abate¹ s. m. 1. superior al unei abații. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)

UNS, -Ă, unși, -se, adj., s. m. 1. Adj. Acoperit cu un strat gras. ♦ (Rar) Pătat de grăsime; unsuros. 2. S. m. (Înv.) Monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. – V. unge.

ECLEZIARH, ecleziarhi, s. m. Cleric care are în grija sa rânduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăstire. [Pr.: -zi-arh] – Din fr. ecclésiarque.

FRATE, frați, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex), născută din aceiași părinți sau din același tată ori din aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. Frați de lapte = copii care au supt la aceeași doică. Frate de mână = băiat care servește mireasa în timpul nunții. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adresează unei persoane (indiferent de sex). 3. Grad în ierarhia călugărească dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești; călugăr care are acest grad. 4. Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Gerranium silvaticum). – Din lat. frater, -tris.

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.

PREACUVIOȘIE, preacuvioșii, s. f. (Urmat de un adj. pos.) Termen de referență pentru clerici. [Pr.: -vi-o-] – Prea + cuvioșie.

PREASFÂNT, -Ă, preasfinți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care a primit harul divin; sfânt. 2. Adj., s. m. și f. Termen respectuos de adresare sau epitet pentru clerici, mucenici, sfinți. – Prea + sfânt.

PROESTOS, proestoși, s. m. (Înv.) Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici. [Pr.: pro-es-. – Var.: proistos s. m.] – Din ngr. proestós.

CONGREGAȚIE, congregații, s. f. (În biserica catolică) 1. Ordin monahal. ♦ Ramură a unui ordin monahal; mănăstire filială. 2. Organizație religioasă catolică, alcătuită din clerici și din laici în scopul intensificării propagandei religioase. 3. Departament în organizația centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 4. Ședință de studiu a sinoadelor generale; p. ext. adunare religioasă. – Din fr. congrégation, lat. congregatio.

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

MOLITVĂ, molitve, s. f. 1. (În ritualul Bisericii ortodoxe) Rugăciune (citită de preot pentru iertarea păcatelor, în împrejurări speciale); p. ext. oficierea acestei rugăciuni. 2. (Înv.) Termen de reverență folosit față de clerici. [Var.: molitfă, moliftă s. f.] – Din sl. molitva.

TONSURĂ, tonsuri, s. f. Ceremonia tunderii părului din creștetul capului la consacrarea unui cleric catolic; (concr.) locul, de formă rotundă, rămas fără păr în urma acestei ceremonii. – Din fr. tonsure, lat. tonsura.

SFINȚIE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

SFINȚIT², -Ă, sfințiți, -te, adj. (Bis.) 1. Asupra căruia a fost invocat harul divin pentru a-i da un caracter sacru. 2. Epitet de onoare dat clericilor. – V. sfinți¹.

Cleric ≠ laic, mirean

Laic ≠ bisericesc, cleric, religios

Mirean ≠ cleric

CLERIC s. (BIS.) (înv.) duhovnic. (~ul este membru al clerului.)

DUHOVNIC s. v. cleric.

HIROTONISI vb. (BIS.) a (se) hirotoni, a (se) popi, a (se) preoți, (pop.) a (se) sfinți. (A ~ un cleric.)

cleric s. m., pl. clerici

copiat (cleric) s. m. (sil. -pi-at), pl. copiați

CLERIC ~ci m. Persoană care face parte din cler. /<lat. clericus

CLERICAL ~ă (~i, ~e) Care ține de cleric; propriu clericului; ecleiziastic; preoțesc. /<fr. clérical, lat. clericalis

CONGREGAȚIE ~i f. (la catolici) 1) Asociație a călugărilor care aparține aceluiași ordin. 2) Departament în organizația centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 3) Adunare a clericilor. [Art. congregația; G.-D. congregației; Sil. -ți-e] /<fr. congrégation, lat. congregatio, ~onis

ECLEZIARH ~i m. Cleric care are în grija sa oficierea serviciului religios. [Sil. e-cle-zi-arh] /<fr. ecclésiarque

A SE HIROTONISI mă ~esc intranz. A trece în tagma clerului; a deveni cleric. /<sl. herotonisati

A MIRUI ~iesc tranz. 1) rel. (credincioși) A unge cu mir pe frunte. 2) (clerici, domnitori) A supune ritualului de consfințire în funcție. 3) fig. fam. A lovi puternic drept în frunte. /<sl. mirovati

RANTIE ~i f. Haină bărbătească lungă și largă, purtată, mai ales de clerici, peste îmbrăcăminte, ca o manta. [G.-D. rantiei] /Orig. nec.

TONSURĂ ~i f. 1) Ritual de consacrare a clericilor prin tunderea părului din creștetul capului. 2) Locul din creștetul capului care rămâne fără păr în urma acestei operații. /<fr. tonsure

filocalie s. f. Culegere din scrierile pustnicilor, monahilor, clericilor ortodocși. (< fr. philocalie)

CLERIC s.m. Om al bisericii, membru al clerului, preot; călugăr. [Cf. germ. Kleriker, lat. clericus].

DISCRETORIU s.n. Adunare de clerici care formează consiliul superiorului unei mănăstiri catolice. [Pron. -riu, pl. -ii. / < lat. bis. discretorium, cf. fr. discrétoire].

ABATE s.m. 1. Stareț, superior al unei mănăstiri catolice de călugări. 2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it. abbate, cf. lat. abbas].

CAPITUL s.m. Corpul canonicilor unei catedrale catolice. ♦ Adunare a canonicilor. ♦ Adunare de călugări sau de alți clerici catolici. ♦ Loc unde se țin adunări de felul acestora. [< it. capitulo, cf. lat. capitulum].

CLER s.n. Preoțime; totalitatea clericilor dintr-o țară, dintr-o biserică etc. [Cf. germ. Klerus, lat. clerus, gr. kleros].

CLERICAL, -Ă adj. Referitor la clerici, la clericalism. [Cf. germ. klerikal, lat. clericalis].

CONVENT s.n. 1. Întrunire a membrilor cu drept de vot ai unei mănăstiri sau ai unui ordin călugăresc. ♦ For suprem în biserica protestantă, compus din clerici și laici. 2. Adunare generală a francmasonilor. [Pl. -turi. / < lat. conventus, cf. fr., engl. convent].

cliroșean, cliroșeni, s.m. (înv.) față bisericească, cleric.

ECLEZIARH s.m. Cleric care are în grija sa rînduiala serviciului religios. [Pron. -zi-arh. / < fr. ecclésiarque].

pomăzui, pomăzuiesc, vb. IV (înv.) 1. (despre clerici, domnitori etc.) a mirui, a boteza. 2. a consfinți, a consacra.

pomăzuitură, pomăzuituri, s.f. (înv.) bucată de bumbac cu care clericul șterge pe cel uns cu mir.

preapodobnic, -ă, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.; calificativ dat lui Dumnezeu) sfânt, desăvârșit. 2. (s.m.) om cleric, sfânt foarte cuvios, extrem de cucernic, de evlavios.

proestos, proestoși, s.m. (înv. și reg.) 1. călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mânăstiri sau a unei biserici; cleric mai mare peste o plasă. 2. șef al unei bresle, al unei corporații; staroste. 3. șef al unui serviciu public, al unei instituții (administrative, politice).

sânție, sânții, s.f. (înv.) 1. sfințenie (calitatea unui om de a fi sfânt). 2. sfinție (termen de reverență față de clerici).

sfințitate s.f. (înv.; art.; urmat de un adj. posesiv sau de un pronume personal, termen de reverență folosit pentru a vorbi cu sau despre un cleric) sfinția.

șoaită², șoaite, s.f. (reg.) termen injurios la adresa clericilor.

cler s. n. – Preoțime. – Var. (înv.) clir, cliros. Mr. clir. Ngr. ϰλñρος (Murnu 14), în parte prin intermediul sl. klirosŭ (Vasmer, Gr., 79), cf. sb., rus. klir, și modern din lat. clerus. Sec. XVI (cu forma cliros). – Der. mod. (din fr.) cleric, s. m.; clerical, adj.; clericalism, s. n. Der. înv. clericesc, (var. cliricesc, sec. XVII), adj.

TONSURĂ s.f. Podoabă a capului practicată ca semn distinctiv al diverselor ordine călugărești constînd în raderea părului, în formă rotundă, din creștetul capului. ♦ Ceremonie a unei astfel de tunsori a părului la consacrarea unui cleric catolic. [Cf. fr. tonsure, cf. lat. tonsura].

eclesiarh (eclesiarhi), s. m. – Cleric, sacristan. – 2. Portar. – 3. (Înv.) Călugăr care administra veniturile mănăstirii. – Var. (înv.) (e)clisiarh, (Trans.) clisar. Ngr. ἐϰϰλησιάρχης, de la ἐϰϰλησία „biserică” (Murnu 19). Sec. XVII. – Der. eclesiarhie (înv., eclesiarșie), s. f. (administrarea veniturilor unei mănăstiri). – Fac parte din aceeași familie: eclesie, s. f. (Trans., parohie), din lat. ecclesia (sec. XIX); eclesiast, s. m. (parte a Bibliei atribuită lui Solomon), din ngr. ἐϰϰλησιάστης; eclesiastic, adj. (bisericesc), din ngr. ἐϰϰλησιαστιϰός.^[1]

CAPITUL¹ s. m. corpul canonicilor unei catedrale catolice, pentru organizarea cultului și administrarea catedralei și a bisericilor din oraș. ◊ adunare a canonicilor. ◊ adunare de călugări sau de alți clerici catolici; locul unde se ține. (< it. capitulo)

CLER s. n. totalitatea clericilor dintr-o țară, dintr-o eparhie; preoțime. (< it. clero, lat. clerus)

CLERIC s. m. membru al clerului. (< lat. clericus)

CLERICAL, -Ă adj. referitor la clerici, la clericalism. (< fr. clérical, lat. clericalis)

CONGREGAȚIE s. f. (în biserica catolică) 1. ordin monahal ◊ ramură a unui asemenea ordin. 2. confrerie din clerici și laici, în scopul intensificării propagandei religioase. 3. adunare de prelați pentru examinarea unor anumite chestiuni, situații etc. 4. departament al curiei papale, condus de un cardinal. 5. ședință de studiu la un conciliu; (p. ext.) adunare religioasă. (< fr. congrégation, lat. congregatio)

CONVENT s. n. 1. consiliu al unei mănăstiri, al unui ordin călugăresc. 2. for suprem în biserica protestantă, format din clerici și laici. 3. adunare generală a francmasonilor. (< fr., engl. convent, lat. conventus)

DISCRETORIU s. n. adunare de clerici, consiliul superiorului unei mănăstiri catolice. (< lat. discretorium, fr. discrétoire)

ECLEZIARH s. m. cleric care are în grija sa rânduiala serviciului religios. (< fr. ecclésiarque)

ENCICLICĂ s. f. circulară a papei adresată tututor clericilor și credincioșilor catolici. (< fr. encyclique)

PREPOZIT s. m. 1. reprezentant al puterii superioare, temporar în fruntea unei colectivități sau a unui oficiu special din Imperiul Roman. ◊ mare maestru al palatului în Imperiul Bizantin. 2. cleric catolic de rang înalt care îndeplinește o funcție administrativă importantă. (< lat. praepositus, germ. Präpositus)

hartular (-ri), s. m. – Cleric folosit ca secretar sau copist. Ngr. χαρτουλάριος (sec. XVIII). – Cf. hartofilax, s. m. (judecător și administrator sinodal), din ngr. χαρτοφύλαξ.

hirotonie (hirotonii), s. f. – Ridicare în rang a clericilor. – Mr. hirotonie. Ngr. χειροτονία (Murnu 28). Sec. XVII. – Der. hirotoni (var. hirotonisi), vb. (a ridica în rang un cleric), din ngr. χειροτονῶ.

părinte (părinți), s. m. – 1. Tată. – 2. Titlu de reverență pentru clerici. – 3. (Pl.) Strămoși; tata și mama. – Mr. p(ă)rinte. Lat. parentem (Pușcariu 1271; Candrea-Dens., 1338; REW 6233), cf. alb. prinț, pl. përinthë (Philippide, II, 650), it., port. parente, prov., cat. paren, fr. parent, sp. pariente. Uz general (ALR, I, 151). – Der. părintesc, adj. (patern; familial); părintește, adv. (ca un părinte; cu dragoste); părinție, s. f. (înv., paternitate).

prămîndă (prămînde), s. f. – (Trans.) Parte din pomeni cuvenită dascălilor. – Var. premîndă. Lat. praebenda, prin intermediul sl. prĕbąda (Miklosich, Slaw. Elem., 30). Este dubletul lui prebendă, s. f. (venit fix acordat unui cleric catolic).

referi (refer, referit), vb. – A raporta. – Var. refera. Fr. référer. – Der. referat, s. n., din fr. référé; referendar, s. m. (referent; cleric trimis de un patriarh în misiune pe lîngă domnitor), din mgr. ῥεφερεντάριος, și modern din fr. référendaire; referență, s. f., din fr. référence; referitor, adj. (care se referă la ceva sau la cineva).

singhel (-li), s. m. – 1. (Înv.) Cleric care însoțea un episcop sau pe superiorul unei mănăstiri. – 2. Secretarul unui prelat. Gr. σύγϰελλος (sec. XVIII). – Der. protosinghel, s. m. (primul secretar al unui prelat), din gr. πρωτοσύγϰελλος; singhelie, s. f. (înv., permisiunea de a spune liturghia).

stavridă (-de), s. f. – Pește de mare (Trachurus trachurus). Ngr. σταυρίδι, de la σταυρός „cruce” (Candrea). La aceeași familie aparțin stavrofor, s. m. (titlu onorific al clericilor ortodocși), din gr. σταυροφόρος; stavrofilax, s. m. (titlu onorific), din gr. σταυροφύλάξ; stavropighie, s. f. (slujbă cu ocazia instalării unei cruci trimise de patriarh într-un loc în care urmează să se ridice o casă de rugăciuni însăși; actul patriarhal care aprobă construirea sfîntului lăcaș), din gr. σταυροπήγιον.

AARON, Petru Pavel (1709-1764, n. Bistra, jud. Maramureș), cleric și cărturar român; episcop unit al Transilvaniei (1752-1764). A organizat școlile din Blaj. A sprijinit restaurarea și ridicarea unor biserici și mănăstiri, înființarea unei tipografii.

AARON, Teodor (1803-1859, n. Țichindeal, jud. Sibiu), cleric și cărturar român. Prof. și director al gimnaziului românesc din Beiuș, rector al seminarului român leopoldin din Oradea. Contribuții la dezvoltarea învățământului (lucrări pedagogice și religioase).

ALEXANDRU, Todea (1912-2002, n. Teleac, jud. Mureș), cleric român. Cardinal (1991). Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) (în clandestinitate, din 1986, recunoscut în 1990). Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici de toate riturile din România (1991).

ATANASIE, Anghel (c. 1665-1713, n. Ciugud, jud. Alba), cleric român. Mitropolit ortodox al românilor din Transivania, a acceptat în 1698 unirea cu Biserica romano-catolică în condițiile menținerii vechiului rit și ale egalității în drepturi dintre preoții români și clerul catolic, devenind episcop unit (greco-catolic) al națiunii române din Transilvania și părțile alipite (1701-1713). Din timpul păstoririi sale încep românii ardeleni să frecventeze școlile catolice din Transilvania, Viena și Roma.

BESTIÁRII (< fr.) s. m. pl. 1. Culegeri medievale de fabule, povestiri și moralități despre animale reale sau fantastice (inorog, basilisc, elefant) întocmite de clerici. 2. Prelucrări în literatura și artele plastice medievale occidentale ale „Fiziologului” (ex. „Bestiaire” de Philippe de Thaon, 1121).

lichide grele, (engl.= heavy liquids), lichide cu G mare, utilizate la concentrarea prin flotare sau decantare a granulelor min. din nisipuri sau roci (în prealabil dezagregate). L.g. utilizate în mod frecvent: bromoformul (G = 2,890), iodura de metilen (G = 3,325), lichidul Clerici (G = 4,067) trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie miscibile în solvenți obișnuiți, să fie transparente, să nu reacționeze cu min., să fie stabile și să nu prezinte toxicitate.

chinonic (chenonic) (< gr. ϰοινωνιϰός, adj., „relativ la comuniune”, de unde [τροπάριον] ϰοινωνιϰόν), cântare executată la strană*, spre sfârșitul liturghiei*, când se cuminecă clericii și credincioșii. C. sunt duminicale, săptămânale, praznincale și pentru toate celelalte sărbători din cursul anului bis. Există c. în toate glasurile (v. eh). În Transilvania și Banat se numește priceas[t]nă (< v. sl. причѧшenик, „comuniune, cuminecare”, de la причѧшити, ϰοινωνεῖν, „a fi părtaș”, „a comunica”). În bis. ce posedă cor, este înlocuit uneori prin așa-numitul „concert”.

dramă liturgică, tip de dramă muzicală care s-a dezvoltat în cadrul slujbei religioase catolice, aproximativ între sec. 10-13. A luat naștere ca urmare a amplificării treptate a unor tropi* sub formă de dialog cântat (mai întâi în liturghia* de Paști, apoi în cea de Crăciun) în scopul redării mai plastice, mai convingătoare a unor scene biblice. La început, acest dialog, interpretat de câțiva clerici, se baza pe fragmente melodice și texte greg. (v. gregoriană, muzică), adaptate și adăugate (de creatori anonimi) acestui moment special al desfășurării liturgice. Cu timpul, dialogul se lărgește, se înmulțesc replicile și, în consecință, numărul personajelor. Apar costumații speciale în faza de apogeu a genului, se apelează și la o aparatură tehnică, desigur primitivă; tropii de altădată se transformă în adevărate spectacole în interiorul bis. (reprezentațiile aveau loc în dreptul altarului). Textul devine aproape un libret* de operă* replicile urmând cu timpul să fie versificate și dispuse în strofe. Interpreții capătă indicații de gestică și mimică. Din punct de vedere muzical, se face simțită tot mai mult influența melodiilor profane ale trubadurilor* și truverilor*, d. căpătând aspectul unor creații originale. La început, cântarea era monodică*, mai târziu se poate presupune că se foloseau și formule polif. ale timpului; astfel, solo-uri vocale alternau cu dialoguri sau coruri. În acest moment se foloseau desigur acomp. și instr. D. a anticipat cu câteva secole apariția teatrului laic și a operei. Sin.: mister.

goliardici, canti ~ (cuv. it. „cântece de goliarzi”; engl. goliard songs, germ. Studentenlieder), cântece create și vehiculate de „goliarzi” sau „vaganți” (studenți, clerici pelegrini) cu o însemnată pondere în viața muzicală din Franța, Anglia, Germania, în sec. 10-13. Textele acestor piese au subiecte variate (epicureice, satirice, anticlericale), versificate în lb. lat. medievală, iar muzica lor, creată în spiritul melodiilor pop. din V Europei, este fie monodică*, fie polifonică, elaborată în maniera conductus*-urilor sau a motetelor*. Cea mai importantă culegere de g. este Carmina burana*, conservată la mănăstirea Benediktbeuern din Germania.

academie, academii s. f. 1. Societate de savanți, literați, artiști etc.; instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea științelor și artelor. ♦ Academia = școală filozofică (c. 387 î. Hr. – 529 d. Hr.) fundată de Platon la Atena. Academia domnească din București = școală superioară domnească înființată la București de Constantin Brâncoveanu în 1694 la m-rea Sf. Sava. Aici se studiau, printre altele, literatura și filozofia antică și creștină. Academia domnească din Iași = școală superioară domnească creată la Iași în 1714 de domnitorul Alexandru Mavrocordat (1711-1716), cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, care era și conducătorul acestei academii. A fost reorganizată de mai multe ori și a funcționat până în 1821. Academia Vasiliană = școală superioară domnească înființată în 1640 la Iași de Vasile Lupu. A funcționat în clădirile bis. Sf. Trei Ierarhi și a avut conducător pe Sofronie Poceatki, fost rector al Academiei din Kiev. Una dintre principalele materii de învățământ era teologia. Academia duhovnicească de la Putna = instituție de învățământ înființată la m-rea Putna în 1759 de Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, după modelul Academiei movilene de la Kiev. Se predau materii teologice și de cult, literatură bizantină ș.a. Aici a funcționat ca profesor și director arhimadritul Vartolomeu Măzăreanu. Academie Mihăileană = prima școală românească din Moldova (1835-1847), înființată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi, în cadrul căreia a funcționat și o facultate de teologie, ale cărei cursuri se țineau la Seminarul de la Socola. Academia Română = cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Inițial a fost înființată la 1 aprilie 1866 sub denumirea de „Societatea literară română”, iar în 1879 de Academia Română. Dintre clericii români au fost aleși ca membri ai Academiei (în ordinea cronologică a alegerii): (1867-1879) membru titular: Melchisedec Ștefănescu; membri corespondenți: Sava Popovici-Barcianu, Zaharia Boiu, Gavrilă Pop, Ioan Popescu; membri de onoare: Grigore Silași, Andrei Șaguna; (1880-1918) membri titulari: Augustin Bunea, Vasile Mangra, Ioan Lupaș, Simion Florea Marian; membri corespondenți: Dimitrie Dan, Iosif Goldiș, Gheorghe Popovici; membri de onoare: Athanasie Mironescu, Ilarion Pușcariu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu, Nicodim Munteanu, Pimen Georgescu, Eusebiu Popovici; (1918-1948) membri titulari: Nicolae Colan, Nicolae M. Popescu; membri de onoare: Gheorghe Ciuhandu, Vasile Gheorghiu, Iuliu Hossu, Iacov Antonovici, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Vladimir Vasile de Repta; (1949-1989) membri titulari: Ion Agârbiceanu, Gala Galaction (Grigore Pișculescu); (10 septembrie 1991) Dumitru Stăniloaie. 2. Școală de învățământ superior. ♦ Academia de muzică religioasă = instituție de învățământ superior, înființată în 1928 pe lângă Patriarhia Română, având ca directori, printre alții, pe Constantin Brăiloiu (1929-1935) și pr. Ioan D. Petrescu (1939-1941). A avut ca profesori pe Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ioan Chirescu, Paul Constantinescu, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cutava, Ion Dumitrescu, Gheorghe Folescu, Mihail Jora, pr. Ioan D. Petrescu și Ion Popescu-Pasărea. În 1941 a trecut ca secție la Academia regală de muzică și artă dramatică, sub directoratul lui Mihail Jora, și a funcționat până în 1948, când a fost desființată prin Legea de reorganizare a învățământului superior. În același an au fost desființate toate formele de învățământ muzical religios, în afară de seminariile și institutele teologice. – Din fr. académie, lat. academia.

adunare, adunări s. f. 1. Acțiunea de a (se) aduna și rezultatul ei. 2. Întrunire a mai multor persoane pentru discutarea unor probleme de interes general; grup format din aceste persoane. ♦ Adunare parohială = organul deliberativ în Bis. Ortodoxă Română pentru toate problemele bisericești și gospodărești dintr-o parohie. Se compune din toți bărbații majori creștini ortodocși care locuiesc în parohie și își îndeplinesc îndatoririle morale și materiale față de biserică. Președinte este preotul paroh. ♦ Adunare eparhială = organul deliberativ în Bis. Ortodoxă pentru toate problemele administrative, culturale și economice ale unei eparhii. Este alcătuit din 10 preoți și 20 de mireni, aleși din delegații fiecărei parohii. ♦ Adunarea națională bisericească = organul reprezentativ central în Bis. Ortodoxă română pentru toate problemele economice și administrative. Se compune din câte trei reprezentanți ai fiecărei eparhii (un cleric și doi mireni) și din membri ai Sfântului Sinod. 3. Totalitatea credincioșilor unei secte, strânși în „casa de rugăciune” pentru săvârșirea cultului. – Din aduna.

axios subst. invar. (Grecism) Aclamație liturgică a credincioșilor în timpul hirotonisirii clericilor, care are atât semnificația acceptării de către comunitate a noului ei păstor, cât și sensul de rugăciune pentru cel hirotonisit. – Din gr. axios „vrednic”.

consiliu, consilii s. n. 1. Colectiv cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. în activitatea unor organe sau organizații de stat sau obștești. ◊ Consiliul parohial = organul executiv al Adunării parohiale în Biserica ortodoxă română. Se compune din 7, 9 sau 12 membri, aleși de Adunarea parohială în parohia respectivă. ◊ Consiliul eparhial = organul executiv în Biserica ortodoxă română al unei Adunări eparhiale. Este alcătuită dintr-un președinte (episcop sau mitropolit), vicarul administrativ și consilierii administrativi ca membri permanenți, precum și din 9 membri (3 clerici și 6 mireni), aleși de Adunarea eparhială. ◊ Consiliul național bisericesc = organul suprem administrativ pentru problemele întregii Biserici ortodoxe române și totodată organul executiv al Sfântului Sinod și al Adunării naționale bisericești, al cărui președinte este patriarhul. Este compus din 3 clerici și 6 mireni, aleși de Adunarea națională bisericească, precum și din consilierii admistrativi patriarhali ca membri permanenți. La ședințele sale pot participa și membrii Sfântului Sinod cu vot deliberativ. ◊ Consiliul Ecumenic al Bisericilor = asociație interconfesională înființată în 1948 de către Bis. creștine necatolice, având ca scop refacerea unității tuturor creștinilor pe calea dialogului teologic. A fost creat prin unirea celor două ramuri ale mișcării ecumenice: „Creștinismul practic” și „Credință și organizare”, create în 1937. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

CHINONIC, chinonice, s. n. (Înv.) Cîntare bisericească liturgică, în timpul căreia se împărtășesc clericii care slujesc. – Ngr. koinonikón [troparion].

enciclică, enciclice s. f. (La ortodocși) Scrisoare sinodală adresată clerului și credincioșilor cu ocazia canonizării unor sfinți locali sau generalizării cultului altora, sărbătoriți numai în unele părți ale ortodoxiei; (la catolici) scrisoare solemnă adresată de papă tuturor clericilor sau numai episcopilor unei națiuni, care cuprinde directive oficiale pentru credincioșii catolici în probleme religioase, etice, sociale sau politice. – Din fr. encyclique.

frate, frați s. m. 1. Persoană de sex masculin considerat în raport cu altă persoană (indiferent de sex) născută din aceiași părinți sau din același tată ori aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept, de sânge, reg. dulce, primar) = fiecare dintre frații născuți din același tată și aceeași mamă în raport unii cu alții. ◊ Frate de cruce = fârtat, prieten nedespărțit al cuiva. ◊ Frate întru Hristos = creștin, oricine face parte din religia creștină. ◊ Frați sufletești = copii de sex diferit botezați în aceeași apă, care de obicei nu se căsătoresc între ei. ◊ Fratele Crăciunului = Sfântul Vasile sau Anul nou. ◊ Frații apostolici = sectă creștină întemeiată la Parma în anul 1200 de țăranul italian Gerardo Segarelli și existentă până în sec. 14, care predica renunțarea la orice avere și întoarcerea la modul de viață al primilor creștini. ◊ Frații Domnului (sau ai lui Iisus) = termen prin care sunt numiți ca „frați”, deși nu sunt frați de sânge, verii lui Iisus: Iacov, Iosie, Simon și Iuda (nu Iscariotul). 2. Termen familiar mai prietenesc cu care cineva se adresează altei persoane (indiferent de sex). 3. Grad sau treaptă în care se află un creștin, care nu este cleric, înainte de călugărire. ♦ Formulă de adresare între clerici, călugări și credincioși. – Din lat. frater, -tris.

Inochentie Micu (Klein) (1692-1768), episcop greco-catolic de Alba-Iulia, n. la Sadu, jud. Sibiu, militant pentru obținerea și respectarea drepturilor clericilor români care se uniseră cu Roma, deschizătorul luptelor politice ale românilor din Transilvania. În urma numeroaselor petiții și memorii, a devenit indezirabil guvernanților și în 1744 a fost chemat la Viena să se disculpe de acuzațiile ce i se aduceau. De aici a plecat pe ascuns la Roma spre a cere sprijinul papei, sprijin pe care nu l-a obținut. În 1751 a fost silit să renunțe la scaunul de episcop și a murit ca un mucenic după crunte suferințe. Este îngropat la Roma.

pareneză, pareneze s. f. Predică ocazională rostită de clerici în anumite împrejurări bisericești sau din viața socială, în care se expune semnificația evenimentului și se dau lămuriri, sfaturi și îndemnuri la virtute. Are două genuri: panegiricul și necrologul. – Din fr. parenèse, gr. parainesis.

preacucernic, -ă, preacucernici, -ce adj. (Ca termen de reverență pentru clerici) Foarte cucernic, extrem de evlavios. – Din prea- + cucernic.

prezbiteriu, prezbiterii s. n. 1. Casă parohială (catolică). 2. (Înv.) Parte a unei biserici creștine (între naos și altar) unde stau clericii în timpul oficierii slujbelor religioase. 3. (Înv.) Sfatul preoților unei comunități creștine; (la protestanți) corporație aflată în fruntea unei comunități bisericești. [Var.: prezbiter² s. n.] – Din fr. presbytère, lat. presbyterium.

proistos, proistoși s. m. Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei m-ri sau biserici. [Var.: proestos s. m.] – Din gr. proestos.

protos num. ord., subst., s. f. 1. Num. ord. (Înv.) Cel dintâi, primul dintr-o ierarhie. 2. Subst. Primul dintre clericii care oficiază un serviciu divin (când sunt mai mulți). 3. S. f. Protie. – Din gr. protos.

sfinție, sfinții s. f. 1. (Înv.) Sfințenie. 2. (Rar) Venerație. 3. (Art., urmat de un adj. pos. sau pron. pers.) Termen de reverență folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un cleric, despre un sfânt sau despre Dumnezeu; (înv.) sfințire, (înv., rar) sfințitate. – Din sfânt + suf. -ie.

MOLIFTĂ, molifte, s. f. 1. (În ritualul Bisericii ortodoxe) Rugăciune (citită de preot pentru iertarea păcatelor, în împrejurări speciale); p. ext. oficierea acestei rugăciuni. 2. (Înv.) Termen de reverență folosit față de clerici. [Var.: (înv.) molitvă, molitfă s. f.] – Din sl. molitva.

ILUMINÍSM (< fr., lat.) s. n. Curent filozofic și religios, apărut în sec. 18-19 în țările Europei, Americii de Nord și de Sud, reprezentând emanciparea culturală a noii clase burgheze în ascensiune. Inspirat din neoplatonism, mistica renană (Meister Eckhart, Tauler), alchimie și Cabală, și-a aflat deplina expresie în sec. 18. Reprezentanții săi, influențați de teozoful Jakob Boeme (Emanuel Swedenborg, William Blake, Louis Claude de Saint-Martin) înfățișează raporturile dintre Dumnezeu și om dintr-o perspectivă dualistă, făcând distincția între o lume spirituală interioară și lumea vizibilă exterioară, precum și între spirit și literă, cea din urmă fiind veșnic supusă erorii și multiplicității. Trecerea de la materialitatea literei către spiritualitate se poate face fie printr-o interpretare adecvată a semnelor exterioare, fie folosind capacitățile „imaginației creatoare”, căci, spun iluminiștii, omul descoperă înlăuntrul său propriu-i infern și propriu-i paradis. Influențe ale i. se întâlnesc în romantism și, într-o mai mică măsură, la Baudelaire, Nerval, Henri Corbin și C.G. Jung. Bazat pe încrederea deplină în capacitatea rațiunii de a explica lumea și de a rezolva problemele sociale și politice, i. a promovat o analiză critică a oricărei forme de autoritarism, în special a absolutismului monarhic. Concepția despre lume a i. a fost sintetizată în „Enciclopedia franceză” (1751-1780). Către sfârșitul sec. 18, ideile i. au pătruns în Țările Române prin opera de culturalizare întreprinsă de unii clerici și cărturari (Iacov Stamati, Chesarie Râmniceanul), prin creația literară a unor scriitori (Văcăreștii, C. Conachi, D. Golescu) și îndeosebi prin mișcarea culturală și ideologică a Școlii Ardelene. Se mai numește luminism.

TABARῙ AT (pe numele complet ABŪ JA’FAR MUHAMMAD IBN JARIR ~) (c. 839-923). jurist, istoric și cleric musulman. A trăit mai ales la Baghdad. Contribuții privind istoria Islamului („Istoria profeților și a regilor”, „Comentarii asupra Coranului”).

RADU, Dimitrie (Demetriu) (1861-1920, n. Rădești, jud. Alba), cleric român. Preot unit în București și prof. la Seminarul teologic romano-catolic (din 1886). Episcop al Lugojului (din 1896) și al Oradiei (din 1903). S-a preocupat de școlile românești din eparhiile pe care le-a păstorit. Copreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec. 1918). A murit în urma unui atentat politic de tip terorist în Senat la 8 dec. 1920.

HERDER [hérdər], Johann Gottfried von (1744-1803), filozof iluminist, critic literar și scriitor german. Cleric. Autor al uneia dintre primele sinteze despre istoria civilizației mondiale, axată pe ideea progresului („Idei asupra filozofiei istoriei omenirii”). Teoretician al curentului literar Sturm und Drang. Precursor al romantismului german, a relevat valoarea poeziei populare ca „arhivă a popoarelor” și caracterul național al artei („Glasurile popoarelor în cântece”).

*cléric, -ă adj. (vgr. klerikós). Clerical, de cler. S. m. Care face parte din cler.

*clericál, -ă adj. (fr. clérical, d. mlat. clericalis). Cleric, al cleruluĭ: ordin clerical. Subst. Partizan al cleruluĭ, al clericalizmuluĭ. Adv. În mod clerical.

*conclavíst m. Cleric care se închide cu cardinalu în conclav ca să-l servească. (Cît durează alegerea, cardinaliĭ n’aŭ voĭe să ĭasă din conclav).

OCHINO, Bernardino (1487-1564), cleric și reformator religios italian. Călugăr franciscan (1504-1534); vicar general al Ordinului capucinilor (1538-1542); confesor al papei Paul al III-lea. Influențat de Juan de Valdés, se convertește la calvinism și pleacă (1542) la Geneva. Predicator la Augsburg, Londra, Zürich, Basel, Nürnberg ș.a. Lucrări: „Tragedia sau Dialog despre injusta uzurpare a primatului de către episcopul Romei”, „Dialoguri”.

OBERLIN [ó:bərlin], Johann Friedrich (1740-1826), cleric și filantrop german. Pastor luteran la Waldersbach în Alsacia (din 1767), apoi la Steintal (1782). Admirator al lui J.-J. Rousseau. A introdus îmbunătățiri în agricultură (rotația culturilor), industrie și educație (s-a inspirat din metodele lui Pestalozzi).

ODORICO DA PORDENONE (pe numele său adevărat Odorico Mattiuzi) (1265-1331), cleric italian. Franciscan misionar, autor al unor memorii de călătorie („Descriptio terranum”), în care a descris voiajul său în Anatolia, Persia, India, China, Arh. Maleaz; constituie un important izvor pentru cunoașterea civilizației orientale a timpului. Beatificat (1755).

PAUL DE ALEP (pe numele arab Bulos ibn az-Za’im) (1627-1669), cleric ortodox melchit, originar din Siria. În calitate de arhidiacon și secretar particular al patriarhului Macarie de Antiohia, tatăl său, l-a însoțit pe acesta într-o lungă călătorie (1652-1659), vizitând cu acest prilej Moldova și Țara Românească. Relatările sale de călătorie conțin informații geografice, politice, sociale și culturale prețioase privind Țările Române în sec. 17.

OTFRIED (OTFRID) von Weissenburg (c. 800-c. 870), cleric și poet german. Abate de Weissenburg. Autorul „Cărții evangheliilor”, poem didactic conținând 16.000 de versuri, în care evocă nașterea, patimile și moartea lui Iisus Hristos, considerată una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane vechi.

diác m., pl diecĭ (vsl. diĭakŭ, d. mgr. diákos și diákonos, diacon; ung. deák. Cp. cu dascăl și cu fr. clerc, copist, d. lat. cléricus, cleric). Vechĭ. Psalt, cîntăreț bisericesc. Cărturar, intelectual, scriitor. Student.

MALTHUS [mælθəs], Thomas Robert (1766-1834), cleric și economist britanic. Autor al influentului și controversatului „Eseu asupra legii populației”, în care se susține că omenirea este în primejdie din cauză că populația crește în progresie geometrică, iar producția de alimente, în progresie aritmetică. Principala măsură de contracarare ar fi restricția nașterilor. Alte lucrări: „Principii de economie politică”.

ENCINA [enθína], Juan del (1469-1529), cleric, scriitor și muzician spaniol. Poeme pastorale, cântece de Crăciun și versuri de circumstanță (ciclul „Colinde”). Operă dramatică alcătuită din „autos”, egloge laice exaltând iubirea erotică și egloge religioase, pline de patetism („Piesa despre certăreț”, „Plácida și Vitorino”, „Cristino și Febeea”, „Egloga în versuri trubadurești”, „Reprezentare a preasfintei Învieri a lui Hristos”). Un „Canțonier” pus pe muzică.

GOLIÁRZI (< fr.) s. m. pl. Poeți medievali, de regulă clerici insubordonați dogmelor; studenți rătăcitori de la o universitate la alta, creatori ai unor poezii satirice (scrise în latină, dar adesea cu infiltrații ale limbilor naționale) la adresa bisericii și preamărind iubirea, vinul, bucuria de a trăi (cântecul studențesc „Gaudeamus igitur”, sec. 13-14, este atribuit g). Poezia g. a introdus rigorile rimei și ale ritmului în versificație.

ŁASKI, Jan (c. 1456-1531), cleric și om politic polon. Cancelar regal (1503-1510), arhiepiscop de Gniezno și primat al Poloniei (din 1511). A publicat în 1506 o culegere a hotărârilor Seimului „Commune incliti Regni Poloniae privilegium...” și în 1525-1528 „Statua provinciae Gnesnensis antiqua”.

obráz m., pl. jĭ (vsl. obrazŭ, formă, figură, asemănare, față, persoană, obražati, obraziti, a forma; bg. sîrb. obraz, obraz, rușine: rus. óbraz, formă; ung. ábráz, ábrázat, față. V. probozesc). Partea cea maĭ rătundă a fețeĭ (de la ochĭ pînă la falca de jos și urechĭ): obrazu drept și cel stîng. S. n., pl. urĭ și e. Față (ca loc care simte rușinea): n’are obraz să vie, cu ce obraz să vie? Față, persoană, personagiŭ (Vechĭ): un obraz bisericesc (un cleric). Fig. Rang, considerațiune: a-l trata pe fie-care după obrazu luĭ. A fi în doŭă obraze (Vechĭ), a fi cu doŭă fețe, a fi ipocrit. A avea obraz orĭ nu, a avea simțu rușiniĭ orĭ nu. A fi gros de obraz, a nu simți rușine, a fi obraznic. A fi supțire de obraz, a simți ușor rușinea, a fi rușinos. A spune cuĭva ceva în obraz, a-ĭ spune pe față ceva neplăcut, a-l ocărî. Să-țĭ fie rușine obrazuluĭ, rușinează-te de ce-aĭ făcut, e rușinos ce-aĭ făcut! Să-țĭ fie’n obraz (Pop.)! să-țĭ fie’n nas (ca s’o miroșĭ, s’o apreciezĭ, vorbind de o faptă urîtă). Prov. Obrazu supțire cu cheltuĭală se ține, persoanele de considerațiune trebuĭe să cheltuĭască maĭ mult saŭ dacă vreĭ să trecĭ drept boĭer, trebuĭe să aĭ banĭ.

NAUMANN, Friedrich Joseph (1860-1919), cleric, publicist și om politic german. Unul dintre fondatorii și primul președinte (1896) al Uniunii Naționale Sociale. Cofondator și lider (1918) al Partidului Democratic German. A editat „Die zeit” (1896-1897, 1901-1903). Lucrări: „Europa Centrală”.

NICODEMUS (supranumit Hagioritul) (1748-1809), cleric grec. Călăgăr la Muntele Athos. Adept al isihasmului. Autor al unei cărți de drept religios și al unei filocalii. Sanctificat (1955).

NICOLESCU, Alexandru (1882-1941, n. Tulgheș, jud. Harghita), cleric și teolog român greco-catolic. Prof. la Seminarul Teologic din Blaj. Episcop de Lugoj (1922-1935). Mitropolit de Blaj (1935-1941). Lucrări de morală și apologetică („Adevăruri eterne. Meditații, predici, conferințe, cuvântări ocazionale”, „Teologia morală. Principii”, vol. I, „Stropi de rouă. Povețe sufletești...”). Traduceri.

OROSIUS, Paulus (c. 375-c. 418), istoric latin. Cleric din Bracara (Hispania), se stabilește (416) în Africa. Discipol al Sf. Augustin. Autor al primei istorii universale de mari proporții („Istoria împotriva păgânilor”), consacrată istoriei antice, de la începuturi până în anul 417, scrisă de pe poziții creștine și concepută ca o completare a cărții lui Augustin „Cetatea lui Dumnezeu”. Lucrarea, scrisă într-un stil viu, pitoresc, având un evident caracter polemic la adresa cultelor păgâne, a cunoscut o largă circulație în Evul Mediu; cuprinde și informații despre geto-daci, Dacia și Dobrogea romană.

PEDRO DE ALCÂNTARA (pe numele adevărat Pedro Garavito) (1499-1562), cleric spaniol. Franciscan. Reformator al Ordinului franciscan, a creat ramura alcantarinilor (1542). A promovat ideile unei vieți austere de penitență. Autor al unui „Tratat de rugăciune și meditație”. Canonizat de papa Clement IX (1669). Sărbătorit la 19 oct.

PETRU EREMITUL (PETRU DIN AMIENS) (c. 1050-1115), cleric francez. Unul dintre organizatorii primei cruciade (1095); în 1096 cruciații, conduși de el, au ajuns la Constantinopol, al cărui vicar general a devenit; după aceea, cruciații au înaintat spre Nicomedia (azi Izmir, Turcia), dar P. nu i-a putut stăpâni; el a revenit la Constantinopol spre a cere ajutorul împăratului Alexios I Comnenul și în absența sa armata a fost zdrobită de turci. În 1099 a mers la Ierusalim, apoi a revenit în Franța; prior al mănăstirii augustinilor de la Neufmontier (azi în Belgia).

PETRUS HISPANUS (Petrus Juliani) (începutul sec. 13-1277), medic, logician și cleric portughez. Papă cu numele de Ioan XXI (1276-1277). Reprezentant al tradiției logice a Universității din Paris; lucrarea sa Tractatus (Summulae logicales) a servit drept manual în multe universități medievale și a fost comentată de autori din diferite școli filozofice și teologice. Lucrări de medicină („Thesaurus pauperum”) și de psihologie („De anima”). După unii autori, ar fi vorba de două persoane cu același nume: una care a scris doar lucrări de medicină și psihologie și a ajuns papă mai târziu; cealaltă scriind numai lucrări de logică.

PIRE, Dominique (Georges) (1910-1969), cleric și educator belgian. Dominican. În timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial s-a implicat în sprijinul persoanelor strămutate abuziv, întemeind o organizație (1949) care să-i sprijine. Fondator (1960) al Institutului Internațional „Mahatma Ghandi”, care îndemna tineretul către pace și prietenie. Premiul Nobel pentru pace (1958).

sobor, -oare, s.n. – 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. (rel.) Sinod, adunarea clericilor. În exp. a face sobor = a se întruni (pentru a se sfătui). 3. Judecată: „Cu găleata la izvor / Pân-ei or fa’ sobor; / Cu găleata după apă / Pân-ei or fa’ judecată” (Papahagi 1925: 80-81). Atestat în Codicele de la Ieud (1630). – Din sl. sŭborŭ, magh. szobor.

HOFBAUER [hófbauər], Klemens Maria (1751-1820), cleric german. A fundat în Europa Centrală mănăstiri redomptoniste. Patron al Vienei. Canonizat (1909).

*tonsúră f., pl. ĭ (lat. tonsura, d. tondére, a tunde). Tunderea saŭ raderea păruluĭ la vîrteju capuluĭ la consacrarea unuĭ cleric catolic. V. tunsură.

KINGSLEY [kíŋsli], Charles (1819-1875), cleric și scriitor englez. Adept al ideilor liberale; teoretician al unui socialism creștin. Romane cu tematică socială („Fermentul”), istorice („Hypatia sau Triumful credinței”). Povestiri pentru copii („Eroii”, „Copiii apei” – ecranizat e Walt Disney).

KNEIPP [knaip], Sebastian (1821-1897), cleric și vindecător naturist german. În 1881 a deschis stabilimentul de hidroterapie de la Wörishofen, pentru aplicarea „curei de apă rece” ca mijloc universal de tratament.

RAJAČIĆ [ráiatʃitʃ], Iosif (1785-1861), cleric croat. Mitropolit (din 1842), apoi patriarh (din 1848) al Bisericii ortodoxe sârbe. În timpul Revoluției din 1848-1849 a avut o atitudine filohabsburgică.

cleric s. m., pl. clerici

copiat¹ (cleric) (-pi-at) s. m., pl. copiați

arhiereu m. 1. episcop sau vlădică fără eparhie; 2. orice cleric mai sus de arhimandrit și până la patriarh. [Gr. mod.].

cler n. corpul clericilor unei biserici sau al unei țări.

cleric m. ecleziastic: încet, adânc răsună cântările de clerici EM.

tonsură f. 1. ceremonie prin care un episcop catolic taie unui cleric părul din creștetul capului; 2. urmă lăsată pe cap la locul unde s’a tăiat părul.

ANTICLERICALISM s. n. 1. Atitudine ostilă implicării clericilor în viața social-politică sau publică. 2. Respingere a ierarhiei clericale sau a poziției dominante a clerului în cadrul unei confesiuni sau secte. – Din fr. anticléricalisme.

UNS, -Ă, unși, -se, adj., s. m. 1. Adj. Acoperit cu un strat gras. ♦ (Rar) Pătat de grăsime; unsuros. 2. S. m. (Înv.) Monarh sau cleric învestit printr-o ceremonie religioasă specială, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. – V. unge.

SFINȚIE, sfinții, s. f. (în forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

SFINȚIT², -Ă, sfințiți, -te, adj. (Bis.) 1. Asupra căruia a fost efectuat un ritual pentru a-i da un caracter sacru. 2. Epitet de onoare dat clericilor. – V. sfinți¹.

CONGREGAȚIE, congregații, s. f. (În Biserica catolică) 1. Ordin monahal. ♦ Ramură a unui ordin monahal; mănăstire filială. 2. Confrerie alcătuită din clerici și din laici. 3. Departament în organizația centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 4. Ședință de studiu a sinoadelor generale; p. ext. adunare religioasă. – Din fr. congrégation, lat. congregatio.

ECLEZIARH, ecleziarhi, s. m. Cleric care are în grijă rânduiala serviciului religios într-o biserică sau într-o mănăstire. [Pr.: -zi-arh] – Din fr. ecclésiarque.

FRATE, frați, s. m. 1. Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană (indiferent de sex), născută din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă; frățâne. ◊ Frate bun (sau adevărat, drept sau, reg., dulce) = fiecare dintre frații născuți din același tată și din aceeași mamă în raport unii cu alții. Frați de lapte = copii care au supt la aceeași doică. Frate de mână = băiat care servește mireasa în timpul nunții. Frate de cruce = fârtat. ♦ (La pl.) Nume dat copiilor (în cazul când se află între ei și băieți) născuți din aceiași părinți sau numai din același tată ori din aceeași mamă. 2. Termen familiar, prietenesc, cu care cineva se adresează unei persoane (indiferent de sex). 3. Titlu pe care și-l dau călugării între ei. ♦ Grad în ierarhia călugărească dat unui călugăr care nu este cleric și care ajută la treburile gospodărești; călugăr care are acest grad. 4. Lăstar care se formează la subsuoara frunzelor cerealelor păioase din nodurile de la baza tulpinii. 5. (Bot.; în compusul) Fratele-priboiului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori purpurii-violacee, care crește prin păduri sau locuri pietroase, umede și umbroase (Gerranium silvaticum). – Lat. frater, -tris.

PREACUVIOȘIE, preacuvioșii, s. f. (Urmat de un adj. pos.) Termen de referență pentru clerici. Preacuvioșia Sa. Preacuvioșiile Voastre. [Pr.: -vi-o-] – Prea + cuvioșie.

PREASFÂNT, -Ă, preasfinți, -ie, adj., s. m. și f. 1. Adj. (în titulatura dată clericilor, călugărilor, sfinților) Care a primit harul divin; vrednic de a fi sfânt. ♦ (Substantivat, fiart.) Maica Domnului. 2. Adj., s. m. și f. Termen respectuos de adresare sau epitet pentru clerici, mucenici, sfinți. – Prea + sfânt.

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Despre clerici) A rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a vorbi degeaba, a da sfaturi cuiva care nu le ascultă. ♦ Tranz. (Fam.) A recomanda ceva cu insistență; a răspândi, a propaga idei, concepții etc. – Din lat. praedicare.

PREZBITERIU, prezbiterii, s. n. 1. Locuința unui preot paroh (catolic). 2. Parte a unei biserici creștine, între naos și altar, unde stau clericii în timpul oficierii slujbei religioase. 3. Sfatul preoților unei comunități creștine; (la protestanți) corporație aflată în fruntea unei comunități bisericești. – Din lat. presbyterium.

PROESTOS, proestoși, s. m. (Înv. și reg.) Călugăr sau preot cu cel mai înalt rang în ierarhia clericilor unei mănăstiri sau a unei biserici. [Pr.: pro-es-. – Var.: proistos s. m.] – Din ngr. proestós.

ADÎNC², -Ă, adînci, adj. I. 1. (Despre cavități sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanță (relativ) mare de marginea de sus, de deschizătură, de gură. Bubuie văile adîncile. BENIUC, V. 109. Ajunseră în capul unei văgăuni largi și adînci, crăpată peste maluri de scurgerea apelor. PREDA, Î. 137. Cheia [se află] în buzunarul adînc de la rochia țîțacăi. SADOVEANU, N. F. 23. ◊ (Despre ape, considerînd distanța dintre fund și suprafață) Din balta lui Iftode se trage spre Moldova un cot nu tocmai adînc. SADOVEANU, N. F. 29. Apele line sînt adînci (= oamenii liniștiți în aparență ascund adesea porniri sau însușiri nebănuite). ◊ Fig. Luna limpede înflorea ca o față de aur pe săninul adînc al ceriului. EMINESCU, N. 29. O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triștii ochi! EMINESCU, O. I 80. ◊ (Adverbial) Fata-i întinse mînile și se priviră adînc în luminile ochilor, pe cînd muzica adia. SADOVEANU, O. IV 95. Ochii mari și minunați Lucesc adînc, himeric. EMINESCU, O. I 172. ◊ (Urmat de determinări care indică o măsură) Cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om. CREANGĂ, P. 224. ◊ Expr. (A ajunge, a trăi etc.) pînă la adînci bătrînețe = (a trăi etc.) pînă la o vîrstă înaintată, la care cu greu ajunge cineva. Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrînețe. DELAVRANCEA, A. 122. Au trăit... veseli și fericiți... pînă la adînci bătrînețe. CARAGIALE, O. III 85. ♦ (Despre diferite materii formînd un strat orizontal) Gros. Huma udă... nu era mai adîncă de două-trei capete. DUMITRIU, B. F. 63. 2. Care se află sau se întinde departe în (sau spre) interior. Strat adînc. Rădăcină adîncă. ◊ (Adverbial) Mai adînc nu pătrunseră ploile. DUMITRIU, B. F. 63. ◊ Fig. [Luceafărul] o urma adînc în vis. De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Care se întinde departe (în linie orizontală). Pedestrimea... se rînduia în «falange» sau «gloate adînci». BĂLCESCU, O. I 26. ♦ Greu de străbătut, des, compact. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul. ODOBESCU, S. III 35. ♦ Care vine sau pare că vine din interior; profund. Scoteam cîte-un suspin adînc din piepturile noastre. CREANGĂ, A. 124. ◊ (Adverbial) Se sprijini pe speteaza fotoliului și răsuflă adînc. DUMITRIU, B. F. 93. Arendașul suspină adînc. REBREANU, R. I 168. Răsuflă adînc de oboseală. CARAGIALE, O. III 52. ♦ Întins, vast. Și clocotesc și hohotesc Păduri adînci. IOSIF, PATR. 67. 3. (Despre mișcări, în special despre plecăciuni, saluturi) Făcut prin înclinarea corpului (aproape) pînă jos. Apoi vesel se-nturna, La sultan de se-nchina Cu adîncă temenea. ALECSANDRI, P. P. 108. 4. (Despre voce, ton, timbru) Jos, profund, grav. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rostește lin, în clipe cadențate: Nu-nvie morții – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202 ◊ (Adverbial) Încet, adînc răsună cîntările de clerici. EMINESCU, O. I 88. ♦ (Despre culori) Intens. Cerul e de un albastru adînc. ◊ (Adverbial) În aer era aur și-n grădine miros și-o umbră adînc-viorie. EMINESCU, N. 57. II. Fig. 1. (Despre noțiuni abstracte; în opoziție cu superficial) Care ține de esența lucrurilor, care pătrunde în fondul, în miezul lucrurilor; temeinic, profund. Convingerea adîncă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit... niciodată [pe Beldiceanu]. IONESCU-RION, C. 127. Gîndesc la adînca erudiție a acestui dascăl. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ (Adverbial) Ideologia marxist-leninistă pătrunde tot mai adînc și mai larg în mase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 2/4. 2. (Cu nuanță intensivă) Desăvîrșit, deplin, total, intens; profund. O liniște adîncă domnea în pădure. SADOVEANU, O. VII 37. O noapte cumplită și-adîncă se varsă de sus. COȘBUC, P. I 294. Începu să miște și să se scoale ca dintr-un somn adînc. ISPIRESCU, L. 103. V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. ◊ (Adverbial) Pentru tăria paginilor tale Izbind în coasta veacului apus, Și pentru adevărul ce l-ai spus – Adînc îți mulțumim, Caragiale. CASSIAN, H. 77. Tu nici nu știi a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o liniștește. EMINESCU, O. I 120. 3. (Neobișnuit, despre noțiuni de timp) Tîrziu. Era în ceasul adînc de după miezul nopții. CAMILAR, TEM. 130. – Pl. f. și: (învechit) adînce (EMINESCU, L. P. 180).

MIRUI¹, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioșii creștini cu mir² (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc. prin ungerea cu mir². ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mirui] – Din sl. mirovati.

ECLEZIARH, ecleziarhi, s. m. Cleric care are în grija sa rînduiala serviciului religios într-o biserică sau mănăstire.

EVLAVIOS, -OASĂ, evlavioși, -oase, adj. Stăpînit de evlavie, pios, cucernic, religios. O satiră necruțătoare a papalității, a abuzurilor papale, a mijloacelor foarte puțin evlavioase de îmbogățire a clericilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 4/6. Din păcate era și evlavios moș Nichifor și tare să mai temea să nu cadă sub blăstămul preoțesc. CREANGĂ, P. 110. – Pronunțat: -vi-os.

CLERIC, clerici, s. m. Membru al clerului, față bisericească. Din autobus coboară. un cleric. SADOVEANU, P. M. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici... încet, adînc răsună cîntările de clerici. EMINESCU, O. I 88.

CLERICAL, -Ă, clericali, -e, adj. Referitor la clerici sau la clericalism.

LAIC, -Ă, laici, -e, adj. (În opoziție cu bisericesc, religios) Mirean, lumesc, nebisericesc. Învățămînt laic. ▭ Ținea la mare preț băutura... precum și celelalte petreceri laice. SADOVEANU, E. 115. ◊ (Substantivat) Clericii și laicii. – Pronunțat: la-ic.

MIREAN, mireni, s. m. (în opoziție cu cleric) Credincios care nu aparține clerului; laic. Șezînd pe iarbă, împreună cu părinții lor și preuți și mireni. CREANGĂ, A. 129. Călugărul Dan se visase mirean. EMINESCU, N. 49.

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cleric care deține cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericii creștine ortodoxe dintr-o țară sau, altădată, din mai multe țăii; șeful unei patriarhii. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopol. NEGRUZZI, S. I 241. 2. Bărbat mai în vîrstă cu rol de șef al familiei în societatea gentilică. ♦ Fig. Bătrîn venerabil, cu numeroși descendenți. Fiecare, privindu-l, gîndea cu jind la viața acestui patriarh, așa de iubit și ocrotit de fii și de nepoți. ANGHEL, PR. 62. [Leul] înfrînt de greutatea unor ani de patriarh.. S-afunda în maiestatea morții sale de monarh. MACEDONSKI, O. I 118. 3. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie, conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise. Patriarhul Abraham. Patriarhul Iacob. ▭ Numele patriarhilor s-au întîlnit cu meditarea și ținerea mea de minte. GALACTION, O. I 12. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte. BART, S. M. 43.

TONSURĂ, tonsuri, s. f. Ceremonie a tunderii părului din creștetul capului, la consacrarea unui cleric catolic; locul, de formă rotundă, rămas fără păr.

PRELAT, prelați, s. m. Înalt demnitar bisericesc (patriarh, mitropolit, episcop etc.); titlu purtat de unii clerici superiori în serviciul Vaticanului. Nu mă pot călugări înalt prea sfinte, a răspuns viitorul prelat. ARGHEZI, P. T. 6. Adunase în biblioteca sa cea mai mare parte din scrierile acestui mare prelat. NEGRUZZI, S. H 153.

UNS, -Ă, unși, -se, adj. Acoperit cu un strat gras. Astăzi cîntăm... frumusețea vînjoasă a curelelor unse. DEȘLIU, G. 19. ♦ (Rar) Pătat de grăsime; unsuros. Țineam ceaslovul deschis și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. ♦ (Substantivat, m., învechit) Monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii religioase speciale, ca reprezentant al lui dumnezeu pe pămînt.

SECULAR, -Ă, seculari, -e, adj. 1. Care durează mai multe secole, care are o vechime de unul sau de mai multe secole (v. centenar); fig. străvechi. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferințile seculare. SADOVEANU, E. 240. Brațe-n brațe stau stejarii în pădurea seculară, Azi, fiind în voie bună, vechiul cîntec și-l cîntară. IOSIF, T. 187. 2. (Despre clerici; în opoziție cu monahal) De lume, lumesc. ◊ Preot secular = preot de mir.

SERVIL, -Ă, servili, -e, adj. 1. Slugarnic; lingușitor. Desprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial, declarîndu-l bun de nimica... mă îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat. ODOBESCU, S. III 31. ♦ (Neobișnuit) Care ține de condiția de șerb, de rob. Iar Gabriel Bathory scuti pe clericii de nația noastră de servitutea corpului și de sarcini servile. IORGA, L. II 55. 2. Care se conformează prea riguros, prea exact, care se supune fără rezerve modelului; lipsit de originalitate. (Adverbial) Realiștii... susțineau ori susțin că arta e inferioară naturei totdeauna și în toate privințele, și de aici concluzia că arta trebuie să imite natura servil, să imite tot ce ne dă natura și așa cum ne dă natura. GHEREA, ST. CR. II 53. ♦ (Despre traducători și traduceri) Care se ține în mod formal de original, căutînd să traducă întocmai cuvintele și neglijînd ideile, fondul.

SFINȚIE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv de pers. 2 și 3 sg. sau pl.) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui dumnezeu. Căldura pustiei era acum cuptorul lui dumnezeu, în care sfinția-sa coace pînile pămîntului. SADOVEANU, O. L. 90. Slujește părintele Anghel, dar rar de tot, că sfinția-sa locuiește departe. GALACTION, O. I 40. Ei, Harap-Alb, zise sfînta Duminică, așa-i că am scos-o la capăt și asta? – Așa; cu ajutorul lui dumnezeu și cu al șfinției-voastre, răspunse Harap-Alb. CREANGĂ, P. 227.

SFINȚIT², -Ă, sfințiți, -te, adj. 1. Care a căpătat un caracter sacru, din care s-au gonit duhurile rele prin faptul că s-au rostit anumite rugăciuni pentru a atrage harul divin. Apă sfințită. 2. (Uneori precedat de «prea» sau de «înalt prea») Titlu de onoare dat clericilor. Înalt preasfințitul părinte.

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

sobor, soboare, s.n. – 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. (bis.) Sinod, adunarea clericilor. În exp. a face sobor = a se întruni (pentru a se sfătui). 3. Judecată: „Cu găleata la izvor / Pân-ei or fa’ sobor; / Cu găleata după apă / Pân-ei or fa’ judecată” (Papahagi, 1925: 80-81). Atestat în Codicele de la Ieud (1630). – Din sl. sŭborŭ „adunare” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).

CLER. Subst. Preot, preot de mir, paroh, sacerdot (livr.), sachelar (înv.), popă (pop.); miruitor (rar); duhovnic, confesor, păstor (fig.). Diacon; arhidiacon, protodiacon (înv.); protoiereu, protopop, protoprezbiter. Prelat; arhiereu, arhipăstor, ierarh, arhierarh, episcop, vlădică, chiriarh (înv.); vicar; arhiepiscop; mitropolit; primat, patriarh. Abate; capelan; canonic; bărat (înv.); prepozit; cardinal; papă, pontif, pontifice (rar). Rabin. Hoge; muezin; imam; muftiu; ulema. Lama; marele lama, lama cel mare, dalai-lama. Bonz, brahman. Mag. Preoți din antichitate: augur, coribant, curion, daduc, druid, epulon, fecial, flamin, haruspiciu; hierofant; mistagog; pontif; salii; bacantă; vestală. Preoțime, preoție (înv.), popime (pop. și fam.); cler. Cleric. Preoție, sacerdoțiu (livr.), popie (pop. și fam.); diaconie; protoierie, protopopie, protopopiat (rar); păstorie (fig.), păstorire (fig.), arhierie, arhipăstorie; episcopat, episcopie; arhiepiscopat, arhiepiscopie, arhidieceză, chiriarhie (înv.); mitropolie; patriarhat. Cardinalat: scaun papal, pontificat. Rabinat. Hirotonie, hirotonire, hirotonisire. Adj. Preoțesc, sacerdotal (livr.), popesc (pop.), păstoresc (fig.), duhovnicesc; protopopesc; arhieresc; episcopal; arhiepiscopal; mitropolitan; patriarhal. Papal, pontifical. Brahmanic, brahman. Druidic. Clerical. Hirotonit, hirotonisit, popit (pop. și fam.). Vb. A preoți, a face popă, a hirotoni, a hirotonisi, a popi (pop.). A se preoți, a se hirotonisi, a se popi (pop.). A păstori (fig.), a preoți (înv.). Adv. Preoțește, popește. V. așezămînt de cult, călugăr, religie.

VARLAAM gr. Bαρλαάμ < n. georgian Balavari < sanscr. Bhagavān, epitetul lui Buddha „veneratul” cont. cu un n. sirian, Bῖrlahâ (EI). Numele s-a popularizat însă prin cartea poporană „Varlaam și Ioasaf”. 1. – frecv. la clerici (Bis R). 2. Varlam s., cu afer. Lamu b. (Mar). 3. Vîrlom s. (13 – 15 B 142); + suf. -aș: *Vîrlumaș, cu afer. Lumaș s. (13 – 15 B 230); Lămășeni s.; Lămășanu (Șez) < *Vărlămaș. 4. Cu n pentru m: Varlan mold. (BCI XII 180). 5. Vărlan (17 B III 372; Moț); – mold. (Sd VI 254, XVI; BCI I). 6. Vîrlan (Ard); – Domente, mold; – munt. (Drj 30); Vîrlăn/escul (Arh; A Gen I 167); -ești s; cu afer. Lănești s. (17 A V 187). 7. Scurtat Vîrl: Vîrl/eni, -ezi, -oveni ss., -ița t. (Ț-Rom 44); cu met. Vrelan (Giur 279). II. Cu suf. -otă, *Varlamotă și afer.: 1. Lămotă, Lămot/escu (Hur; Puc); -ești s.; Lămotă = Lumotă din Dălbănești, prahovean (17 B VI 272-281); Lumotea (Rep D 210). 2. Lămătescu, Al., boier din Lămătești (Ins 322); -l D., munt (Sd V 446). Luamătă, olt (Sd V 31). 4. Lomotă clucer, 1603, munt. (BCI X 100); Lomotești s. (Cern p. VI); cu afer. Omotă (Ard), sau vezi (Toma I 14). 5. Lumot, olt. (Sur VI); -ă (13-15 B 246; 16 B II 309; 17 B I 59, 188; III 413), scris odată: Lumat, 1499, (Rep D 188). III. BARLA scurtare din forma lat.-ung. Barlaam: 1. Barla (Ard I); Bărlan (Ard I). Bărle (ib.); -a, munt. (Sur I); – mold. (Isp III¹), Bărl/ești s. (Isp IV); -escu, Șt. (Isp II²); -eș, Ioan (Sur IV); -ică Vas. (Sur XXIII). 3. Bîrlă (C Bog); Bîrl/ea, -escu, -eț (Paș).

CLERIC s. (BIS.) (înv.) duhovnic. (~ este membru al clerului.)

duhovnic s. v. CLERIC.

HIROTONISI vb. (BIS.) a (se) hirotoni, a (se) popi, a (se) preoți, (pop.) a (se) sfinți. (A ~ un cleric.)

abate¹ sm [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 10 / Pl: ~ați / E: it abbate, lat abbas, -atis] 1 Stareț al unei abații. 2 Titlu onorific dat unor clerici catolici.

arghirofilie sf [At: DA / Pl: ~ii / E: ngr ἄργυροφιλία] (Liv; mls d. clericii care iau bani pentru cele sfinte) Lăcomie de bani Cf simonie.

POPI vb. (BIS.) a (se) hirotoni, a (se) hirotonisi, a (se) preoți, (pop.) a (se) sfinți. (A ~ un cleric.)

PREOȚI vb. (BIS.) a (se) hirotoni, a (se) hirotonisi, a (se) popi, (pop.) a (se) sfinți. (A ~ un cleric.)

breviar sn [At: ODOBESCU, S. II, 202 / V: (rar) -ium / Pl: ~e / E: lat breviarium] 1 Carte care cuprinde rugăciunile ce trebuie să fie rostite la anumite ore de clericii catolici Cf ceaslov. 2 Lucrare în care sunt expuse sumar noțiuni, date etc. dintr-un anumit domeniu.

capitul¹ sm [At: ENC. ROM. I / Pl: ~i / E: it capitulo, lat capitulum] (Bis) 1 Corpul canonicilor¹ (1) unei catedrale catolice. 2 Adunare a canonicilor (1). 3 Adunare de călugări sau de alți clerici catolici. 4 Loc în care se țin adunările clericilor catolici.

deservent sm [At: DA ms / Pl: ~nți / E: fr desservant] 1 Preot sau cleric care servește la o parohie. 2 (Rar) Persoană care deservește.

ciricuș sm [At: VICIU, COL. 175 / V: cârli~ / Pl: ~i / E: mg klérikus] (Reg; gmț) Cleric.

diademă sf [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 230^v/3 / V: (înv) ~dem, ~dimă / A și: diademă / Pl: ~e / E: fr diadème, lat diadema] 1 Panglică împodobită cu pietre scumpe, sau cunună din metal prețios bătut cu pietre scumpe, purtate pe cap de suverani, de clerici și de anumite divinități din reprezentările plastice, ca semn al puterii. 2 (Pex; fig) Însemn al puterii regale și eclesiastice Si: regalitate. 3 Obiect de podoabă în formă de cunună alcătuit din diverse metale, purtat de femei pe frunte la anumite ocazii.

discretoriu sn [At: COSTINESCU / P: ~riu / Pl: ~ii / E: lat discretorium cf fr discrétoire] (Rar) 1 Adunare de clerici care formează consiliul superior al unei mănăstiri catolice. 2 (Pex) Sală în care se ține un discretoriu (1).

cleric sm [At: DOSOFTEI, V. S. 31 / V: (înv) cliric, clilic / Pl: ~ici / E: lat clericus] 1 Membru al clerului. 2 (Trs) Student la Teologie.

clerical, ~ă [At: SBIERA, F. S. 213 / Pl: ~e / E: fr clérical, lat clericalis] 1-3 a Care aparține clericilor (1-2) (sau clericalismului). 4-6 a Referitor la clerici (1-2) (sau la clericalism). 7-9 a Specific clericilor (1-2) (sau clericalismului). 10 smf (Înv) Partizan al clericalismului.

clericesc, ~ească a [At: DOSOFTEI, V. S. 20₂ / V: (înv) clir~ / Pl: ~icești / E: cleric + -esc] (Înv) 1-2 Specific clericilor (1-2). 3-4 Care se referă la clerici (1-2). 5-6 Care provine de la clerici (1-2). 7-8 Care aparține clericilor (1-2). 9-10 De cleric (1-2).

clericește av [At: PONTBRIANT, D. / E: cleric + -ește] (Nob) 1-2 În felul clericilor (1-2).

clericist, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~iciști, ~e / E: cleric + -ist] (Rar) 1-3 Clerical (1-3).