din 1523). Promotor al umanismului creștin (enciclica „Redemptor hominis”), accentuând necesitatea apărării drepturilor omului în numele unei doctrine sociale a Bisericii. Rol important în prăbușirea comunismului în Europa de Est. Op. pr.: „Reconciliere și penitență”, „Ecumenism”.

NĂSTASE, Adrian (n. 1950, București), jurist, sociolog și om politic român. Prof. univ. la București. Prim-min. (2000-2004) și ministru al Afacerilor Externe (1990-1992). Președinte (1992-1996) și vicepreședinte (1996-1999) al Camerei Deputaților. Președinte (din 2001) al Partidului Democrației Sociale din România (președinte executiv, 1993-1997 și prim-vicepreședinte, 1997-2001, al partidului). Contribuții în domeniul dreptului internațional public („Drepturile omului – religia sfârșitului de secol”, „Dreptul internațional contemporan”, „Drept economic internațional”, „Tratatele României – un deceniu de acte internaționale 1990-1999”, „Bătălia pentru viitor”).

REVOLUȚIA FRANCEZĂ, revoluție desfășurată între 1789 și 1794, care a avut ca scop abolirea structurilor vechiului regim. A izbucnit în condițiile agravării situației economice a populației, ale progresului ideii de națiune, ale necesității acute de creare a unei piețe naționale. Preludiul revoluției l-a constituit convocarea Stărilor Generale (5 mai 1789). Deputații stării a treia din Adunarea Statelor Generale s-au declarat constituiți în Adunarea Națională, apoi, în vederea elaborării unei constituții, în Adunarea Națională Constituantă (9 iul. 1789-30 sept. 1791). În fața măsurilor represive pe care le pregăteau nobilimea și regele, insurgenții parizieni au luat cu asalt Bastilia, simbolul absolutismului regal și al arbitrarului său (14 iul. 1789, dată devenită sărbătoare națională a poporului francez). Adunarea Constituantă a votat desființarea privilegiilor feudale (4 aug. 1789), a adoptat Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (26 aug. 1789) și o nouă Constituție (3 sept. 1791). Aceste realizări, împreună cu reformele administrative, judecătorești, fiscale și bisericești, au favorizat dezvoltarea structurilor capitaliste. Sub presiunea insurecției naționale de la 10 aug. 1792, Adunarea Legislativă (1 oct. 1791-20 sept. 1792) a suspendat monarhia și a aprobat instituirea Comunei insurecționale (Comuna din Paris), o adevărată putere de stat populară. În perioada aug.-sept. 1792 – cunoscută în istoria revoluției sub numele de prima teroare -, parizienii, sub conducerea Comunei insurecționale au impus instaurarea democrației politice. În fața primejdiei provocate de invadarea Franței de către armatele austro-prusiene, precum și de trădarea generalilor monarhiști, Comuna insurecțională a declarat „patria în primejdie”. Armatele franceze au înfrânt la Valmy (20 sept. 1792) armatele invadatoare. La 21 sept. 1792 Convenția Națională (20 sept. 1792-26 oct. 1795), care luase locul Adunării Legislative, a proclamat Republica. În cadrul Convenției Naționale s-a reliefat două tendințe principale: partidul moderat al girondinilor și cel radical al montagnarzilor, conduși de iacobini: între ele se afla masa deputaților independenți, porecliți „câmpia” sau „mlaștina”. Lupta dintre cele două tendințe a atins apogeul în timpul procesului regelui Ludovic XVI, care, cu toată opoziția girondinilor, a fost condamnat la moarte și executat (21 ian. 1793). Întreaga Europă, cu excepția câtorva state, s-au coalizat împotriva Franței republicane. Înfrângerile de pe front, trădarea generalului Dumouriez, scumpirea vieții și izbucnirea răscoalei contrarevoluționare din Vandeea au provocat sfârșitul guvernării girondine. În urma insurecției din 31 mai-2 iun. 1793 a fost instaurată dictatura iacobinilor, girondinii fiind excluși din Convenție, iar unii dintre ei executați. Perioada dictaturii iacobine (2 iun. 1793-27 iul. 1794), cunoscută sub numele de „teroarea iacobină”, a constituit punctul culminant al revoluției. În timpul acestei dictaturi au fost desființate, fără răscumpărare, servituțile feudale, au fost introduse prețuri maximale, a fost instituit învățământul elementar gratuit. Iacobinii au înfrânt răscoala din Vandeea și pe cea a federaților-regaliști, au creat o armată națională de peste 600.000 de oameni, care a alungat din țară armatele intervenționiste. Comitetul Salvării Publice, creat la 5 apr. 1793, a concentrat în mâinile întreaga putere executivă. Teroarea a impus, pentru o vreme, economia dirijată în direcția sprijinirii efortului de război și salvării republicii. Înlăturarea moderaților, conduși de Danton, cât și a extremiștilor de stânga, în frunte cu J. Roux și Hébert, au slăbit considerabil baza socială a dictaturii iacobine, ușurând sarcina marii burghezii, care a organizat lovitura de stat din 9 thermidor (27 iul. 1794). Robespierre, Saint-Just și partizanii lor au fost ghilotinați (28 iul. 1794). Prin venirea la putere a marii burghezii, revoluția era terminată.

ROBINSON [robinsn], Mary (n. 1944), om de stat irlandez. Prof. univ. la Dublin. Militantă pentru drepturile femeilor și ale grupurilor sociale defavorizate. Prima femeie președintă a Republicii Irlanda (1990-1997). Din 1997, Înalt Comisar al O.N.U. pentru drepturile omului.

QUICHÉ (cuv. indigen) subst. Populație amerindiană din Guatemala (c. 800.000), din ținuturile muntoase cu climă temperată. Se ocupă îndeosebi cu agricultura; sunt considerați urmași ai populației maya. Numeroase dialecte q. sunt înrudite cu limba vorbită de populația maya din Yukátan (Mexic). Organizați într-un regat puternic (sec. 11), ajung la apogeu în sec. 15, q. au fost cuceriți de spanioli după lupte înverșunate (1523-1524). Istoria lor tradițională este cuprinsă într-o amplă lucrare, Popol Vuh, scrisă în limba q. în sec. 16. Au suferit o puternică represiune, îndeosebi în anii 1970-1990; în urma acordurilor de pace din 1996, identitatea și drepturile lor au fost recunoscute oficial. Militanta q. pentru drepturile omului Rigoberta Menchú a primit, în 1992, premiul Nobel pentru pace.

DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI ALE CETĂȚEANULUI, document programatic al Revoluției Franceze, adoptat la 26 aug. 1789, de către Adunarea Constituantă. A influențat toate instituțiile politico-juridice europene de-a lungul timpului.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membri: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M’Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

MAGRITTE [magrít], René (1898-1967), pictor belgian. Reprezentant de seamă al suprarealismului, a pictat obiecte și forme disparate, prezentate naturalist, în contexte compoziționale neașteptate, creând o atmosferă stranie („Condiția umană”, „Treptele verii”, „Traversare dificilă”, „Cutia Pandorei”, „Drepturile omului”). Creația lui a influențat profund avangarda din anii ’50-’60, mai ales arta pop.

SAHAROV, Andrei Dmitrievici (1921-1989), fizician rus. Conducător al grupului care a fabricat (1953) bomba cu hidrogen sovietică. S-a opus experiențelor nucleare, raliindu-se (1966) disidenței intelectuale; unul dintre fondatorii (1970) Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului. Pentru publicarea, în 1968, în Occident a lucrării: „Reflexii despre progres, coexistență pașnică și libertatea intelectuală”, cât și pentru condamnarea invaziei Afghanistanului de către trupele sovietice, S. a fost scos din cercetare și exilat (1980-1986) în orașul Gorki (azi Nijni Novgorod). A revenit la Moscova și în viața științifică în timpul perestroikăi. Contribuții în domeniul particulelor elementare și al armelor termonucleare. După 1986 a fost ales președinte al Academiei de Științe a U.R.S.S. și numit într-o comisie guvernamentală pentru elaborarea unei noi Constituții. Premiul Nobel pentru pace (1975) pe care nu l-a primit deoarece nu i s-a acordat viza pentru a ieși din țară. Memorii.

FILOZOFÍE (< fr.; {s} gr. philos „iubitor” + sophia „înțelepciune”) s. f. 1. Inițial, doar năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin f. se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar f. însăși era privită ca „știință primă și supremă”, ca „știință prin excelență” sau „știința absolută”. Față de știință și religie, f., în natura ei, este interogativă și polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului și condițiilor posibilității ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcțiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind ființa în sine și ființa determinată. Trecerea fizicii din condiția de f. secundă în aceea de știință, în sec. 16-17, reflecțiile lui Descartes, Leibniz, Locke ș.a. asupra implicațiilor filozofice ale noilor rezultate științifice și mai ales opera lui Kant determină orientarea f. către cercetarea posibilităților și condițiilor cunoașterii. În sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire” a totalității și care aplică metoda analizei, evidențiind rolul constitutiv al limbajului în cunoașterea, acțiunea și existența umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica și alte părți ale f. tradiționale. Finitudinea existenței umane, intenționalitatea actelor de conștiință, logica științei etc. au devenit domenii importante ale meditației filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificație general umană. ◊ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ș.a.) care studiază primele cauze și primele principii sau ființa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele și principiile mișcării în natură (fizică). F. creștină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul și neoplatonismul, aristotelismul și stoicismul) și ideile creștine, considerând revelația ca indispensabilă pentru rațiune, deși, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelația și adevărurile teologiei creștine sunt inatacabile (filozofia lui Kierkegaard, existențialismul creștin, filozofia lui Nae Ionescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidențierii specificului cunoașterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradițiile societății sensuri sau semnificații care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaștere, știința bazată pe experiment. În medii postkantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor rațiunii (Schelling, Hegel). F. politică = studierea, sub aspectul semnificației, condițiilor și implicațiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acțiunea politică, dar și a cunoștințelor și științei politice, din punct de vedere logic și metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinței și revelației, natura și semnificația experienței religioase, relația religiei cu știința și cultura, limbajul și simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor”, dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca și f. Filozofia științei = disciplină aflată la granița f. cu știința, care investighează și analizează natura, adevărul și valoarea științei, metodele, presupozițiile și categoriile cunoașterii științifice etc. S-a constituit ca atare la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea științifică, cât și probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de știință și ale filozofilor. Filozofia vieții = curent filozofic inițiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoașterii și a vieții sociale din perspectiva artei și a artei din punctul de vedere al „vieții”. F. istorică a vieții (Dilthey), intuiționismul bergsonian sunt form ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ș.a. ◊ Filozofia culturii = disciplină relativ autonomă, constituită în sec. 19, dar fiind prezentă ca preocupare la numeroși gânditori, istorici, scriitori, poeți, eseiști etc. în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca modernă. Ea își propune definirea genetică, structurală și funcțională a conceptului de cultură, aceasta fiind studiată în integralitatea corelațiilor sale constitutive interne și a conexiunilor în care este integrată. Filozofia valorii v. axiologie și valoare. Filozofia limbajului se impune după cel de-al doilea război mondial, prin contribuția lui L. Wittgenstein și a școlii de la Oxford (G. Ryle, I. Hustin, P. Strawson, S. Hampshire), ca o analiză a sensurilor limbii, a raporturile dintre limbă și gândire, dintre limbă și realitate. ♦ Doctrină sau sistem filozofic constituit (f. lui Platon, f. lui Hegel). ♦ Ansamblul doctrinelor filozofice dintr-o epocă sau dintr-o țară (f. greacă, f. modernă). 2. Principiile de bază ale unei instituții sau organizații. 3. Comportare, atitudine (înțeleaptă) față de problemele vieții; fel de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, de rezolvat.

2) drépt, dreáptă adj., f. pl. drepte (din dirept, cum se zicea odată, d. lat. dĭrectus și derectus; it. diritto, dritto, fr. droit, sp. derecho, pg. dereito. V. direct, dreg, adresă). Fără ocolurĭ, care urmează drumu cel maĭ scurt între doŭă puncte: linie dreaptă. Plan, neted: drum drept. Vertical: zid drept. Fig. Just, nu strîmb, imparțial: om drept, judecată dreaptă. Opus celuĭ stîng: brațu drept, mîna dreaptă; a păși cu dreptu [adică: cu picĭoru drept], a începe cu succes. Născut din aceĭașĭ pătințĭ, bun, nu vitreg: frate drept (saŭ bun). Legitim: moștenitorĭ drepțĭ. Unghĭ drept, de 90 de grade. Ce e drept nu e păcat (subînț. a declara), e permis a declara adevăru. Cu drept cuvînt, cu motiv, conform adevăruluĭ: cu drept cuvînt se poate zice asta. S.m. Ceĭ drepțĭ, drepțiĭ, oameniĭ ceĭ fără de păcate, ceĭ admișĭ în raĭ. A dormi somnul drepților, a fi mort. S.f. Geom. Linie dreaptă: doŭă drepte paralele. Partidu drepteĭ, conservatoriĭ. La dreapta, la mîna dreaptă, în partea din dreapta. În dreapta și’n stînga, în toate părțile, pretutindenĭ: a tăĭa în dreapta și’n stînga (adică: pe toțĭ). Adv. În linie dreaptă: a merge drept în ainte. De-a dreptu, direct: merg drept acasă. Vertical: staŭ drept. Drepți! Comandă militară ca semnal de a sta în picioare și în ordine. Fig. Just, fără mincĭună: spun drept. Drept să-țĭ spun, mă tem, mărturisesc că mă tem. Drept (saŭ la drept) vorbind așa, vorbind adevăru, e așa. Prep. Peste drum de, în față: cînd am ajund drept ferărie (saŭ în dreptu ferăriiĭ), l-am văzut venind. Conj. Ca, în loc de: drept plată. Drept aceĭa (Rar), de aceĭa, pentru acest motiv. Drept care, pentru care motiv (în ainte de drept care se pune virgulă, în ainte de drept aceĭa punct). De-a dreptu, direct.

DOCTRÍNĂ (< fr., lat.) s. n. 1. Ansamblu de principii sau credințe despre Univers, despre istorie etc., constituind un sistem de învățământ religios, filozofic, politic etc., acceptate ca reguli de gândire sau de conduită. ♦ Ansamblul principiilor într-o ramură a cunoașterii. 2. Învățătură formulată și susținută de un maestru sau de o școală (ex. d. platoniciană despre nemurirea sufletului). 3. Teorie susținută sau contrazisă de evidență, propusă spre acceptare. 4. Ansamblul principiilor în baza cărora conducerea unui stat își propune să acționeze în anumite domenii (politica externă, politica drepturilor omului etc.). 5. Corp de idei, teze, principii și modele politice adoptate de un partid politic pentru elaborarea unei concepții de guvernare (ex. d. liberală, socialistă, social-democrată, național-democrată, fascistă etc.).

MENCHÚ, Rigoberta (n. 1959), luptătoare pentru drepturile omului din Guatemala. Indiană maya, exilată în Mexic după masacrarea familiei sale, a militat pentru respectarea drepturilor populației indigene în cadrul Comitetului de Unitate a Țăranilor. Premiul Nobel pentru Pace (1992).

MILLE, Constantin (1861-1927, n. Iași), ziarist și scriitor român. A frecventat cercurile socialiste de la Iași, Paris, Bruxelles, București. Format ca gazetar la școala lui C.A. Rosetti și G. Panu. A lucrat în redacția ziarelor „Românul”, „Lupta”, „Munca”, „Lumea nouă”, a contribuit la înființarea cercului de studii sociale de la București și la apariția primului ziar socialist, „Drepturile omului”. Ulterior, a condus „Adevărul” (1895-1926). Versuri militante; romane autobiografice („Dinu Milian”, „O viață”).

PAINE [pein], Thomas (1737-1809), publicist iluminist și om politic american de origine engleză. Quaker emigrat în America, a participat la Războiul de Independență a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Pamfletul său „Bunul simț” (1776), cu mare ecou în epocă, a avut o importantă contribuție la mobilizarea forțelor patriotice americane și a susținerii lor morale. În lucrarea „Drepturile omului”, publicată la Londra (1792), și-a afirmat sprijinul pentru Revoluția Franceză. Refugiat în Franța, devine membru al Convenției franceze (1792-1793). Din cauza Terorii, a revenit în America (1802).

PÉREZ DE ESQUIVEL, Adolfo (n. 1931), arhitect și sculptor argentinian. Prof. univ. la Buenos Aires. Luptător pentru drepturile omului în țara sa. Secretar general al organizației „Pace și Justiție în America Latină” (1974-1986). Premiul Nobel pentru pace (1980).

HANSON [hænsən], Howard (1896-1981), compozitor american. Director al școlii de muzică din Rochester (1924-1964). Simfonii (nr. 4 „Recviem”), poeme simfonice, concerte („Cântec pentru drepturile omului”), opere („Muntele vesel”).

INTERPOL (International Criminal Police Organization), organizație internațională creată la Viena, în 1923, având ulterior sediul la Berlin (din 1938), Paris (din 1948) și Lyon (din 1989); are ca scop lupta împotriva criminalității internaționale, asigurarea și dezvoltarea asistenței reciproce a tuturor autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existențe în diferite țări afiliate și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului, stabilirea și dezvoltarea instituțiilor capabile să prevină și să reprime infracțiunile de drept comun. Inițial membră fondatoare, România s-a retras în 1950; cererea de reafiliere, prezentată în 1973, i-a fost aprobată.

ROBESON [róubsn], Paul Bustill (1898-1976), cântăreț american de culoare. Actor de teatru (mai ales în piesele lui O’Neill) și de film. Repertoriul său cuprinde cântece populare ale negrilor („spirituals”) și operă („Othello”). Militant pentru drepturile omului.

drept a. 1. care merge fără a ocoli dela un punct la altul: linie dreaptă; 2. opus la stâng; braț drept; 3. fig. fără ocoliri, sincer: om drept; 4. just, echitabil: judecător drept. [Lat. DIRECTUS]. ║ adv. 1. în linie dreaptă: a merge drept înainte; 2. în pozițiune verticală: stăi drept; 3. fig. cum se cuvine: drept vorbind, acesta-i adevărul CR.; 4. pentru, în chip de: drept plată; drept care, pentru aceea.

drept n. 1. ceace-i conform cu rațiunea sau cu legea, dreptate: ai drept, cu drept, fără drept; 2. facultate, naturală sau legală, de a face sau de a nu face ceva: orice drept presupune neapărat o datorie; 3. știința legilor: a studia dreptul; 4. corp de legi: dreptul roman; dreptul ginților, totalitatea regulelor cari conduc raporturile între popoare, între guverne; drepturile omului (egalitatea cetățenilor, libertatea individuală, libertatea de conștiință, etc.), drepturi eterne și inalienabile proclamate de Adunarea națională franceză la 1789, și apoi adoptate de toate popoarele culte; drepturi civile, cele de cari se bucură cetățenii în raporturile lor reciproce, ca dreptul de proprietate, de a cumpăra, de a vinde, etc.; drepturi politice, foloase particulare cetățeanului român, ca dreptul de a fi alegător și ales (deputat, senator, membru în consiliul comunal), de a fi jurat și de a putea ocupa funcțiuni publice, civile și militare; 5. impozit, taxă: drept de vamă. [Lat. DIRECTUM (cu sensul lui JUS, în latinitatea medievală)].

declarați(un)e f. 1. acțiunea de a declara: declarațiune de răsboiu; 2. discurs, act scris, prin care se declară: declarațiunea drepturilor omului (1789).

țineà (activ) 1. a avea în mână, la îndemână: a ținea un baston; 2. a poseda: a ținea o moșie în arendă; 3. a păzi cu îngrijire: a ținea un secret; 4. a observa cu credință: a ținea sărbătorile; 5. a păzi cu forța: a ținea în închisoare; 6. a conserva: D-zeu să’l ție sănătos! fig. a ținea minte; 7. a menține: a ținea în bună stare; 8. a întreține, a avea de soție: ține pe fata cutăruia; 9. a executa întocmai: a-și ținea cuvântul; 10. a considera: te ține de om drept; 11. a costa: mă ține multe parale; 12. a reuni: a ținea o adunare; 13. a zăbovi: mă ține cu vorba; 14. a opri: a ținea în loc; 15. fig. a înfrâna: ține-ți gura. ║ (neutru) 1. a încăpea: vasul ține zece litri; fig. n’o mai ținea pământul de bucurie ISP.; 2. a dura: ploaia nu va ținea mult;. 3. a întreține: a ținea de urît; 4. a dori cu ardoare: a ținea la vieață; 5. fig. a fi alipit de: a ținea la cineva; a ținea cu cineva, a fi de partea sa. ║ (reciproc) 1. a se reține: a se ținea bine de scări; 2. a nu se lăsa de ceva: se ține de beție și de minciuni; 3. a perzista: se ține de ale sale; 4. a se menține: se ține bine la vârsta lui; 5. a se face: bâlciul se ține odată pe lună; fig. se ținu veselie mare o săptămână ISP.; 6. a împlini, a executa: a se ținea de vorbă; 7. a se crede: a se ținea mai cu cap, a se ținea mare; 8. a se lua după, a urmări: a se ținea după cineva; 9. a se opri: nu s’a putut ținea de a râde. [Mold. și Tr. țânea = lat. TENERE].

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

ROSTROPOVICI, Mstislav Leopoldovici (1927-2007), violoncelist și dirijor rus de origine azeră. Prof. la Conservatorul din Moscova și Sankt-Petersburg. Stabilit în S.U.A. (1974), împreună cu șoția sa, soprana Galina Vișnevskaia. Dirijor al Orchestrei simfonice naționale din Washington (1977-1994). Implicații în campania pentru drepturile omului în Uniunea Sovietică, în 1978 le-a fost retrasă cetățenia, pe care au redobândit-o în 1990. Carieră pedagogică. Interpretare de mare intensitate expresivă, forță în toate registrele, sunet cald, tehnică perfectă. Ample turnee de concerte. Promovează muzica rusă în întreaga lume. Numeroase lucrări contemporane pentru violoncel i-au fost dedicate (D. Șostakovici, B. Britten, W. Lutosławski, H. Dutilleux).

DĂNOS, -OASĂ, dănoși, -oase, adj. (Rar) Darnic, generos. Moldovanul, ortoman și dănos la mînă, și la suflet fălos. ODOBESCU, S. A. 167. Că-i om drept... Și de mînă mai dănos, Și de suflet mai duios. ALECSANDRI, P. P. 80.

FRANCHEȚE s. f. (Și în forma francheță) Faptul de a-și spune deschis gîndurile; calitatea de a fi franc², sinceritate. Te-a supărat francheța mea? C. PETRESCU, C. V. 110. În toate articolele lui se vede curajul și francheța unui om drept. VLAHUȚĂ, O. A. 260. Unii critici au avut francheța de a lăuda în opera mea tot ce le-a părut demn de laudă. ALECSANDRI, T. II 55. -Variantă: francheță s. f.

CĂI, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau prin conj. «că», «pentru că») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549.

CIOMAG, ciomege, s. n. Băț gros (noduros), uneori cu măciulie sau întărit cu fier la unul din capete; bîtă. V. măciucă, ghioagă. îmbrăcat în cămașă și ițari albi, cu căciulă mare și țuguiată, înfundată pînă pe ochi și cu ciomagul de corn mai mare decît el, mergea șuierînd printre dinți un cîntec, pe care și-l făcuse singur din trișcă. BUJOR, S. 80. În timpii cei mai primitivi, ciomagul a servit omului drept armă pentru a se apăra de fiarele sălbatice. DEMETRESCU, O. 214. Nici una, nici două, ia ciomagul lui de văcărie... și unde prinde a mi-l croi... ȘEZ. I 264. ♦ Lovitură, bătaie cu bîta. Într-o clipă, ea luă peste spinare un car de ciomege, căci loveau țapăn tuspatru. CAMILAR, TEM. 63. De vreme ce-i treaba pe ciomag... apoi încep îndată. ALECSANDRI, T. 1045. [Măgarul:] Ba adesea și ciomege Pe spinare cam cîștig. ALEXANDRESCU, M. 286.

DREPT³, (3, 4) drepturi, s. n. 1. Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancționate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante. ◊ (Urmat de determinări arătînd conținutul) a) (După tipul de drept din care face parte) Drept socialist. Drept burghez. b) (După natura raporturilor sociale pe care le reglementează) Drept civil. Drept penal. Drept internațional. 2. Știința dreptului³ (1). A studia dreptul. Manual de drept civil. ▭ Tînărul Crețescu, după ce a stat vreo patru ani la Paris să facă dreptul, s-a întors în țară. BUJOR, S. 158. Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. 3. Posibilitatea, facultatea recunoscută de regula de drept³ (1) unei persoane de a avea o anumită conduită, altă persoană (sau alte persoane) trebuind să aibă o conduită corespunzătoare. Drept la învățătură. Drepturi civile. Drepturile omului. ▭ Cetățenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată și plătită potrivit cu cantitatea și calitatea ei. CONST. R.P.R. 36. Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială și învățămînt. ib. 39. Dreptul este ceailaltă față a datoriei, adecă, ca un lucru cu două fețe, dreptul și datoria nu se pot despărți unul de alta. BĂLCESCU, O. I 354. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. Vei ajunge totuși acolo unde se cuvine de drept s-ajungi. CAMIL PETRESCU, T. I 121. ◊ Expr. A avea dreptul (sau drept) să... (sau de a...) sau a fi în drept să... = a avea justificarea, facultatea sau puterea de a face sau de a pretinde ceva. Dacă nu ți-aș da învățătura cuvenită, [împăratul] ar avea drept să mă lovească. SADOVEANU, D. P. 21. Nu aveai totuși dreptul să faci ce ai făcut. CAMIL PETRESCU, T. III 138. Cuiu-i al meu și am drept de-a pune în el ce-oi vra. ALECSANDRI, T. I 322. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, a unui serviciu. Drepturi de autor. ▭ Bărbatul lasă în mîna podarului dreptul de trecere: cinci lei. BOGZA, C. O. 291. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. Bine că ați apucat a veni și d-voastră, ca să fiți de față cînd ne-om lua dreptul. CREANGĂ, P. 159. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22. – Variantă: (3, popular) dirept s. n.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

COMPLETIVĂ s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre că el poate să vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta că-și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura să plec în excursie”; „Se pregătește să se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

OSÎNDI, osîndesc, vb. IV. 1. Tranz. A condamna, a pedepsi (printr-o sentință judecătorească), a pronunța sentință de condamnare (împotriva cuiva). Se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Ieremia, nesocotind și legile războiului... și legile omenirii, osîndi pe toți prinșii la moarte. BĂLCESCU, O. I 344. ♦ (Glumeț) Cine a fost osîndit a studia limba elenă știe cită bătaie de cap a suferit. ALECSANDRI, S. 54. ◊ Refl. Singur eu m-am osîndit! DAVILA, V. V. 44. ◊ Refl. pas. S-a osîndit acela ce a furat un ou. BOLINTINEANU, O. 148. ◊ Fig. A judeca, a condamna. Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. 47. Vom fi osîndiți, nu după greutatea luptei și a vremii de atuncea, ci după patima partizilor. RUSSO, S. 34. ◊ Absol. Ești un copil și lesne crezător!... și osîndești, fără a te gîndi îndestul. BOLINTINEANU, O. 340. 2. Tranz. A sili, a constrînge; a obliga. Sînt osîndiți să se mărginească la lucruri mărunte. ANGHEL, PR. 170. Cei tari... conspiră Contra celor ce dînșii la lucru-i osîndiră Și le subjugă munca vieții lor întregi. EMINESCU, O. I 56. Mă văd deodată osindită a zice adio la mulțămirile ce-mi făgăduia! ALECSANDRI, T. I 279. 3. Refl. (Regional) A se chinui. N-am ascultat sfaturile tatălui meu, de aceea sînt silit a mă osîndi pînă voi avea zile. RETEGANUL, P. V 80.

PĂȚIT, -Ă, pățiți, -te, adj. Care a pățit, a suferit multe; trecut prin multe greutăți; cu experiență, încercat, priceput. De felul lui, dascălul se ținea drept om pățit, trecut prin multe. GALAN, Z. R. 250. Oamenii cei bătrîni, pățiți și îmbiați prin lume, se pricep cîte la una, alta. SBIERA, P. 302. Crede-mă pe mine, cumătre, că-s mai bătrîn, mai pățit. ALECSANDRI, T. 1558. ◊ (În construcție cu verbul «a fi») Sînt pățită eu cu oamenii, de nici să nu mai aud de ei! REBREANU, R. II 61. ◊ Expr. (A fi) Stan pățitul = (a fi) om cu experiență. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. ♦ (Substantivat) Însă iar mă întorc și zic: tot pățitu-i priceput. CREANGĂ, O. A. 63. Iar Codreanul priceputul, Priceputul și pățitul, Din gură-așa grăia. ALECSANDRI, P. P. 90.

REPUTAȚIE, reputații, s. f. Părere (bună sau rea) pe care o are lumea despre cineva sau ceva, felul în care cineva este cunoscut sau apreciat; nume bun sau rău. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. ♦ Renume, faimă. Savant cu reputație europeană. IORGA, L. I 381. Își păstra curată reputația lui de om drept și dezinteresat. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. La Anhial, în Turcia, se afla un neguțător c-o mai mare reputație. BĂLCESCU, O. I 97. – Variantă: (învechit) reputațiune (HASDEU, I. V. 191, KOGĂLNICEANU, S. A. 191) s. f.

PROCLIZĂ (ANTEPUNERE, PREPUNERE) s. f. (< fr. proclise, cf. gr. proklisis): așezare înainte a unui articol, a unui pronume (personal sau reflexiv) sau a verbului a fi, formă neaccentuată, a unui adjectiv (calificativ sau pronominal), a unui numeral. Se vorbește astfel despre p. articolului hotărât lui, a articolelor nehotărâte un, o și niște, a articolelor posesive al, a, ai, ale și a articolelor demonstrative cel, cea, cei, cele; despre p. formelor neaccentuate ale pronumelor personale și reflexive și ale verbului a fi; despre p. anumitor determinanți, cum sunt adjectivele calificative și pronominale și numeralele cardinale sau ordinale; despre p. prepozițiilor (la nume predicative, la atribute, la complemente, la elemente predicative suplimentare). Astfel: lui Mitică, lui Vicu, lui Jeni, lui Tanți; un copac, o floare, niște vorbe; al catedrei, a copilului, ai văilor, ale părinților; (omul) cel muncitor, (strada) cea mare, (munții) cei stâncoși, (apele) cele repezi; i-a spus, l-a primit, se îmbracă, își zice; s-aici, i-acolo; marii exploratori, călduroasele zile, acești brazi, aceleași peisaje; cinci laboratoare, al treilea an; (lama este) de oțel, (arcuri) de suspensie, (vorbeam) despre voi, (i-am luat) drept oameni etc.

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

ZIDI, zidesc, vb. IV. Tranz. 1. A executa o zidărie; p. ext. a ridica o clădire, a face o construcție; a clădi, a Construi. Întorcîndu-se în patria sa, el zidi o biserică de piatră foarte frumoasă, în satul Bălăcești. BĂLCESCU, O. I 82. Văzut-ai vreodată cum începe a zidi casele? DRĂGHICI, R. 44. ◊ Fig. El zidea în închipuire o altă lume, mai frumoasă decît aceea aevea. GANE, N. II 63. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărîmi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărînă se depune. EMINESCU, O. 1134. ◊ Refl. Fig. A se forma; a se înălța. Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă. EMINESCU, O. IV 134. Tot ninge... troianul mereu se tot zidește. CONTEMPORANUL, V_II 264. 2. A închide într-un zid, într-o zidărie. Aici să-mi durați mănăstire naltă... Iar de nu, apoi V-oi zidi pe voi, V-oi zidi de vii Chiar în temelii! ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Refl. Mulți călugări spărgeau zidul [catacombei], intrau înăuntru, zidindu-se. SAHIA, U.R.S.S. 46. 3. (în concepția creștină, despre dumnezeu) A Crea. Pe un om drept la înfățișare și la suflet l-a zidit același dumnezeu care m-a zidit pe mine. SADOVEANU, O. VII 21. Toate pentru pămînt a fi zidite se arată de cătră induratul dumnezeu. EMINESCU, N. 45. Omule... crezi că jivinile toate sînt pentru tine zidite? CONACHI, P. 267.

SECRET¹, secrete, s. n. 1. Ceea ce se ține ascuns, tăinuit, ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni). V. mister, taină. Secretul mîniei mele rămăsese ascuns. GALACTION, O. I 104. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui său... el muri... mut pînă-n ultimul moment. EMINESCU, N. 39. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Ceea ce nu trebuie spus nimănui, ceea ce nu se difuzează în public. În sat trece drept omul care știe toate secretele de la telegraf, dar e giuruit să le tacă. PĂUN-PINCIO, P. 99. Destăinuesc secrete intime de poet Ce nu sînt ale mele... ALECSANDRI, T. II 200. ◊ Secret de stat = problemă cunoscută de un număr restrîns de persoane deținînd funcții de conducere în stat și a cărei divulgare ar pune în pericol siguranța statului. Secret profesional v. profesional. 2. Sistem (ingenios) constituind cheia succesului, a reușitei într-o întreprindere, procedeu special și eficace pentru a obține ceva. Secretul, cum ți-am repetat de atîtea ori, era simplu. C. PETRESCU, C. V. 158. Secretul eroului nostru fu de o simplitate nespusă. HASDEU, I. V. 42. Eu singur știu secretul prin care într-o clipă Renumele-i de fală să cadă. ALECSANDRI, T. II 246. ♦ Metodă, formulă de lucru, de fabricație necunoscută altora. Au venit la noi să ne spioneze... Să ne smulgă secretul! BARANGA, I. 170. ♦ Truc, șmecherie. Aveam și la sigiliu un secret al meu. Puneam ceară roșie, iscăleam «Marin» și pe toată lungimea iscăliturii trăgeam vizibil o dungă. BARANGA, I. 202. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (și greu de realizat) a unei științe, a unei arte. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. 4. (Învechit) Discreție. În politică tactul, consecvența și secretul țin întîiul loc. GHICA, A. 781. Inițiații erau formați în grupuri de cîte zece, fiecare frate cunoscînd numai pe șeful său imediat... căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieții și al averii, păstrînd secretul cel mai absolut. id. S. A. 148. 5. (Ieșit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. Inspectorul trecuse pe la secție adineaori; cercetase la secret... și liberase pe cele trei femei. CARAGIALE, M. 36. ◊ Expr. A pune (sau a băga) pe cineva la secret = a închide pe cineva, a întemnița. – Pl. și: secreturi (MACEDONSKI, O. I 262, NEGRUZZI, S. II 239).

SECURITÁTE (< fr.) 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de siguranță pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol; siguranță. ◊ S. europeană = sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor. Actul final al Conferinței de la Helsinki pentru securitate și cooperare în Europa (27 iul.-1 aug. 1975) a stabilit principiile care trebuie să guverneze relațiile dintre statele europene: egalitatea suverană; respectarea drepturilor inerente suveranității; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor; integritatea terit. a statelor; reglementarea pașnică a diferendelor; neamestecurile în treburile înterne ale altor state; respectarea drepturilor omului libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state, îndeplinirea de bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional. S. socială = totalitatea reglementărilor juridice pentru asigurarea stării de siguranță socială la nivel de persoană, grup social sau populație totală precum și pentru protejarea persoanelor defavorizate și marginalizate. Măsurile principale de s. socială sunt ajutorul de șomaj, ajutoarele de boală și maternitate, alocațiile pentru copii, pensiile și venitul minim garantat. 2. Organ de stat represiv care avea ca sarcină apărarea prin orice mijloace a sistemului comunist în România (între 1948 și 1989).

DREPTATE. Subst. Dreptate, justețe, echitate, adevăr, egalitate. Imparțialitate, obiectivitate, nepărtinire (pop.), justiție. Probitate (livr.), cinste, onestitate, corectitudine, cumsecădenie, franchețe, integritate. Moralitate, morală, virtute, onoare. Simțul dreptății. Inimă dreaptă, om drept. Adj. Drept, just, echitabil. Obiectiv, imparțial, nepărtinitor (pop.). Cinstit, integru, cumsecade, onest, franc, corect, îndreptat (rar), prob (livr.), curat (fig.), nepătat (fig.). Moral, virtuos, cu simțul dreptății. Vb. A fi drept, a fi imparțial. A avea dreptate, a avea drept. A face cuiva dreptate, a face un act de dreptate, a împărți dreptate, a face parte dreaptă, a judeca drept. A da dreptate (cuiva), a da drept (cuiva), a ține balanța dreaptă, a împărți ceva frățește. Adv. (În mod) drept, just, echitabil. Cu dreptate, fără părtinire. V. adevăr, cinste, lege, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

ANTROPO- „ființă umană, om; uman, omenesc”. ◊ gr. anthrpos „om” > fr. anthropo-, germ. id., engl. id. > rom. antropo-. □ ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale dintr-un anumit mediu, influențată de activitatea economică a speciei umane; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ramură a biologiei care studiază specia umană și maimuțele antropoide; ~centric (v. -centric), adj., care raportează totul la om sau care face din om centrul universului; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror semințe și fructe sînt răspîndite prin intermediul omului; ~corie (v. -corie₂), s. f., diseminare a plantelor spontane sau cultivate prin intermediul omului; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f. (persoană) care se hrănește cu carne de om; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Folosire a cărnii de om drept hrană. 2. Obicei al unor animale de a-și mînca semenii; ~fil (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., (Despre o plantă sau un animal) Care crește pe lîngă așezările omenești. 2. s. f. pl., Plante polenizate artificial; ~filie (v. -filie₁), s. f., preferință a unor insecte de a se hrăni mai ales pe seama omului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante cultivate de om și buruienile din cultura acestora; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de antropofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de oameni; ~gen (v. gen₁), adj., s. n., 1. adj., Care se datorează acțiunii omului. 2. adj., Care dă naștere la oameni. 3. s. n. Ultima perioadă a neozoicului, în care a apărut omul; sin. cuaternar; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a antropologiei care studiază originea, evoluția și dezvoltarea speciei umane; sin. antropogenie; ~genic (v. -genic), adj., generat de om; ~genie (v. -genie₁) s. f., antropogeneză*; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul populației și al așezărilor omenești; sin. geografie umană, geografie a populației. 2. Ramură a geografiei care consideră, în mod eronat, mediul natural ca factor primordial al dezvoltării societății; ~gonie (v. -gonie), s. f., explicație mitică privind apariția omului; ~grafie (v. -grafie), s. f. 1. Descriere anatomică a corpului uman în legătură cu anumite trăsături specifice raselor și tipurilor biologice. 2. Disciplină care se referă la prezența, distribuția și capacitatea de adaptare a omului la mediul geografic; ~ide (v. -id), adj., s. n. pl., 1. adj., Antropomorf (1). 2. s. n. pl., Grup de maimuțe evoluate, de talie mare, asemănătoare cu omul, lipsite de coadă și avînd un encefal voluminos, fiind reprezentate de cîteva forme fosile de la sfîrșitul terțiarului și începutul cuaternarului; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a unei zeități, concepute sub formă umană; ~latru (v. -latru), s. m. și f., 1. (Persoană) care adoră o divinitate reprezentată în forme umane. 2. (Persoană) care adoră și divinizează omul; ~lit (v. -lit₁) s. n., fosile umane petrificate; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în antropologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază originea, evoluția și variabilitatea biologică a omului, în strînsă corelație cu condițiile naturale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f. 1. Studiul proporțiilor corpului omenesc. 2. Tehnică a măsurării diferitelor părți ale corpului uman; sin. somatometrie. 3. Metodă de identificare a animalelor pe baza descrierii, dimensiunii, formei și a amprentelor digitale ale acestora; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea dimensiunilor segmentare ale corpului omenesc; ~morf (v. -morf), adj., s. n., 1. adj., Care are forma figurii umane; sin. antropoid. 2. s. n., Obiect de artă avînd formă de ființă omenească. 3. s. n. pl., Grup de maimuțe superioare, asemănătoare cu omul; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfologice care au marcat trecerea de la animal la om, în procesul de antropogeneză; ~nosologie (v. noso-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile speciei umane; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care studiază fosilele umane; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Delir caracterizat prin faptul că bolnavul consideră că are una sau mai multe persoane în propriul său corp, le simte și le aude vocea. 2. Atribuirea de însușiri psihice și de stări afective, specific umane, obiectelor, mediului înconjurător și naturii; ~pitec (v. -pitec), s. m., animal fosil ipotetic, intermediar între maimuță și om, considerat ca precursor al hominidelor; ~plastie (v. -plastie), s. f., reconstituire a formelor anatomice ale speciilor umane dispărute, pornindu-se de la elementele scheletelor descoperite; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul creațiilor și tradițiilor populare; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea așezărilor omenești și a relațiilor acestora cu mediul vital (biocenoze); ~somatologie (v. somato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază structura și funcțiile organice ale corpului uman; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază resturile fosile umane din peșteri; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., arta de a dezvolta armonios ființa umană; sin. antropotehnică^[1]; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie a corpului uman; ~zofie (v. -zofie), s. f., doctrină teozofică în cadrul căreia divinitatea este înlocuită cu ființa umană divinizată; ~zoic (v. -zoic), s. n., era cuaternară; ~zoogen (v. zoo-, v. -gen₁), adj., cu existența legată de a omului și a animalelor domestice; ~zoonoză (v. zoo-, v. -noză), s. f., maladie întîlnită la oameni sau la animale și care se poate transmite reciproc.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

pravednic sm, am [At: PSALT. HUR. 1^r/21 / Pl: ~ici / E: slv правєдьникъ] (Înv) 1-2 (Om) drept, cinstit, bun, din punct de vedere al respectării perceptelor bisericești.

PRAVEDNIC adj. și s. m. (Mold.) Om drept, cinstit, bun. Atunce învinsăr (ă) toț pravednicii carii au fost de la Adam. RAFAIL DE LA DRAGOMIRNA. O, fiule, a pravednic om ficior ești. DOSOFTEI, VS. Etimologie: sl. pravednikŭ. Cf. c i n s t e ș (1).

Dixi et salvavi animam meam (lat. „Am spus și mi-am izbăvit sufletul!”) – e formularea în limba latină a cuvintelor profetului Ezechiel (capitolul III, versetele 19 și 21) care recomandă să avertizezi atît pe omul ticălos să nu săvîrșească fapte rele, cît și pe omul drept, să nu cadă în păcat – căci numai spunîndu-le acest lucru, „mîntui-vei sufletul tău”. Scurgerea vremii a spălat culoarea biblică de pe aceste cuvinte care au îmbrăcat un veșmînt laic. Cu formula lapidară: dixi (am zis) filozofii își terminau odinioară demonstrațiile, iar avocații pledoariile. În genere, după ce ai făcut mărturisiri ca să-ți descarci conștiința, poți să adaugi ușurat: „Dixi et salvavi animam meam!”. Dar, de obicei, acest „dixi” e folosit astăzi mai mult în glumă decît în serios. BIB.

Impavidum ferient ruinae (lat. „Ruinele îl vor uimi fără să-l emoționeze”) – Horațiu a închinat mai multe ode oamenilor întreprinzători, celor care urmăresc cu nestrămutată credință o țintă, celor stăpîni pe convingerile lor și pe care nimic, nici nenorocirile, nici suferințele, nici insuccesele nu-i pot clinti. În admirație pentru curajul primului navigator, Horațiu l-a calificat (Vezi Ode I, 3) plămădit din aes triplex (din „triplu bronz”) expresie care a rămas pînă astăzi și servește spre a caracteriza temeritatea descoperitorilor și exploratorilor. Tot de la el a rămas vorba (din aceeași odă, versul 27): Audax Iapeti genus (îndrăznețul neam al lui Iapet) aplicată lui Prometeu, iar astăzi folosită pentru a desemna pe toți cutezătorii care dezvăluie tainele naturii. Și tot Horațiu a cîntat în Oda a III-a neclintita tărie a omului care, chiar dacă s-ar prăbuși cerul și lumea ar fi prefăcută în ruine, ar rămîne mai departe credincios idealului său, fără măcar ca acest dezastru să-l miște. Din această odă au fost desprinse și transformate în expresii două versuri: primul – Iustum et tenacem propositi virum... (Omul drept și tenace în ceea ce urmărește...) și al optulea: impavidum ferient ruinae, versul ce încheie elogiul făcut unui asemenea om, pe care „ruinele îl vor uimi, dar nu-l vor emoționa”. Expresia se folosește deci la adresa celor care nu se lasă doborîți de evenimente ș.a.m.d. (Vezi și Iustum et tenacem). LIT.

Iustum et tenacem propositi virum... (lat. „Bărbatul – sau omul – drept și hotărît în țelurile sale”) – E începutul Odei III (3-1) de care am mai vorbit – a lui Horațiu (vezi: impavidum ferient ruinae). Dar îl pomenim și aici, fiindcă cel mai adesea îl vom găsi citat numai sub forma aceasta, sau încă și mai frecvent sub forma prescurtată: iustum et tenacem… Și mai avem un motiv: ca să amintim un exemplu istoric. Patriotul olandez din secolul al XVII-lea, Cornelius de Witt, cînd țara sa a fost invadată de trupele franceze ale lui Ludovic al XIV-lea, susținător al casei de Orania, s-a văzut supus la cele mai neomenoase torturi pentru convingerile sale republicane. Suportîndu-le stoic, el recita cu glas tare, în fața călăilor, acest iustum et tenacem propositi al lui Horațiu, care a fost și mai tîrziu reluat, parafrazat, cîntat și citat de nenumărați prozatori și poeți din diverse țări europene. E un omagiu ce se adresează persoanelor neclintite în hotărîrile lor, oamenilor ce întrunesc însușirile de care vorbea marele poet latin. LIT.

MINTOS, -OÁSĂ adj. (Învechit și popular) (Despre oameni) Care are multă minte; inteligent, capabil; înțelept, chibzuit, cumpătat, cuminte. V. c ă p o s. Aci sta Banul Udrea . . . Mirică logofătul, Issar și Teodose, mintoși logofeți ambii. HELIADE, O. I, 221. Uneori se miarâ însuși cîtu-i de mintios și vrednic. CONACHI, P. 274. Lumii dovedește că e barbat mintos. NEGRUZZI, S. II, 216. Crapă ușa hagi Prodan, Mintos războinic, cărunt și pașnic. BOLLIAC, O. 156. A fost odată un copil mintos care, de mititel, se deosebea între ceilalți de seama lui. CARAGIALE, O. V, 338. În ușa casei mele Magheru a bătut; Iar prigonit de soartă, mintosul Eliade Veni și el la urmă. MACEDONSKI, O. II, 61. Copii mințioși sînt acei cari se nasc dimineața. GOROVEI, CR. 99. A calculat tot jocul invidiei, însă din nenorocire minteosul șiret a uitat să gîndeascâ și la patrioți. NEGRUZZI, S. V, 530. Era un copil peste măsură de mintos și fără seamăn de neascultător. TEODOREANU, M. U. 161. Acest băiat, Ce l-am rădicat, Să fie norocos Și mintos Și voios. MARIAN, NA. 51, cf. id. S. R. I, 29. Era înțelept și mintos și totdeodată blînd și smerit. POPESCU, B. I, 43, cf. IV, 14. Era om mintos. I. CR. II, 234. ◊ (Ironic) Mintoasă-i nevasta mea, E mintoasă, vai de ea. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ (Substantivat, mai ales ironic sau depreciativ) Mintiosule! de unde vii? DONICI, F. I, 31/2. No mintosule! au doară ț-ai mai aleage ceva? BĂRAC, T. 36/8, cf. ODOBESCU, S. III, 146. Punem în evidență aceste fapte acelor mintoși. GHEREA, ST. CR. I, 233. Și mintoșii aceștia, cari trec drept oameni de seamă în ochii mirați ai mulțimii, au umplut lumea cu jelania lor sentimentală. PETICĂ, O. 439. 2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește inteligență, înțelepciune deosebită. Părerea cea mai mintoasă. PISCUPESCU, O. 145/13. A tale mintioasă încercări. DONICI F II, 59/29. – Pl.: mintoși, -oase. – Și; minteós, -oasă, mințiós, -oasă, (regional) mintóș, -ă (MAT. DIALECT, I, 80) adj. – Minte + suf. -os.

MINȚI vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații neîntemeiate, a susține lucruri neadevărate, a spune minciuni (I 1). Și să nu mințim înaintea lu Dumnezeu și oamenilor. CORESI, EV. 163, cf. 385. Pare-mi că minți aiave. VARLAAM, C. 453. Iar, de ți să pare ție cum eu mințăsc, de altile eu de acum înainte voi tăcia. HERODOT (1 645), 392, cf. PRAV.. 241. Procleții aducînd înaintea spre minciuni numel(e) și semnele și vreamile cu arătare între carel(e) am mințit grăind (a. 1692). GCR I, 302/26, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 228. Nu minți, că omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I, 55, cf. 161. Să fiu anatema dacă minț. FILIMON, O. I, 143. Neagă-mi, rege, să văd și eu o dată Pe-un rege cînd mințește. COȘBUC, S. 116, cf. 127. Voi ști îndată adevărul,. . . dar de mințești, dai de dracul cu mine. AGÎRBICEANU, A. 394, cf. 104. Vai de mine! cum pot minți oamenii astfel. SADOVEANU, Z. C. 254. Cine mi-a fost spus mie că el nici cînd a fost mire nu s-a culcat cu așa scumpeturi? Unde-i ăla? Să-i arăt că mințește. DAN, U. 177. În felul lui, Mihai nu mințea. CAMIL PETRESCU, N. 51. Mințea. Și tremura să nu fie prins cu minciuna. STANCU, R. A. III, 111. Să mă bată Dumnezeu dacă mințesc. T. POPOVICI, SE. 132. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii. . . D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău m-a celuit! JARNIK-BÎRSEANU, D. 97. Așa zice-on bădișor, Că de dor oamenii mor. Minte badea ca un cîne, Că de dor nu moare nime, Că moare că n-are zile. MÎNDRESCU, L. P. 47. Frații-l trăgeau de suman să nu mință așa tare. RETEGANUL, P. III, 44. Eu minț. ALR I 1 520/122. Gura zice, gura minte; omul tot rămíne om de omenie. ZANNE, P. II, 178. ◊ (În dialog, folosit pentru a contrazice categoric pe vorbitor) Iar Esop zisă; minți, că lui D[u]mnezeu nu e lipsă să inveațe de la om nimica. (a. 1812). GCR II, 209/41. Minți, mojicule, strigă țiganul îngimfat. ISPIRESCU, L. 203. Minți, dragă muierea mea. MARIAN, SA. 137. ◊ E x p r. Minte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul), se spune despre un om foarte mincinos. ◊ (Construit cu dativul etic) Că așa-ți minte de stai a-l crede. RETEGANUL, P. I, 30. ◊ (Învechit, urmat de un complement în dativ sau introdus prin prep. „spre”, „către”, „asupra”, care indică persoana sau obiectul despre care se face o afirmație) Grămădescu păcate pre păcate. . . clevetescu și mîntu unii cătră alții (a. 1550). CUV. BĂTR. II, 418/10. Nu vă lăudareți și nu mențireți spre deadevăru. COD. VOR. 126/19. Dracii Domnului mențiră (mănțiră H) lui, și fi-va vreamia lor in veac. PSALT. 169, cf. 186. Întru multă silă a ta mint ție dracii tăi. CORESI, PS. 166/8, cf. 212/7. Nu mințireți unul spre altul. N. TEST. (1648), 271^r/4. ◊ R e f l. i m p e r s. Vei vedea cum ni se minte în școală, în biserică. EMINESCU, N. 61. ◊ T r a n z. Multe mințind ci asupra me (a 1 692). GCR I, 302/1. Ascunse-și el fapta, mințindu-i Multe sărmanei femei și purtînd-o cu vorbe deșarte. COȘBUC, AE. 19. Fecioru-i mare cîne. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost nici nu este. BOTA, P. 114. 2. T r a n z. A induce în eroare, a înșela, a păcăli; a amăgi. Să nu minți pre roaba ta. BIBLIA (1 688), 267²/37. Întîlniiu pe doi bătrîni cari mă mințiră și mă luară în bătaie de joc. GORJAN, H. IV, 121/32. Iepurile și vulpea,. . . fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III, 41. Un tînăr, – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, o. i, 24. Eu nu v-am mințit niciodată și nici nu v-am ademenit. REBREANU, R. II, 89. De ce mă minți, De-atîția ani de-a rîndul, că tu ești cel mai mare. MINULESCU, V. 62. Minciuni! Scamatorul ne minte. Săbiile lui sînt false. SAHIA, N. 67. Eu nu vreau să te mint, ci ca să te liniștesc puțin iau din cerneala cu care au scris și dînșii. . . și acopăr caietul acesta cu slove. ARGHEZI, P. T. 78. De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I, 44, cf. id. TR. 153. El, ca să nu mință scorpia, căci era un om drept,. . . a tăiat de pe talpa picioarelor cîte o bucățică de carne. ȘEZ. V, 135, cf. ALR II 3 417/784, 848. (F i g.) Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început sa fumeze. GALACTION, O. 146. (A b s o l.) Gîndirea-i e infamă, Inșală, și-i soție, ea minte, și e mamă! COȘBUC, B. 144. (F i g.) Scutură din treacăt salbe, Deci podoabe care mint, Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. ◊ (Cu determinări arătînd mijlocul folosit) Cu apa i-a mințit. TEODORESCU, P. P. 544. Îl minți cu o bucată de pîne. ALR II 3417/182, cf. 3 417/702, 762, 899. ♦ S p e c. A înșela în dragoste, a fi infidel, a trăda. Cf. CAMIL PETRESCU, U. N. 213. ♦ (Despre simțuri) A denatura realitatea, a înșela. Oare ochii ei o mint, sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I, 103. ◊ E x p r. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea gustînd ceva, mîncînd puțin. Îmi mai mințiiu nițel foamea cu poamele ce găseam destule. GORJAN, H. I, 133/30. 3. I n t r a n z. (Învechit; urmat de determinări in dativ) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau de ceva; a se lepăda de cineva sau de ceva; a nu se ține de cuvînt. Sînt mai bucuros a da turcilor. . . toată țara. . . decît să mințesc cuvîntului meu. NEGRUZZI, S. II, 141. A mințit titlului ce-l poartă. BOLLIAC, ap. DDRF. A mințit lui Isus Cristos vînzînd agarenilor o țeară creștină deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. ISPIRESCU, M. V. 39. Ne rămîne mîngîierea că nu am mințit conștiinței noastre. ODOBESCU, S. I, 504. 4. T r a n z. (Învechit, rar) A arăta drept mincinos. Cum s-au ivit cartea lui Topeltinus la lumină, îndată l-ar fi mințiit învățații și l-ar fi rușinat ca pre un viclean. MAIOR, IST. 41/31. - Prez. ind.: mint și (învechit și regional) minț, mint, mințesc. – Și: (învechit) mențí, mînți vb. IV. Lat. mentiri.

Prendre le Pirée pour un nom d’homme (fr. „A lua Pireul drept nume de om”) – La Fontaine, cartea IV, fabula 7: „Maimuța și delfinul”. În apropierea portului Pireu, o maimuță e salvată dintr-un naufragiu de către un delfin. „Ești din Atena?” o întreabă delfinul. „Da – răspunde maimuța. Dacă ai nevoie de ceva, te ajut. Părinții mei sînt demnitari, vărul meu e mare dregător” – „Și Pireul îl cunoști? îl vezi adeseori?” – „Desigur, mi-e vechi prieten!” Expresia „a lua Pireul drept om” e folosită deci la adresa cuiva care face o confuzie între două noțiuni cu totul diferite. LIT.

*JUST l. adj. 1 Drept, conform cu dreptatea ¶ 2 Care lucrează sau judecă conform cu dreptatea ¶ 3 Nemerit, potrivit ¶ 4 Întemeiat, legitim: o temere ~ă ¶ 5 Care este așa cum trebue să fie: a avea o idee ~ă despre ceva II. sm. Om drept. III. adv. Drept, tocmai, întocmai.

leza vb. I. tr. I 1 (compl. indică stări, situații etc.) a afecta¹, a impieta, a prejudicia. Acest comportament bizar a lezat relațiile de prietenie dintre ei. Disputele permanente cu cei din opoziție i-au lezat imaginea publică. 2 (compl. indică oameni sau acțiuni, manifestări, creații etc. ale lor) a dăuna, a prejudicia, a vătăma, <fig.> a atinge, a lovi, a păgubi. Un comportament ușuratic a lezat imaginea pe care cu greu și-a construit-o. 3 (compl. indică drepturi, privilegii etc.) a încălca, a nesocoti, a uzurpa, <fig.; rar> a cotropi, <fig.; înv.> a împresura. Trebuie luate măsuri împotriva acelora care lezează drepturile omului. 4 fig. (compl. indică oameni) a injuria, a insulta, a invectiva, a jigni, a ofensa, a ultragia, a vexa, <fig.> a aspersa, a atinge, a împroșca, a lovi, a răni, a stropi, a ulcera, <fig.; înv. și reg.> a îmbălora. A luat atitudine deoarece a fost lezat public, într-o emisiune televizată. II (med., med. vet.; livr.; compl. indică ființe, părți ale corpului lor, organe etc.) v. Răni. Traumatiza.

ȚINEA, ȚINE (țin, țiu; perf. ținui; part. ținut) I. vb. tr. A. 1 A avea în mînă sau în mîini: ~ condeiul în mînă; ~ un copil în brațe; ședea Craiul la adunare cu Ștefan-Vodă... țiind amînă Ștefan-Vodă steagul țării, cu pecetea ei (GR.-UR.); nebunul ține lingura, iar înțeleptul mănîncă (ZNN.); țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele (CRG.); cine ține doi pepeni într’o mînă rămîne fără nici unul (ZNN.); 👉 PALMĂ¹1 ¶ 2 F ~ în mîini, a avea în puterea, în stăpînirea sa ¶ 3 A avea mîna sau mîinile undeva, pe ceva, în ceva, a sta cu mîna sau cu mîinile în atingere cu ceva: ~ mîna în buzunar; ~ mîinile pe șolduri; a-și ~ capul în mîini; ținînd mîinile la spate și uitîndu-se la o cadră din perete (CAR.) ¶ 4 A avea strîns între dinți, a fi cu gura prinsă de ceva: ~ cu dinții ¶ 5 A sta într’o poziție oare-care: ~ capul plecat ¶ 6 F ~ pe cineva de scurt, ~ pe cineva în frîu, a nu-i lăsa destulă libertate; 👉 SCURT II., FRÎU8; ~ pe cineva de aproape, a-l supraveghia cu grijă ¶ 7 A duce, a purta, a susține: de-abia îl țineau picioarele de trudit ce era (CRG.); De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m’ar ținea (IK.-BRS.) ¶ 8 ~ piept cuiva 👉 PIEPT I. 1 ¶ 9 A poseda, a ocupa, a stăpîni: ~ o țară; află vreme Ștefan-Vodă ca să se mîntuească de frate-său Iliaș și să ție toată țara însuși (GR.-UR.) ¶ 10 F A reține, a domina, a stăpîni: a-și ~ firea 👉 FIRE5 ¶ 11 A avea sub dînsul (în calitate de stăpîn): ~ în slujbă pe cineva; ~ slugi ¶ 12 A avea în posesiunea sa: ~ vite, trăsură; dacă ții oi, să nu dai sare, căci pot să piară (VOR.) ¶ 13 A ocupa un anumit timp: ~ o casă, un apartament cu chirie; sfoară de moșie din Poienița pe care o ține taică-său în arendă (CAR.) ¶ 14 ~ casă cu cineva, a trăi în căsnicie, a duce un traiu comun, în calitate de soți: casă ce o să ție astă păreche are să fie fără seamă (ISP.); mă mir c’am avut răbdare să țin casă cu baba pîn’acum (CRG.) ¶ 15 ~ locul cuiva, a-l înlocui ¶ 16 A conține, a cuprinde, a încăpea, a avea ca întindere: moșia Săndulești care ținea mai bine de o jumătate de plaiu (BR.-VN.); a fost o țară făloasă care ținea o mie de mii de pași împrejur; n’o mai ținea pămîntul de bucurie (ISP.) ¶ 17 A ocupa un loc oare-care pentru a exercita un negoț sau o meserie: ~ prăvălie, un han, o școală, o pensiune ¶ 18 A ocupa un rang, o situațiune: ~ un rang onorabil ¶ 19 A îndeplini (o slujbă): ~ un rol la teatru ¶ 20 A păstra: ~ în bună stare; ~ vinul în pivniță; ~ banii la bancă; Ia cea de sărbătoare Și-o ține după cuptoriu (IK.-BRS.) ¶ 21 A conserva sănătos, în viață; a lăsa să trăească: s’a dus el și s’a dus, multă lungă împărăție, ca Dumnezeu să ne ție (MERA); pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! (SLV.); Doamne, ține pe’mpăratul ani mai mulți a viețui (PANN); cînd vor vedea tine Eghipténii... mine vor omorî, și tine vor ținea (PAL.) ¶ 22 A serba: s’au înțeles tinerii, cînd și cum să-și ție nunta (MERA) ¶ 23 A păzi cu sfințenie, a observa o lege, o datină, anumite orîndueli: Avraam au îngăduit glasului mieu și au ținut... tocmeala mea și légea mea (PAL.); aceasta iaste credința creștinilor, și cine o va ținea, va merge în viața de veci (VARL.); ~ rîndul, a păzi, a observa rîndul; ~ o sărbătoare, a nu lucra în acea zi: ziua de sf. Ilie o țin oamenii ca să fie scutiți de foc (GOR.); Foca e sărbătoare mare, căci doar o țin și păgînii; bătrînii spun c’o țineau și Turcii (RV.-CRG.); ~zile, a posti, a ajuna: Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 24 A îngriji, a administra: ~ bine, rău pe cineva ¶ 25 A întreține: de-aici înainte cu aceste alunele... și-a ținut ea zilele (SB.); N’am nici vin și nici rachiu Zilele să mi le țin (PAMF.); acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii (CRG.); băietul are să ajungă boier și el are să vă ție pe voi toți (VAS.). B. 1 A trata (bine, rău, într’un fel oare-care) pe cineva: la casa tătîni-nostru... așa au ținut noi ca nește striini (PAL.); boierilor le era ca un părinte și la mare cinste îi ținea (GR.-UR.); Dimitrașco-Vodă... s’au arătat cătră toți cu dragoste și cu blîndețe și pre toți boierii îi ținea la cinste (MUST.) ¶ 2 ~ de rău, a mustra, a blama: în loc să mă ții de rău că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine (D.-ZAMF.); Pentru ori-ce rea purtare, nimeni nu-l ținea de rău (PANN) ¶ 3 A considera, a socoti: acel om carile-i acolo acelui pămînt domn... ne ținu așa ca cînd am vrut fi iscoade (PAL.); dacă stătu împărat Adrian, se arăta blînd, ca să-l ție de bun sfetnicii lui (N.-COST.); toți te țin de om drept și cu frica lui Dumnezeu (ISP.); se scîrbește rău bietul Alexandru, că-l țineau frații așa de prost (VAS.) ¶ 4 A avea de soție: Iliaș-Vodă au fost, țiind o soră a crăiesei Sofia (GR.-UR.); au ajuns în sfîrșit la curtea zmeului care ținea de nevastă pe sora lui cea mai mare (MERA) ¶ 5 ~ în gazdă, a găzdui ¶ 6 A face pe cineva să stea într’o poziție, într’o situațiune oare-care: ne-a ținut două ceasuri în picioare; ~ pe cineva cu mintea încordată ¶ 7 A costa: cît te ține casa? mă ține scump ¶ 8 A lua parte cu altul sau cu alții la o consfătuire: ~ ședință, consiliu; ținură sfat în ascuns... șoptind numai ca’n biserică de tare (RET.) ¶ 9 A vorbi: ~ o conferință, un discurs, o predică, a desvolta înaintea publicului subiectul unei conferințe, etc. ¶ 10 A reține, a opri: calul, ținîndu-și răsuflarea, zise: „stăpîne, strînge chinga cît poți de mult” (ISP.); Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu (PANN); ~ pe cineva cu vorba, a-l opri în loc, a-l amîna cu vorba, cu făgădueli ¶ 11 ~ calea, poteca cuiva, a-i aținea calea, a-i sta în cale, a-i pîndi trecerea, a-l opri în drum împiedicîndu-l de a trece înainte: au socotit Skindir-Pașa să le ție calea den frunte și au purces înainte (M.-COST.); lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca (ISP.); Ce e drag fuge de mine Și urîtul calea-mi ține (PANN); tîlnindu-l în cale o femeie, îi ținu calea, rugîndu-l să meargă pre la casa ei să-i blagoslovească casa (DOS.) ¶ 12 ~ drumurile, a umbla pe drumuri; a sta în calea trecătorilor spre a-i jefui: carele va ținea drumurile și căile oamenilor de va fura... pre acesta să-l scoață și să-l gonească dentr’acel loc (PRV.-LP.) ¶ 13 A merge pe un drum, a urma un drum: țapul, fiind pitic, umbla nici pe drum, nici pe lîngă drum, căci țapul nu ținea drumul drept (ISP.); ține-o drept înainte! ¶ 14 F ~ partea cuiva, a urma vederile, părerile cuiva, a fi de partea cuiva; ~ hangul, isonul 👉 HANG1, 'ISON ¶ 15 A executa, a îndeplini o făgăduială, a fi credincios făgăduelii date: a-și ~ cuvîntul, promisiunea, făgăduiala; eu n’oiu șăgui, ci de bună samă am să te taiu, de nu ți-i ținea cuvîntul (SB.); ~ un tractat, o convenție ¶ 16 A urma fără întrerupere, a continua într’una: tot o fugă a ținut pînă ce-a ajuns la apă (VAS.); Gheorghe însă a ținut înainte că soarele răsare dinspre apus (R.-COD.); ceilalți zei țineau într’una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul (ISP.); ~ una și bună, a stărui, a rămînea neclintit: o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonul la biserică (ALECS.); la toate propunerile Iui Vodă, răspundea ținînd-o una și bună cu vorba... (I.-GH.) ¶ 17 A nu lăsa, a nu da pace, a nu slăbi: cînd te-apucă, mult te ține? boala asta l-a ținut două săptămîni; tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult (DLVR.) ¶ 18 A nu pierde, a păstra: ~ mirosul, coloarea ¶ 19 ⚚ ~ casa, registrele, a fi însărcinat cu administrarea banilor, cu înscrierea în registre; ~ socotelile, socoteala, a face toate socotelile, a înscrie tot ce s’a cheltuit, etc.: de cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine (CRG.) ¶ 20 ~ socoteală, ~ cont, a avea în vedere 👉 SOCOTEALĂ9, CONT; ~ seamă 👉 SEAMĂ5; ~ minte 👉 MINTE5. II. vb. intr. 1 A fi prins, legat de ceva: ~ de un fir, de o ață ¶ 2 A fi înțepenit într’un loc, a fi greu de scos, de mișcat, a opune rezistență: ușa ține bine, nu se poate deschide; cuiul nu e bătut bine, n’are să ție ¶ 3 A fi atașat prin legături morale; a fi de partea cuiva: agiungîndu-se cu Leșii, ei îi chemau să vie mai curînd, că ei încă vor ținea cu dînșii asupra Turcilor (LET.); Pînă țineam cu codrul, Eram roșu ca focul, Dar de cînd țiu cu țara, Gălbenit-am ca ceara (IK.-BRS.) ¶ 4 A afecționa, a avea drag, a avea o patimă pentru cineva sau ceva: ~ la viață, la bani, la părerile sale; ~ la cineva ca la ochii din cap; dacă părinții voesc ca un copil născut să țină mai mult la tată, îl înfășoară, cînd se naște, într’o cămașă a tatălui său (GOR.) ¶ 5 A dori, a vrea: țin să te conving; am ținut să arăt că Humuleștenii nu-s trăiți ca’n bîrlogul ursului (CRG.); Vodă... ținea foarte mult să-și lumineze poporul (CAR.) ¶ 6 A depinde de: metohul acesta ținea de mănăstirea Neamțului ¶ 7 A persista, a se menține în aceeași stare, a se prelungi, a continua să fie; a dura: în vîrful muntelui zăpada ține, fără a se topi, pînă în iulie; pieptănătura nu ține; vremea frumoasă n’o să ție mult; trei ani și trei luni și trei zile ținu călătoria pînă să ajungă la satul părinților lui (ISP.); cît ține nunta, slugile sînt scutite de bătaie (ZNN.) ¶ 8 A încăpea, a cuprinde; a se întinde: toarnă din această băutură cît ține lingura; am apucat pe șosea, pînă unde ține ea (ISP.) ¶ 9 A prinde, a servi: haina împrumutată nu ține de cald (ZNN.); ~ de foame, de sete; ~ de urît, a face să-i treacă urîtul, plictiseala: îi ținea de urît spunîndu-i fel de fel de basme și snoave (ISP.) ¶ 10 A merge, a apuca pe un drum: Cotoșmanul... o apucă înainte și zise vizitiilor să ție pe urma lui (ISP.); ~ la dreapta, la stînga. III vb. refl. 1 A sta cu mîna prinsă, lipită de ceva: a se ~ de masă; Dănilă se ținea cu mîna de inimă (CRG.); 👉 MÎNĂ1 ¶ 2 A se ~ de mînă, a sta cu mîna lui prinsă de a altuia: la horă, jucătorii se țin de mînă; F a se ~ de mînă, a fi înțeleși unul cu altul ¶ 3 A fi dus, purtat în mînă: copiii cei mici se țin în brațe; PEPENE1 ¶ 4 A se ~ bine, a) a fi bine conservat ca sănătate, putere: Te afli sdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava Domnului, Măria-Ta, ne ținem și noi cum putem (ODOB.); Paisie era bătrîn, dar se ținea bine (VLAH.); b) a fi cu băgare de seamă, a nu se lăsa a fi doborît: acum ține-te bine și de aci înainte! (ODOB.); strînge chinga cît poți de mult și încălecînd să te ții bine și în scări și de coama mea (ISP.); 👉 PÎRLE(A), PÎNZĂ ¶ 5 A fi legat de ceva, a fi prins unul de altul: Cu antereu de canavață Ce se ținea numa’n ață (CRG.); 👉 'AȚĂ3 ¶ 6 A se sprijini: bourul nu s’a mai putut ținea acum pe picioare și a picat jos (SB.) ¶ 7 A sta: Polcovnicul Ioniță... le împărțea iarbă și alice... desemnînd fie-căruia locul unde să se ție (I.-GH.) ¶ 8 Se zice despre unele dispozițiuni morale, intelectuale; a sta: a se ~ în rezervă ¶ 9 A avea loc (vorb. de adunări, etc.): ședințele Academiei se țin Vinerea; bîlciul se ține la Ispas; examenele se țin la sfîrșitul lui Iunie ¶ 10 A se serba, a se prăznui: la hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată (CRG.) ¶ 11 A se reține, a se opri, a se împiedeca, a se stăpîni: nu mă pot ținea de rîs; tocmai fiindcă mă țineam să nu-l ascult, nu-mi puteam lua gîndul de la el (VLAH.) ¶ 12 A se crede, a se considera: fie-care se ținea mai înțeleaptă și mai iscusită (MERA); fie-care se ține mai cuminte decît altul (PANN); rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva (NEGR.); Bădiță cu părul creț Ce te ții așa măreț (IK.-BRS.); ține-te mare, cît ai mălaiul în căldare (ZNN.) ¶ 13 A fi convins, a socoti, a crede: mă țineam că cheia e la mine (CIAUȘ.) ¶ 14 A se păzi, a se observa cu stricteță, cu sfințenie: Stratenia se ține pentru vite să nu strechie (VOR.); Foca se ține pentru arsuri, focuri; se ține și de Turci (RV.-CRG.) ¶ 15 A se păstra, a se conserva: nerozia se ține cu cheltuială (ZNN.); 👉 CHELTUIALĂ2 ¶ 16 A continua în șir, a urma unul lîngă altul: belelele se țineau mereu de capul lui; din distanță în distanță linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta (I.-GH.); ține-te, pețitori peste pețitori (CAR.) ¶ 17 A stărui, a plictisi cu stăruința, a nu-i da pace: ieșind boierii înaintea Vezirului, se ținea cela de cela să-i aleagă de domnie (NEC.); o urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea, pînă ce... leapădă cinstea ca să s’arunce în brațele voastre (NEGR.) ¶ 18 A se lua după cineva, a nu se deslipi de cineva sau de ceva, a-l urma de aproape: cojile de la ouă să le pui pe un băț, ca să se ție puii de cloșcă (GOR.); vezi tu, măi, ce e norocul cînd se ține de capul omului! (SLV.); mergea înainte... așa de iute, încît căruțele nu se puteau ținea de dînsul (ISP.); 👉 MÎNZ1 ¶ 19 A urma drept înainte, a nu se abate de undeva, de la ceva: ține-te pe calea dreaptă! vechii traducători ai textelor bisericești s’au ținut strict de versiunea slavonă ¶ 20 A se îndeletnici, a se ocupa numai de ceva: a se ~ de carte, de nebunii, de drăcii; se țineau de ștrengării și ajunseră a fi spaima mahalalelor (I.-GH.); ține-te numai de una, nu sări din una într’alta (ZNN.) ¶ 21 A păzi, a nu călca: a se ~ de vorbă, de cuvînt, de făgădueală, de tocmeală: poruncindu-i să se ție de tocmeala ce au făcut bărbatu-său în viața lui (N.-COST.) ¶ 22 A se întreține: vom munci împreună și ne vom ținea cum ne va rîndui Dumnezeu (RET.) ¶ 23 A trăi împreună, a avea raporturi extraconjugale cu cineva: Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpînul-tău se ține cu soră-sa? (FIL.); directorului îi mergea numele că se ține cu acea cucoană (DLVR.); și de tine zicea lumea că te ții cu Floarea lui Stîngă (D.-ZAMF.) [lat. tĕnēre].

UITUC adj. Care uită lesne, uităcios; distrat: boierul Gavrilă trecea drept om ~ (GRL.); d-ta ești vinovat, că ai fost ~, de toate cîte le-am pătimit (CAR.).

ADEVĂRAT² ~tă (~ți, ~te) 1) Care este în concordanță cu adevărul și cu realitatea; drept; just. Știre ~tă. 2) Care este veritabil, nefalsificat. Iscălitură ~tă. ◊ Cu ~ într-adevăr; drept. 3) (despre persoane) Care acționează în conformitate cu adevărul; drept. Prieten ~. Om ~. /Din adevăr

CÂRJĂ ~e f. 1) Baston cu partea de sus bifurcată, care servește drept sprijin oamenilor cu picioarele bolnave. A umbla în ~e. 2) Baston încovoiat la capătul de sus, servind drept sprijin în mers. [G.-D. cârjei] /<sl. kruži

PARIA¹ s. m. inv. 1. (în India, la brahmani) om care nu face parte din nici o castă, lipsit de orice drepturi. 2. (fig.) om disprețuit de toată lumea, lipsit de drepturi. (< fr., it. paria)

Prometheus, unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei și frate cu Atlas, cu Epimetheus și cu Menoetius. A avut la rîndul său un fiu, pe nume Deucalion. Prometheus era considerat drept binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcîndu-le acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și mînia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Dun nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l redă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspîndește în lume toate relele și nenorocirile, trimițînd-o pe pămînt pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus (v. Pandora), pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stîncă pe muntele Caucasus. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul e sortit unui chin veșnic. Din întîmplare însă trece pe acolo Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor (v. și Heracles). El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri iau, în felul acesta, sfîrșit. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit numai să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

LOCKE [lók], John (1632-1704), filozof englez. Întemeietor al empirismului britanic și al doctrinei liberalismului. Nemulțumit de vechea filozofie scolastică și neputând accepta reacția raționalistă a lui Descartes, L. face prima evaluare critică modernă a originilor, naturii și limitelor rațiunii omenești în limbaj empirist. Respingând doctrina adevărurilor înnăscute, el explică fundamentul cunoașterii cu ajutorul experienței care reflectă fidel realitatea („Eseu asupra intelectului omenesc”). Teoria politică a lui L. reprezintă o încercare de justificare a monarhiei constituționale și, deopotrivă, a libertății individului. Preluând sugestii din Hobbes, el susține că în starea de natură toți oamenii erau liberi și egali, după o lege a naturii instituită de Dumnezeu. Starea de natură fiind, însă, instabilă, tocmai pentru a li se garanta aceste drepturi inalienabile, oamenii sunt nevoiți să se unească printr-un contract social. Funcția suveranului era de a asigura, prin legi, condițiile în care oamenii să se bucure de drepturile lor, în caz contrar poporul având dreptul să-l înlăture („Două tratate asupra guvernării”). Multe din ideile politice ale lui L. s-au regăsit în programele revoluțiilor americană și franceză și în dezvoltarea democrației liberale.

JUDECA, judec, vb. I. Tranz. 1. A-și forma o judecată despre cineva sau ceva, cumpănind motivele, cîntărind argumentele, ținînd seamă de împrejurări sau de urmări; a socoti, a gîndi, a reflecta, a chibzui. Îl judecam drept un om cu totul deosebit. SADOVEANU, E. 101. Căuta să judece lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. Trebuie să ne împuternicim și să judecăm care sînt datoriile unui bun patriot. GOLESCU, Î. 108. ◊ Absol. Așa se poate înșela omul de multe ori... dacă nu știe a judeca bine. CREANGĂ, A. 61. ◊ Refl. (Rar) Tot m-am judecat cu mine: Să dau bradului mai bine, Ori iubitei Crezămînt? COȘBUC, P. I 203. 2. A-și forma o părere, o judecată despre valoarea cuiva sau a ceva; a aprecia, a prețui, a califica. Tu să nu mă judeci după aparență. C. PETRESCU, C. V. 108. Ah! am strigat luînd un aer cît am putut mai melodramatic, poți a mă judeca acest fel? NEGRUZZI, S. I 49. Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare, Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare. ALEXANDRESCU, P. 131. ♦ A considera, a socoti drept... Spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac: veselă, zburdatecă, judecînd amorul o trecere de vreme. NEGRUZZI, S. I 55. 3. A trage la răspundere, a mustra, a muștrului, a cere socoteală în mod aspru; a critica, a condamna, a dojeni. Și cînd să-l judeci, întreabă-te cu ce l-ai ajutat să nu greșească. DAVIDOGLU, M. 63. La fîntîna cea de piatră Judecă-un fecior pe-o fată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. ◊ Refl. Spectator rece, obosit, mă judec azi ca pe-un străin. BART, E. 230. Mă judec și mă frămînt, Ca frunza galbenă-n vînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. 4. A cerceta pe cineva în calitate de judecător și a da o hotărîre judecătorească ca urmare a acelei cercetări. (Cu pronunțare regională) Frunză verde de negară, Pe Bujor mi-l giudecară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Complementul indică însăși cauza în discuție) Judecă judecătorul procese. STANCU, D. 257. ◊ Lucru judecat = caz, afacere asupra căreia justiția a dat o hotărîre definitivă care nu poate fi atacată (existînd prezumția că o hotărîre nu poate exprima decît adevărul). Autoritatea lucrului judecat. ♦ Refl. A apărea în fața instanței judecătorești ca parte, a fi în proces cu cineva. Va trebui... să mă judec cu mama ta, cu rudele tale. CAMIL PETRESCU, U. N. 209. Haide să ne judecăm, și cum a zice judecata, așa să rămîie. CREANGĂ, A. 135.

LIBERTATE, (3) libertăți, s. f. 1. (Fil.) Posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății. Libertatea nu constă în visata independență față de legile naturii, ci în cunoașterea acestor legi și în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri. ENGELS, A. 134. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplina egalitate de drepturi civile și politice în stat; lipsa de exploatare și de asuprire. Adevărata libertate există numai acolo unde a fost desființată exploatarea, unde nu mai există asuprirea unor oameni de către alții. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2839. Omul are drept la viață și la fericire, deci are drept la libertate, căci nu este fericire fără libertate. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ (În opoziție cu robie, șerbie, iobăgie) Starea celui care nu e supus unui stăpîn și care se bucură de independență individuală și cetățenească. Ei hotărîră atunci libertatea tuturor țăranilor. BĂLCESCU, O. I 140. ♦ (În opoziție cu captivitate) Starea unei ființe libere care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a da drumul (din temniță, din colivie etc.). ♦ Independență, neatîrnare (a unui stat față de o putere străină). V. suzeranitate, autonomie. Cîntînd libertatea și numele sfînt Al țării străvechi... Cîntîndu-i supremul ei cîntec... COȘBUC, P. II 103. Cea mai mare dobitocie ar fi ca romînii, după ce își vor cîștiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîștiga libertatea, să meargă de bunăvoia lor să se dea pe vecinicie sau pe viață unui domn. BĂLCESCU, O. I 351. Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, P. 137. 3. (Adesea la pl.; uneori determinat prin «democratice») Drepturi cetățenești. ◊ Libertatea individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertatea de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în materie filozofică, ideologică, religioasă etc. Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 39. Libertatea de gîndire sau libertatea cuvîntului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. 4. Posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. Am și eu luna mea de libertate. SEBASTIAN, T. 64. Îmi aminteam viața de școlar, cînd libertatea nu-mi era măsurată. DEMETRESCU, O. 95. ◊ Loc. adv. În libertate = în voie, nestingherit, nestînjenit. El își închise ochii ca să viseze în libertate. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și permite să..., a-și îngădui. Îmi iau libertatea a vă trimite un mic tratat asupra literaturii romîne. KOGĂLNICEANU, S. 236.

RĂZOR¹, răzoare, s. n. 1. Fîșie îngustă de pămînt nearat, val de pămînt (construit de oameni) servind drept hotar între două ogoare; hat. Să arăm pămînturile laolaltă cîștigînd răzoarele, să muncim cu rînduială. SADOVEANU, P. M. 201. Locurile despărțite prin coamele răzoarelor păreau că se învîrtesc, alunecînd repede în urma trenului. SANDU-ALDEA, D. N. 255. Stetea frumoasa pe-un răzor; Voinicul lîngă ea, devale, Să-i scoată spinul din picior. COȘBUC, P. I 181. 2. Loc arat; ogor, cîmp. Fugea de-a razna pe răzoare. COȘBUC, P. I 242. Alunecînd de la o muchie a șoselei la alta, ca o coasă ascuțită într-un răzor de finețe. ODOBESCU, S. I 377. Pentru ochi ca sfîntul soare Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ Fig. Pornindu-mă a-ți vorbi despre vînătoare, mă văz fără veste pribegind pe răzoarele literaturei. ODOBESCU, S. III 12. 3. Strat (de flori sau de legume). Străbătură curtea cu pietriș și răzoare acoperite cu zăpadă murdară. DUMITRIU, B. F. 91. Cu toate că ziua fusese foarte caldă, aci între copaci și răzoarele de flori era răcoare. CAMIL PETRESCU, N. 157. Răzoarele de flori, rînduite pe trepte, își amestecau miresmele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 15. 4. Cărăruie (într-o grădină). Grădina are boltă de viță, răzoare așternute cu nisip, straturi de trandafiri. SLAVICI, N. I 251.

natural, ~ă [At: IORGOVICI, O. 3/4 / V: (îrg) ~rel a, sn, (reg) năt~, (îvr) ~aliu a, ~e ain / Pl: ~i, ~e / E: lat naturalis, fr naturel cf ger Naturell] 1 a Care este conform cu natura cuiva Si: înnăscut, (înv) naturalnic (1), (îvr) naturelnic Si: propriu, specific. 2 a (Îoc artificial) Care este generat, produs, creat etc. de natură (1), fără intervenția omului Si: (înv) naturalnic (2). 3 a (Pex) Veritabil. 4 a Curat. 5 a Nealterat. 6 a (Îs) Gaz ~ Gaz format în natură, fără intervenția omului, folosit drept combustibil. 7 a (Spc; îas) Gaz metan. 8 a Rudimentar. 9 a (Pex) Simplu. 10 a (Îs) Economie ~ă Formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. 11 a (Rar; d. rude) De sânge. 12 a (Muz; d. tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. 13 a (Mat; îs) Număr ~ Fiecare dintre numerele întregi pozitive. 14 a Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare Si: nesilit (4). 15 a Care este realizat spontan, fără efort sau constrângere. 16 a Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor Si: normal, firesc. 17 a (Îs) Moarte ~ă Moarte survenită în chip firesc, din cauza bătrâneții. 18-19 a (Îs) Mărime ~ă (Reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și fotografie. 20 a (Grm; îs) Gen ~ Gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. 21 a (Îs) Alăptare ~ă Hrănire a unui sugaci cu lapte matern sau de doică. 22 a (D. copii) Născut în afara căsătoriei legale Si: bastard, nelegitim (2). 23 a (Rar; d. nașteri) Care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. 24 a (Îoc părinți adoptivi; îs) Părinți ~i Părinți adevărați ai unui copil. 25 a Care aparține naturii (1) Si: (nob) naturesc (1). 26 a Care se referă la natură (1) Si: (nob) naturesc (2). 27 a Care se găsește în natură. Si: (nob) naturesc (3). 28 a (Îs) Bogăție ~ă Bogăție necultivată a solului sau a subsolului. 29 a (Îs) Graniță ~ă, hotar ~ sau limită ~ă Graniță marcată de elemente ale naturii fizice ape, munți, văi. 30 a (Flz; îs) Drept ~ Drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orânduirilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voință sau rațiunea divină. 31 a (Iuz; îs) Științe ~e sau (înv) istorie ~ă Științe ale naturii (4). 32 av (Ca întărire a unei afirmații) Desigur. 33 sn (Îrg; îf naturel) Temperament. 34 sn (Asr) Naturalețe (3). 35 a Care nu a fost modificat, alterat. 36 (Îs) Suc ~ Suc obținut din stoarcerea fructelor, fără a se adăuga alte substanțe, coloranți, acizi etc. 37 (D. culoarea părului) Care nu a fost modificată prin colorare. corectat(ă)

numi¹ [At: COD. VOR. 118/17 /V: (înv; cscj) ~ma, (îrg) lu~, ~mei, ru~ / Pzi: ~mesc / E: nume] 1 vt A da un nume, o denumire sau un titlu, un calificativ Si: a boteza, a chema, a denumi, a intitula, (îvp) a număra² (1), (înv) a nomina, a numeni (1). 2 vt A se adresa cuiva cu un nume. 3 vt (Rar) A indica numele pe care îl au lucrurile. 4 vt A da o poreclă Si: a porecli, a supranumi. 5 vt A considera într-un anumit fel. 6 vrp A purta numele de... Si: (înv) a se numeni (2). 7 vrp A căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ Si: (înv) a se numeni (3). 8 vrp (Îvr) A se distinge. 9 vrp A se socoti drept... 10 vt (Reg) A socoti pe cineva drept un om cu vază, cu nume bun Si: a cinsti, a prețui. 11 vt (Îe) A ~-o sus Se spune despre cineva care se socotește superior. 12 vr (Reg; îe) Numindu-se pă sine Făcându-și faimă, nume. 13 vt A pomeni pe cineva sau de ceva Si: a aminti, a invoca. 14 vt (Rar) A arăta. 15 vi (Reg) A ura. 16 vi (Reg; îe) A-i ~ cuiva rău A prevesti cuiva ceva rău. 17 vt A pune într-o funcție, într-o slujbă Si: a angaja. 18 vt A încredința o misiune, o însărcinare. 19 vt A conferi un titlu, un grad.

umbrar sn [At: PSALT. 157 / V: (îrg) ~e (Pl: ~rări) sf / Pl: ~e, (reg) ~uri, (înv) ~i sm / E: umbră + -ar] 1 Adăpost umbros oferit de crengile și de frunzele unui arbore sau ale mai multor arbori Si: umbrire (!4!). 2 (Pex) Arbore care face umbră . 3 (Trs) Pădure mică, tânără și deasă. 4 Desiș (!4!). 5 Adăpost împotriva arșiței, a vântului sau a ploii amenajat din crengi (verzi), din scânduri, din pânză etc., de obicei pe lângă hanuri, restaurante etc. 6 (Înv) Locuință. 7 (Înv; pex) Loc de rugăciune. 8 (Reg; îf umbrare) Construcție improvizată în care negustorii își expun marfa la târguri și în piețe Si: șatră. 9 (Îrg) Coviltir (1). 10 (Îrg; pex) Căruță cu coviltir. 11 (Reg) Locuință provizorie situată în afara satului, la fânațe, în țarină, la munte etc., servind drept adăpost oamenilor în timpul lucrului Si: colibă¹ (1). 12 (Reg) Locul din fața strungii unde se odihnesc oile după muls. 13 (Reg) Adăpost în care se țin uneltele din gospodărie Si: șopron. 14 (Reg) Adăpost mic făcut lângă strungă, unde se pun scaunele folosite în timpul mulsului. 15 (Îrg) Umbrelă (1). 16 (Bot; Buc; îc) ~ul-doamnei (sau ~-muntelui) Crețișoară (4) (Alchemilla vulgaris).

just, justă adj., adv. I adj. 1 (despre noțiuni, idei, concepte etc.) adevărat, corect, drept, exact. Studiul a fost apreciat întrucât concluziile cercetării erau juste. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) corect, drept, echitabil, nepărtinitor, <înv.> raționabil. I-a mulțumit pe toți, făcând o împărțire justă a bunurilor rămase ca moștenire. 3 drept, echitabil, îndreptățit, legitim. Cererea sa de mărire a salariului a fost justă. 4 (despre cauze, motive etc.) bun, fundamentat, îndreptățit, îndrituit, întemeiat, justificat, legitim, logic², motivat, serios, temeinic, <rar> determinat, legitimat, <înv.> îmbizuit, raționabil,<fig.; rar> binecuvântat. Trebuie să vină cu o scuză justă pentru a fi crezut. II adv. (modal) 1 adevărat, drept. A prezentat just cele petrecute. 2 corect, drept, echitabil. A împărțit just averea celor trei copii ai ei. 3 drept, întemeiat, temeinic. Înainte de a lua o hotărâre, directorul de proiect judecă just punctele de vedere ale colaboratorilor săi. 4 bine, corect, frumos, <pop.> acătării, <fam.> fain. S-a comportat just cu ea.

limita vb. I. I 1 tr. (compl. indică proprietăți, terenuri etc.) a cercui, a circumscrie, a delimita, a demarca, a hotărnici, a încercui, a marca, a mărgini, <înv.> a hotărî, a însemna, a semna. A limitat via pe care o are pe deal. 2 tr. (compl. indică suprafețe, hotare, lucruri etc.) a delimita, a mărgini, a străjui, a țărmuri. Păpurișul limitează iazul. 3 tr. (compl. indică trotuare, drumuri etc.) a borda, a circumscrie, a delimita, a demarca, a marca, a mărgini. Au limitat laturile șoselei pentru a se evita accidentele. 4 tr., refl. a (se) localiza, a (se) restrânge. Pompierii au limitat incendiul. Infecția s-a limitat la nivelul gâtului. 5 refl. (rar; despre oameni, popoare, țări, teritorii etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) v. Învecina. Mărgini. II 1 refl. (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „la”) a se mărgini, a se mulțumi, a se opri, a se reduce, a se restrânge, a se rezuma, <fig.; înv.> a țărmuri. Se limitează la strictul necesar. 2 tr. (compl. indică probleme, situații, fapte etc.) a circumscrie, a delimita, a restrânge, <înv.> a periorisi. Și-a limitat subiectul lucrării numai la studiul neologismelor din sec. al XlX-lea. 3 refl. (urmat de determ. introduse prin prep. „la”) a se mărgini, a se reduce, a se rezuma, a sta, <rar> a se încheia. Șofatul nu se limitează doar la cunoștințe teoretice. Valoarea unui actor nu se limitează numai la talent. 4 tr. (compl. indică sfere de activitate, moduri de a acționa, drepturi ale oamenilor etc..) a mărgini, a restrânge, <fig.> a îngrădi, <fig.; înv.> a țărmuri. I-a limitat dreptul de a-și vizita copilul. A limitat activitatea firmei la vânzarea de produse cosmetice. 5 refl. (despre oameni) <fig.> a se cantona. Se limitează la propriile teorii.

UMĂR (pl. -meri) sm., ‡Mold. Trans. (pl. -mere) sn. 1 🫀 Partea corpului care servește să lege de trunchiu brațele omului: ~ul drept, ~ul stîng; are un ~ mai ridicat decît celălalt; iaca ieși Reveca cu veadra pre umerul ei și pogorî la fîntînă (PAL.); umerele sale le plecă de-a purtarea tovară (PAL.); cu obrajii supți și plini de încrețituri, cu umerii aduși, pare de șaptezeci de ani (BR.-VN.); fata Măriilor voastre are soarele în piept... și doi luceferi în cei doi umeri (ISP.); Ⓕ: soarele pune hlămizi de argint pe umerii stîncilor (VLAH.); a da din umeri, a strînge din umeri (ca gest de dispreț, de nepăsare, de nedumerire, etc.): habar n’am! răspunse el, dînd din umeri (ISP.); așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca, strîngînd cu nedumerire din umere (CRG.); a pune ~ul, a da o mînă de ajutor: și orășanul și săteanul să punem ~ul la greu, să ne scăpăm țara de’ntunerec (JIP.); Ⓟ: a îndrepta lumea cu ~ul, a voi, singur, fără ajutorul nimănui, să schimbe starea în care se află omenirea: nu ai tu alt lucru și v(r)ei să îndrepți lumea cu ~ul? (ȚICH.); ~ la ~, unul alături de altul: cît au trăit ei împreună și au muncit tot ~ la ~, n’au adus-o mai departe decît la o vacă cu vițel (SB.); uniți strînși, ~ la ~... vom putea să ne împotrivim fățiș și pieptiș năvălirii modei (ISP.); Ⓟ: a lua pe cineva peste ~ (PAMF.), a-l lua în rîs, în bătaie de joc; Ⓟ: a se uita la cineva, a privi pe cineva peste ~, a-l privi cu trufie, cu aroganță: parc’ar călca numai în străchini, cu fumurile în cap și uitîndu-se peste ~ la cei ce-i vorbesc (ISP.); Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste ~ m’ar privi (EMIN.); Olten.: a se uita peste umeri (CIAUȘ.), a fi cu un picior în groapă, a-și aștepta moartea; loc. adv. (a lua, a purta, a duce, etc.) de-a ~, de-a umeri(le), pe umeri: își ia ranița în spate și pușca de-a ~ (CRG.); se întîlnește cu alt om care avea un băț mare de-a ~ și o cîrjă mică în mînă (RET.); îsi luară fie-care desăguța d’a umeri (ISP.); cum îi rîdeau ochii cînd mă zărea pe deal, întorcîndu-mă acasă cu vînatul de-a umere! (ALECS.); el se urcă pe cal cu buzduganul de-a umere (EMIN.); Ercule... o înhăță d’a umerile și veni cu dînsa la Împăratul lui (ISP.) ¶ 2 🫀 Umerii obrazului, obrajilor 👉 OBRAZ I 1 ¶ 3 👕 Partea cămășii sau unei haine care acopere umerii ¶ 4 Pr. anal. 🔧= MĂSEA3 b); – = CIOACĂ²6 [lat. humĕrus].

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

ANTIUMANITAR ~ă (~i, ~e) Care este contra sentimentelor, drepturilor și libertăților omului. /anti- + umanitar

COADĂ cozi f. 1) (la animale) Parte terminală a coloanei vertebrale. ◊ A da din ~ a se linguși pe lângă cineva. A-și vârî (sau a-și băga) ~a a) a se amesteca în treburile altora; b) a se strecura peste tot. A călca pe cineva pe ~ a trezi mânia cuiva; a supăra. A pune ~a pe spinare a fugi de răspundere; a pleca lăsând toate în voia soartei. A pleca (sau a fugi sau a se duce) cu ~a între picioare (sau între vine) a pleca rușinat, fără a obține nimic. A scăpa scurt de ~ a ieși dintr-o încurcătură cu urmări neplăcute. A-i atârna cuiva ceva de ~ a-i atribui cuiva o vină; a-l acuza (pe nedrept) de ceva. A trage mâța de ~ a o duce greu; a trăi în sărăcie. Minciună cu ~ minciună mare. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a fi nedespărțit de cineva. 2) (la păsări) Smoc de pene de pe prelungirea coloanei vertebrale. ◊ A căuta ~a prepeliței a căuta ceea ce nu există. 3) (la pești, șerpi etc.) Partea posterioară a corpului. 4) Păr lung și des, împletit; cosiță. ◊ A împleti ~ (sau cosiță) albă a rămâne fată bătrână, nemăritată. 5) (la flori, fructe sau frunze) Formație vegetală prin care floarea sau fructul se leagă de ramură; peduncul. ~ de cireașă. ◊ Cozi de ceapă vârfurile tulpinii de ceapă verde. ~a-șoricelului plantă erbacee cu flori albe sau trandafirii, întrebuințate în medicină. 6) Partea alungită de la spatele unei rochii (care se târăște); trenă. 7) Parte a unui obiect de care se apucă cu mâna. ~a sapei. ◊ ~ de topor om care servește drept unealtă în mâna dușmanului; trădător. 8) rar Partea cu care se termină ceva; bucată de la sfârșitul unui lucru; margine; capăt; extremitate. ◊ ~a ochiului unghiul extern al ochiului. La (sau în) ~ pe ultimul loc. De la ~ de la sfârșit spre început. 9) Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva sau undeva. 10) astr.: Stea cu ~ cometă. ~ de cometă prelungire luminoasă a cometei. /<lat. coda

COMESTIBIL ~ă (~i, ~e) Care poate servi drept aliment pentru om; bun de mâncat. Ciuperci ~e. /<lat. comestibilis, fr. comestible

SLOBOD ~dă (~zi, ~de) pop. 1) (despre persoane) Care se bucură de libertate; care poate face ce vrea; liber. * A avea mână ~dă a fi darnic. Cu inima ~dă liniștit, împăcat. 2) (despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline; liber. 3) (despre state, popoare) Care nu se află sub stăpânire străină; nestăpânit de alt stat; neatârnat; liber; suveran; autonom; independent. 4) și adverbial (despre acțiuni) Care se efectuează fără restricții; care se face cu ușurință; fără efort; nestânjenit; nestingherit; liber. Respirație ~dă. A păși ~. 5) Care nu este ocupat; liber. Odaie ~dă. Drum ~. 6) (despre timp) Care poate fi folosit după bunul plac al cuiva; disponibil. Zi ~dă. 7): Cu ~da cu deșertul; fără încărcătură. /<sl. slobodi, svobodu

ANTIUMANITAR, -Ă adj. Împotriva sentimentelor omenești; dușman al drepturilor și libertăților omului. [< anti- + umanitar].

JUST, -Ă adj. 1. Drept, adevărat. ♦ (Despre oameni) Care procedează și judecă drept. 2. Potrivit, corespunzător. [< fr. juste].

piciorist, picioriști s. m. (pub., peior.) individ cu rol neînsemnat în derularea unor afaceri ilicite de mare anvergură, folosit drept curier sau om de legătură.

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

vechil m. 1. advocat: și-au tocmit un vechil, ca să le apere dreptul NEGR.; 2. mandatar, om de încredere: a lua moșia dela vechilul d-sale AL. [Turc. VEKIL].

ANTIUMANITAR, -Ă, antiumanitari, -e, adj. Care este împotriva sentimentelor omenești, dușman al drepturilor și libertăților omului. [Pr.: -ti-u-] – Anti- + umanitar.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Operă de artă = operă realizată prin activitate artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă (1). Artă decorativă v. decorativ. Artă plastică v. plastic. Arte frumoase v. frumos. Artă populară = ansamblu de creații artistice (anonime) realizate de popor (literatură, muzică, obiecte de artă plastică etc.). Arte liberale = (în Evul Mediu) cele șapte discipline care constituiau învățământul scolastic. Artă poetică v. poetic (3). Artă pentru artă = formulă exprimând teza autonomiei absolute a artei față de societate. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

CONCEDIU, concedii, s. n. Drept al tuturor oamenilor muncii de a lipsi un timp determinat de Ia serviciu pentru odihnă, îngrijirea sănătății etc., primind în acest interval toate drepturile care li se cuvin. V. vacanță. Concediu de odihnă. Concediu medical. Concediu de studii. – Variantă: (învechit) congediu (CARAGIALE, O. VII 262, CONTEMPORANUL, VI_II 288) s. n.

INTUIȚIONISM s. n. Curent reacționar idealist-subiectiv în filozofia burgheză, care, tăgăduind posibilitatea cunoașterii lumii prin intermediul simțurilor, al rațiunii și al activității practice a oamenilor, declară intuiția (2) drept unic izvor al cunoașterii. – Pronunțat: -ți-o-.

JURISPRUDENȚĂ, jurisprudențe, s. f. 1. Soluție dată cu prilejul dezlegării unei cauze de către tribunale sau alte organe de jurisdicție, prin interpretarea unei norme prevăzute de lege sau de alt act normativ ori, în lipsă, prin determinarea normei juridice aplicabile cazului, cu ajutorul principiilor legislației. 2. Totalitatea hotărîrilor pronunțate de unul sau mai multe tribunale ori alte organe de jurisdicție, privitor la o anumită materie juridică. 3. (Învechit) Știința dreptului. Era un om versat în jurisprudență. NEGRUZZI, S. I 333.

JUST, -Ă, juști, -ste, adj. 1. Așa cum trebuie să fie; potrivit, corespunzător. V. corect. Forța partidului constă în aceea că el înfăptuiește o politică justă, bazată pe învățătura marxist-leninistă, pe cunoașterea legilor economice obiective. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2690. ◊ (Adverbial) A procedat just. 2. Conform cu dreptatea, cu adevărul; drept, adevărat, întemeiat. Argumentări juste. ▭ Autorul ridică o serie de probleme... și face o serie de observații juste. L. ROM. 1953, nr. 4, 82. ♦ (Despre persoane) Care acționează și judecă în conformitate cu dreptatea; drept. Vă știu om just. SADOVEANU, B. 132.

VALOARE, valori, s. f. I. 1. Suma calităților care dau preț unui lucru sau unei persoane; măsură, grad în care cineva sau ceva e apreciat; importanță, însemnătate, preț, merit. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. BACOVIA, O. 232. În «Făt-Frumos, fiul iepei» e numai miraculos, și bucata nu are valoare decît numai pentru limbă. IBRĂILEANU, S. 150. Omule, nu desprețul lucrurile, fie cît de nensemnate. Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. III 197. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros. Iar ochii verzi pe cît se pare Smaragde două de valoare. BENIUC, V. 68. Am găsit o carte literară veche de mare valoare. CARAGIALE, O. VII 169; b) (despre oameni) important, meritos; cu autoritate; valoros. Avem aici nevoie de un element de valoare. C. PETRESCU, R. DR. 90. Are și un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri. CARAGIALE, O. III 238. ◊ Expr. A scoate în valoare = a arăta importanța, calitățile esențiale ale unei persoane sau ale unui lucru; a scoate în relief, a sublinia. Profesorul... scoate în valoare fiecare idee înaltă, subliniază importanța lui Pușkin în cultura rusă și în cultura universală. STANCU, U.R.S.S. 154. ♦ (De obicei cu determinări) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere moral, social etc.). Apărător al cauzei păcii, independenței și fericirii popoarelor, tineretul este interesat în cunoașterea valorilor culturale ale diferitelor popoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 355, 1/2. ♦ (Concretizat) Persoană înzestrată cu calități deosebite; ființă sau lucru care are o anumită importanță. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. 2. Eficacitate, putere. Valoarea nutritivă a unui aliment. II. 1. (Ec. pol.) Expresie a muncii umane, socialmente necesară pentru producerea unei mărfi și materializată în această marfă. Valorile mărfurilor sînt direct proporționale cu timpul de muncă cheltuit pentru producerea lor. MARX-ENGELS, O. A. I 438. ◊ Valoare de întrebuințare = totalitatea însușirilor materiale care fac ca o marfă să satisfacă anumite nevoi ale omului. Utilitatea unui lucru este aceea care face din el o valoare de întrebuințare. Dar această utilitate nu plutește în aer. Determinată de proprietățile corpului mărfii, ea nu există fără el însuși corpul mărfii, ca fierul, grîul, diamantul etc., este deci o valoare de întrebuințare, sau un bun. MARX, C. I 76. Valoare de schimb = raport, proporție în care o anumită cantitate de marfă de un anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de alt fel. Valoare a forței de muncă = valoarea mijloacelor de subzistență necesare pentru întreținerea muncitorului și a familiei sale. Limita ultimă sau limita minimă a valorii forței de muncă o formează valoarea unei cantități de mărfuri, necesară în fiecare zi, fără de care purtătorul forței de muncă, omul, nu-și poate reînnoi procesul de viață. MARX, C. I 181. ♦ (Concretizat) Bun economic; marfă. Pămîntul a devenit o valoare îndoielnică, pînă ce se vor lămuri situațiile. REBREANU, R. I 257. 2. (Comerț; finanțe) Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc. Valoarea utilajelor cu care a fost înzestrată economia națională în cursul primului cincinal reprezintă peste 25 de miliarde de lei. GHEORGHIU-DEJ, R. 41. ◊ Valoare extrinsecă v. extrinsec. Valoare intrinsecă v. intrinsec. Valoare nominală v. nominal. Valoare reală v. real. Valoare comercială (sau de circulație) = echivalent în bani al unui bun sau al unei mărfi pe piață; preț. Atunci valoarea terenurilor ar fi redevenit fabuloasă. BOGZA, A. Î. 69. ♦ Înscris (cec, cambie, obligațiune etc.) reprezentînd un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentînd un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pămînt etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. Valoare locativă v. locativ². ◊ Expr. A pune în valoare v. pune (8). 3. Mărime matematică asociată (după un anumit procedeu de măsurare) unei mărimi fizice. Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice cînd nu se ține seama de semnul (+ sau -) pe care îl are. 4. Durata unui sunet muzical (indicată prin desenul notei respective). 5. Sens (sau nuanță de sens) al unui cuvînt. A dat cuvintelor simple valori nouă și armonii surprinzătoare. SADOVEANU, E. 75. – Variantă: (regional) valoră (ȘEZ. XII 176) s. f.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Învechit și popular, în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărman în folosul bogatului. RUSSO, O. 25. ◊ (Substantivat) În slobozi și în robi Același sînge curge; și toți au trup și oase. NEGRUZZI, S. II 188. ♦ (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Despre orașe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare și frumos. KOGĂLNICEANU, S. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricții, neîmpiedicat de nimic pentru a acționa; care are posibilitatea de a acționa după propria sa voință sau dorință. Mai stați, mai aveți răbdare, Că apoi veți fi slobode să umblați la tîrg și la horă. DUMITRIU, N. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, își zise apoi că și-au luat noapte bună, și deci pînă mîine dimineață slobod este să facă ce-i place. REBREANU, R. I 91. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblînd prin casele altora să vază și să gîndească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, Î. 19. Slobod e să beau și eu, Slobod e pe banul meu. BIBICESCU, P. P. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. – Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. SADOVEANU, O. VII 25. A avea mînă slobodă = a fi darnic, generos. Înălțimei-voastre gînd bun și mînă slobodă ca să ne dați cît se poate mai multă mîncare și băuturică, zise Setilă! CREANGĂ, P. 259. Cu inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniștit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor pînă la moarte... Mergi cu inima slobodă. GALACTION, O. I 157. Cînd se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-și ceară ea întîi iertare și văzu trandafirii ofiliți și urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. STĂNOIU, C. I. 205. A rămîne pe voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziția (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec. HOGAȘ, M. N. 63. ♦ (Referitor la situația civilă) Fără obligații față de altcineva; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă înlăuntru și vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru și frumos la masă. El își socoti: Ian caută mișaua ce face!... Ea se socotește acuma slobodă. SBIERA, P. 229. ♦ Neîmpiedicat, nestînjenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. ◊ (Adverbial) Oștile englezești înaintară slobod pe țărmul Franciei. ODOBESCU, S. I 4. Asupra acestor canaluri sînt 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, Î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ținut la închisoare, care nu e întemnițat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, C. 306. ◊ Fig. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creștete flamuri de soare. DEȘLIU, G. 38. ♦ Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați... D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați, Drum să-i arătați, Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoșul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. STĂNOIU, C. I. 201. Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap și-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod ești de la mine. ISPIRESCU, M. V. 52. 4. (Despre oameni și despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ține seama de regulile bunei-cuviințe, prea familiar, licențios. Cu cît era slobozi și șagalnici cu femeile în adunările lor începute și sfîrșite cu mese mari și lăutari, cu atît sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, a nu-și măsura cuvintele; a flecări. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate merge, prin care se poate trece fără obstacole. Moșnege, lasă drumul slobod, Să treacă zmeii mei în tropot. BENIUC, V. 15. Drumul era slobod: tîrgul aștepta domn nou. SADOVEANU, O. VII 154. ♦ (Despre locuri, spații, scaune) Care nu e ocupat; gol. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii odihneau cîțiva bătrîni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. 6. (Despre lucruri care leagă, fixează, strîng, apasă) Care permite mișcările, care nu strînge; larg. Dădea mereu din cap să-și lărgească dîrlogii, pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Expr. A da (cuiva) frîu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, v. frîu. 7. (Despre unități de timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite, în care nu se muncește. Avînd zi slobodă, a rămas cu copilul. SADOVEANU, D. P. 90. N-am vreme care să-mi fie slobodă decît duminica. KOGĂLNICEANU, S. 55.