SFINȚIE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv de pers. 2 și 3 sg. sau pl.) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui dumnezeu. Căldura pustiei era acum cuptorul lui dumnezeu, în care sfinția-sa coace pînile pămîntului. SADOVEANU, O. L. 90. Slujește părintele Anghel, dar rar de tot, că sfinția-sa locuiește departe. GALACTION, O. I 40. Ei, Harap-Alb, zise sfînta Duminică, așa-i că am scos-o la capăt și asta? – Așa; cu ajutorul lui dumnezeu și cu al șfinției-voastre, răspunse Harap-Alb. CREANGĂ, P. 227.