BEAT², -Ă, beți, -te, adj. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, amețit, băut² (2), cherchelit, făcut², matosit. ♦ Fig. Copleșit, amețit, tulburat de o stare sufletească foarte plăcută. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.

ÎNAMORA, înamorez, vb. I. Refl. (Livr.) A se îndrăgosti. – În + amor (după fr. s’enamourer).

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

VEXA, vexez, vb. I. Tranz. (Livr.) A răni pe cineva în amorul său propriu; a jigni, a ofensa; p. ext. a contraria. – Din fr. vexer, lat. vexare.

MĂGULI, măgulesc, vb. IV. 1. Tranz. A satisface amorul propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși. 2. Refl. (Înv.) A se amăgi cu..., a se împăca cu..., a se încânta cu... – Din sl. magulitsen.

Amor ≠ ură

Ură ≠ adorație, amor, dragoste, iubire

AMOR s. 1. v. iubire. 2. v. iubit.

FAVORIZA vb. 1. v. ușura. 2. a ajuta, a avantaja, a sluji. (Norocul, întâmplarea l-a ~.) 3. a proteja, (înv.) a prii. (Să iubim până ce Amor ne ~.) 4. v. părtini.

IBOSTE s. v. amor, dragoste, iubire.

IUB s. v. amor, dragoste, iubire, iubit.

IUBIRE s. 1. amor, dragoste, (înv. și reg.) iboste, (înv.) libov. (~ dintre doi tineri.) 2. v. iubit. 3. v. dragoste. 4. v. patimă.

IUBIT adj., s. 1. adj. v. drag. 2. s. v. drag. 3. s. amor, dragoste, iubire, (Olt.) iub. (El a fost marele meu ~.) 4. adj. v. drag. 5. adj. drag, îndrăgit, scump. (Lucruri ~; prieten ~.) 6. s. v. amant. 7. (arg.) gagic, gagiu. (A avea un ~.)

LIBOV s. v. amabilitate, amor, atenție, curtoazie, dragoste galanterie, gentilețe, iubire, politețe.

PROTEJA vb. 1. v. ajuta. 2. v. apăra. 3. a favoriza, (înv.) a prii. (Să iubim până ce Amor ne va ~.) 4. v. părtini.

amor s. n., pl. amoruri

amor-propriu s. n. [-priu pron. -prĭu], art. amorul-propriu, g.-d. art. amorului-propriu

AMOR ~uri n. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire; dragoste. ◊ ~ propriu prețuire exagerată a propriilor calități; mândrie. /<lat. amor, it. amore

AMORAȘ ~i m. (diminutiv de la amor) (în artele plastice) Reprezentare a zeului amorului ca un copil gol cu aripi, înarmat cu arc și cu săgeți. /amor + suf. ~aș

AMOROS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care este plin de dragoste. 2) Care ține de dragoste; propriu dragostei. /amor + suf. ~os

DRAG¹ n. Sentiment de afecțiune față de cineva sau de ceva; dragoste; iubire; amor. ◊ De ~ul... din dragoste pentru... /<sl. dragu

DRAGOSTE f. 1) Sentiment de afecțiune și devotament față de cineva sau de ceva; iubire: amor; drag. ◊ Cu multă ~ (sau cu toată ~ea) cu multă plăcere; foarte bucuros. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor; iubire. ◊ A prinde ~ față de cineva a se îndrăgosti. 3) Ființă iubită. 4) Sentiment de afecțiune foarte puternică (și durabilă) (pentru cineva sau ceva); pasiune; patimă. [Art. dragostea; G.-D. dragostei] /<sl. dragosti

FERVENT ~tă (~ți, ~te) 1) și adverbial livr. (despre persoane) Care acționează cu fervoare; caracterizat prin fervoare în acțiuni. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă fervoare; cuprins de fervoare. Amor ~. /<fr. fervent, lat. fervens, ~ntis

IUBIRE ~i f. 1) v. A IUBI și A SE IUBI. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; dragoste; amor. 3) Atașament sufletesc (simpatie, prietenie, afecțiune) puternic față de cineva sau ceva. /v. a iubi

A ÎNAMORA ~ez tranz. A face să se înamoreze. /în + amor

A SE ÎNAMORA mă ~ez intranz. A prinde dragoste (față de o persoană de sex opus); a se îndrăgosti; a se amoreza. ~ de cineva. /în + amor

ONOARE f. 1) Demnitate morală, care caracterizează conduita; cinste. ◊ De ~ a) demn de încredere; b) care angajează cinstea cuiva; c) onorific. Pe cuvântul meu (tău, lui etc.) de ~ (sau pe ~ea mea (ta, lui etc.) formulă folosită pentru a confirma ceva sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2) Autoritate morală de care se bucură cineva. 3) Amor propriu. *Gardă de ~ gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnități. 4) Semn distinctiv care se acordă cuiva pentru merite recunoscute; cinste. A munci pentru ~. [G.-D. onoarei] /<lat. honor, ~oris, fr. honneur, it. onore

PEDERASTIE f. Stare patologică manifestată prin atracție sexuală între bărbați; amor socratic; homosexualitate. [G.-D. pederastiei] /<fr. pédérastie

PIȘCĂTURĂ ~i f. 1) Senzație produsă de ceva care pișcă. Am simțit o ~. 2) Loc unde a fost pișcat cineva. ~ de țânțar. ◊ ~ de vărsat urmă rămasă pe pielea celui care a suferit de variolă. 3) Parte mică desprinsă din ceva; fărâmitură. 4) fig. Vorbă care atinge amorul propriu al cuiva; vorbă care pișcă. /a pișca + suf. ~ătură

URZICĂTOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care urzică; care produce usturime; usturător. 2) fig. Care atinge amorul propriu; care conține aluzii răutăcioase; mușcător; usturător; pișcător; corosiv; înțepător. /a urzica + suf. ~ător

AMOR s.n. 1. (Liv.) Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2. (Liv.) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire a propriilor calități; mîndrie. [Pl. -ruri. / < lat. amor, cf. it. amore].

DULCINEE s.f. Eroină a unui amor ridicol. [Pron. -ne-e. / < fr. dulcinée, cf. Dulcineea – iubita ideală a lui Don Quijote].

PROPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvînt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

PUTTO s.n. (Arte) Denumire în sculptura și pictura italiană pentru motivul plastic al copilului Amor; amoraș. ♦ Denumire dată figurilor de îngerași care apar frecvent în compozițiile iconografice sau decorative din epoca Renașterii și apoi în baroc. [Pl. -tti. / < it. putto].^[1]

AMORAȘ s.m. Statuetă reprezentînd pe Amor – zeul dragostei. [Pl. -și. / < amor + -aș].

amor (amoruri), s. n. – Iubire. Lat. amor (fr. amour, it. amore), introdus de poezia lirică, la sfîrșitul sec. XVIII. – Der. amorez (var. amurez), s. m., care aparține terminologiei teatrale (fr. amoureuse › amoreză, de la care s-a format m.), astăzi intrat și în limbajul pop. (în teatru se spune încă prim amorez); amoreză (var. amure(a)ză), s. f. (iubită, țiitoare); amoreza, vb. (a se îndrăgosti); amoros, adj. (plin de iubire); înamora, vb. (a se îndrăgosti).

încujlui, încujluiesc, vb. IV refl. (reg., înv.) a intra în relații de amor cu cineva; a se năvădi, a se îngurlui, a se încuiba, a se cuibări.

drag (dragă), adj. – Iubit, scump. Sl. dragŭ „prețios” (Mikosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. drága. Vocativul m. sună dragă, ca f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin proveniența din n. sl. drago. – Der. drag, s. n. (amor); drag, s. m. (iubit, îndrăgostit); drăgălaș, adj. (frumos, fermecător, încîntător); drăgălășenie (var. drăgălășie), s. f. (farmec, atracție, grație); drăguț, adj. (amabil; drăgălaș; s. m., îndrăgostit); drăgălău (var. sdrăngălău), s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndrăgi, vb. (a iubi); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiași rădăcini pare a-i aparține Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium Verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaică, ca strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin și Candrea; din bg. dragaika după Conev 58 și 104 și Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracție; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privința celui de-al doilea sens, pare der. internă de la drag cu primul. Nu este clară der. de la dragavei, s. m. (măcriș, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu sb. draga „vale”. Cf. dragoste.

AMOR s. n. iubire, dragoste. ♦ ~ propriu = atașament de prețuire exagerată a propriilor calități. (< lat. amor)

AMORETĂ s. f. 1. statuetă de copil cu aripioare. 2. statuetă reprezentând pe Amor, zeul dragostei la romani. (< germ. Amorette)

DULCINEE s. f. eroină a unui amor ridicol. (< fr. dulcinée)

PUTTO s. n. (în sculptura și pictura italiană) motivul plastic al copilului Amor; amoraș. ◊ denumire dată figurilor de îngerași care apar frecvent în compozițiile iconografice sau decorative din epoca Renașterii și apoi în baroc. (< it. putto)

de amorul artei expr. 1. de plăcere. 2. pe gratis, fără bani, de pomană.

AMOR v. Cupidon.

BENTOIU, Pascal (n. 1927, București), compozitor român. Muzică simfonică, de cameră, vocală și instrumentală, operele „Amorul doctor” și „Hamlet”. Limbaj expresiv, construcție clară și echilibrată. Studii de muzicologie și folclor.

BOUCHARDON [bușardö], Edmé (1698-1762), sculptor francez. Opera sa anunță neoclasicismul („Fîntîna celor patru anotimpuri”, „Amor tăindu-și un arc din măciuca lui Hercule”).

AMOR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2 (Livresc) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitatea față de părerea altora despre sine. – It. amore (lat. lit. amor).

AMORAȘ, amorași, s. m. Diminutiv al lui amor; reprezentare, în artele plastice, a zeului amorului.

AMOROS, -OASĂ, amoroși, -oase, adj. Plin de iubire, de dragoste. ♦ Privitor la dragoste, de dragoste. – Din amor + suf. -os (după fr. amoureux).

moriceală, moriceli s. f. (intl.) dragoste, amor carnal; contact sexual.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini estetice; totalitatea operelor care aparțin acestei forme a conștiinței sociale. ◊ Artă cu tendință = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcția socială a artei; artă militantă. Artă pentru artă sau artă pură = concepție idealistă care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare „în sine” și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special burgheziei imperialiste. Operă de artă = operă rezultată din activitatea artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă. Artă plastică = artă care folosește forme și culori (sculptură, pictură etc.). Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură, (în trecut și) arhitectură, poezie, muzică și dans. (În trecut) Artă poetică = tratat care cuprindea regulile de urmat la alcătuirea operelor literare. Artă populară = creație artistică, de obicei anonimă, realizată de popor. ◊ Expr. De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemînare într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere îndemînare și anumite cunoștințe. ◊ Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu. Artă militară = ramură a științei militare care se ocupă cu metodele privitoare la ducerea operațiilor militare. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Artă culinară = meșteșug în pregătirea mîncărurilor. – Fr. art (lat. lit. ars, -tis).

cante flamenco, specie tipică a muzicii populare spaniole vehiculată îndeosebi de țiganii din Andaluzia; „unul dintre fenomenele cele mai remarcabile ale cântecului din Spania de sud” (José Bergamin). De origine controversată, locuțiunea desemnează nu atât forma muzicală cât genul (I, 3); c. este un stil* melodic, caracterizat printr-un bogat desen melismatic* și un modalism specific (apropiat de unele aspecte ale muzicii indiene și arabe) și totodată un stil de interpretare vocală, cu caractistice efecte de falset*. Deși De Falla a propus încă din 1922, o distincție între stratul cel mai vechi al acestui folclor, cante jondo*, și c. (cel din urmă înglobând aspectele sale mai recente), clasarea genurilor și subgenurilor este încă în discuție. C. are ecouri directe în muzica cultă spaniolă (De Falla, Amorul vrăjitor, 7 cântece spaniole etc.); de asemenea, în muzica ușoară* și în folclorul comercial, de spectacol.

CANOVA, Antonio (1757-1822), sculptor italian. Reprezentant al neoclasicismului („Cele trei grații”, „Amor și Psyche”, „Paolina Borghese”, monumentul funerar al papei Clement XIV).

CARPACCIO, Vittore (c. 1460-1526), pictor renascentist italian. Tablouri cu tematică religioasă sau mitologică, în care introduce adesea arhitectura și costumele venețiene ale epocii (ciclul „Viața Sf. Ursula”, „Vulcan făurind aripi lui Amor”, în muzeul Național de Artă al României).

CARPEAUX [carpó], Jean-Baptiste (1827-1875), sculptor francez. Compoziții pline de grație și ritm („Dansul”, pentru Opera din Paris); numeroase busturi („Îmbufnatul”, „Amor rănit”, replici în Muzeul de Artă al României).

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

Amor v. Eros.

Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, înfățișat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă și săgeți; la romani se numea Amor sau Cupidon.

ușoară, muzică gen (I, 1) care include lucrări pentru voce (1) și acompaniament* instrumental (cântece), având un caracter distractiv, vesel sau sentimental, abordând texte cu o tematică ancorată în cotidian și tratate într-o manieră muzicală accesibilă marelui public. Aceste lucrări au cel mai adesea un caracter dansant, astfel putând subzista și în afara textului, ca u. instr. de dans. Definiția genului în sine devine foarte dificilă, dată fiind marea varietate de aspecte sub care acesta se prezintă în succesiunea sau sincronia timpului. Dacă ar fi să dăm începuturile acestui gen, poate ar trebui să ne gândim la trubadurii* și jonglerii* ev. med., în sensul melodiei simple acompaniate și al textelor abordate (versuri cântând dragostea, natura, luptele, eroii etc.). Desigur că în configurația actuală u. este destul de îndepărtată de forma de manifestare a cântecului în ev. med., caracteristicile cele mai apropiate de ceea ce se înțelege astăzi prin u. începând să se contureze pe la sfârșitul sec. 19 – începutul sec. 20, o dată cu nașterea café-concert-ului. Instituind melodia simplă și ușor fredonabilă ce însoțește textul, ritmul specific – mereu în căutarea noului întru lansarea unui nou tip de dans* – orchestrația* redusă la câteva instr., urmărind o configurație armonică de asemenea simplă, dar totdeauna armonioasă, u. își trăiește în sec. 20 anii „veșnicei tinereți”, permanentei înnoiri, fiind în special apanajul tineretului, dar nelăsându-i indiferenți nici pe cei maturi, mereu vie, mereu schimbătoare, efemeră dar perenă în conștiința generațiilor. Preferințele pentru stilul u. lirice sau ritmate sunt împărțite iar istoria evoluției u. ar putea fi urmărită în succesiunea acestora. Romanța (2), cântecul liric (melancolic), tangoul*, rumba*, charlestonul*, cha-cha, slow, fox, bossanova, shake, twist etc. sunt genuri de cântece și dansuri u. care s-au succedat îmbogățindu-și ritmica și accelerând tempo(2)-urile. Din marea varietate a stilurilor* rock-ul, pop*-ul, folk*-ul, jazzul* s-au desprins de u. și evoluează paralel. Oricare ar fi stilul u., cântecele aspiră la statutul de șlagăr, acea stare fericită de îmbinare a textului cu muzica, cu priză la public, aflându-se în scurt timp pe buzele tuturor. U. își trăiește existența prin șlagăr* și prin interpret, adeseori cântecul devenind atât de pop. încât se uită numele compozitorului. ♦ O istorie a cântecului, a u., pe teritoriul românesc însă nu poate trece cu vederea nume recunoscute ale compozitorilor genului. Extinzând sensul acordat u., putem considera ca o primă culegere de astfel de melodii apărută la noi culegerea lui Anton Pann „Spitalul amorului” (mijlocul sec. 19), apoi cântecele din vodevilurile* lui Alecsandri cu muzica lui Al. Flechtenmacher, romanțele și muzica de café-concert de la începutul sec 20 etc. Numele lui Ionel Fernic și Ionel Băjescu-Oardă (pe la 1920) sunt legate de melodii de tipul liric – romanța (primul cu Iți mai aduci aminte doamnă, iar al doilea cu Flori de nufăr). Începând cu anul 1930, un nume se impune cu pregnanță și cu caracter de permanență în genul u. și o dată cu el și stilul u. românești de inspirație folclorică, cu melodică apropiate de acesta: Ion Vasilescu. Melodiile sale, adevărate șlagăre, sunt cunocute și astăzi (Glasul roților de tren, Hai acasă, puișor, Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, Țărăncuță, țărăncuță și multe altele). Pleiada compozitorilor de gen care se manifestă creator în această a doua jumătate a sec. 20 este reprezentată de o serie foarte numeroasă de nume prestigioase, care continuă în spirit novator tradiția, conferind u. românești calitatea și cantitatea ce o fac competitivă pe scara valorilor internaționale. De la generațiile mature și până la cele mai recente nume apărute în peisajul u. putem cita compozitori care și-au concretizat un stil și au creat nenumărate șlagăre: Florin Bogardo, Ion Cristinoiu, Camelia Dăscălescu, Edmond Deda, Florentin Delmar, Noru Demetriad, Gherase Dendrino, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru, George Grigoriu, Aurel Giroveanu, Mișu Iancu, Nicolae Kirculescu, Henry Mălineanu, Marius Mihail, Horia Moculescu, Temistocle Popa, Elly Roman, Radu Șerban, Vasile Șirli, Marius Țeicu, Vasile V. Vasilache, Vasile Veselovski ș.a.

bluesman s. m. (muz.) ◊ „Blues-ul nu poate fi comparat cu o poveste înflorită, complicată «literară». Nu. El povestește o «story» (zice B.B. King). Nu o story fabricată, ci reală; fapte, evenimente. De fapt, bluesmanul își povestește viața; fără amor propriu, fără milă de sine, fără sentimente false.” Săpt. 19 IV 74 p. 8; v. și 25 X 74 p. 7 [pron. bluzmen] (din fr. bluesman; DHLF 1961; fals anglicism)

KOGĂLNICEANU 1. Mihail K. (1817-1891, n. Iași), om politic, istoric, scriitor și publicist român. Orator de mare talent. Acad. (1868). Președinte al Acad. (1887-1890). Prof. de istorie națională la Academia Mihăileană. A publicat documente istorice în revista „Arhiva românească” (1840-1841 și 1845), înființată și condusă de el, culegerile „Letopisețele Țării Moldovii” și, ed. a II-a, „Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei”. A editat periodicele: „Dacia literară” (1840), „Propășirea. Foaie științifică și literară” (1844) și „Steaua Dunării” (1855-1860). Romantic prin metoda de cercetare, K. a afirmat printre primii ideea potrivit căreia cunoașterea trecutului patriei este o chezășie a afirmării naționale și a întocmit o istorie a românilor („Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, vol. I, perioada 1241-1792). Deși nu a participat direct la mișcarea revoluționară din 1848, se încadrează, prin programul său politic (emanciparea națională a românilor, prin unire și dobândirea autonomiei, regenerarea socială prin înlăturarea privilegiilor, împroprietărirea țăranilor și dezrobirea țiganilor, acordarea, în general, de drepturi civile și politice tuturor cetățenilor, răspândirea culturii prin școli, presă și tipărituri) în ideologia pașoptistă. A redactat, în emigrație, din însărcinarea Comitetului revoluționar moldovean, „Dorințele partidei naționale în Moldova” și „Proiect de constituție pentru Moldova”. Rol important în lupta pentru unirea Principatelor. După Unire, ministru, apoi prim-min. al României (1863-1865), contribuind la adoptarea unor legi democratice, ca secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară și electorală ș.a. Ca ministru de Externe (1876, 1877-1878) și-a legat numele de actul proclamării independenței naționale a României (9 mai 1877). În literatură, a abordat proza de inspirație autobiografică („Iluzii pierdute. Un întâiu amor”), istorică („Trii zile din istoria Moldaviei”), de observare satirică a moravurilor („Fiziologia provințialului din Iași”, „Adunările dănțuitoare”), romanul („Tainele inimii”, neterminat), pamfletul ș.a. 2. Vasile K. (1863-1941, n. Iași). ziarist și om politic român. Fiu al lui K. (1). Între 1906 și 1907, a încercat să constituie un partid țărănesc.

*amór n., pl. urĭ (lat. ámor, amóris). Dragoste, ĭubire (între sexe). Amor de patrie, patriotizm; amor propriŭ, amor de sine. S. m. Zeu ĭubiriĭ la Romanĭ.

*amoráș m. (d. amor). Vulg. Statuetă care-l reprezentă pe Amor în formă de copil.

*amorós, -oásă adj. (fr. amoureux, it. amoroso. Cp. cu riguros, viguros). Plin de amor: cuvinte amoroase. De amor: intriga amoroasă a uneĭ piese. Adv. A te uĭta amoros.

*anagrámă f., pl. e (vgr. aná-gramma, d. aná, în apoĭ, și grámma, literă). Schimbarea literelor unuĭ cuvînt ca să ĭasă alt cuvînt: Roma, amor; urs, Rus.

L’AMOR CHE MOVE IL SOLE E L’ALTRE STELLE (it.) iubirea... mișcă Soarele și celelalte stele – Dante, „Paradisul”, 33, 145. Proslăvirea puterii universale a iubirii.

OMNIA VINCIT AMOR (lat.) dragostea învinge totul – Vergiliu, „Bucolica”, X, 69: „Omnia vincit Amor et nos cedamus Amori” („Dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinși de ea”).

FERNIC, Ionel (1901-1938, n. Târgoviște), poet, compozitor și pilot român. Melodii de mare succes, reprezentând perioada de început a muzicii ușoare românești, și romanțe („Îți mai aduci aminte doamnă”, „Scrisoare de-amor”).

CRANACH, Lucas (numit și C. cel Bătrîn) (1472-1553), pictor și gravor german. Tablourile sale cu teme religioase (a fost adept al Reformei) și mitologice ilustrează trecerea de la gotic la Renaștere („Repaus în timpul fugii în Egipt”, „Venus și Amor”), cuprinzînd elemente din viața contemporană și dînd un loc important peisajelor. Portrete („Luther”, „Autoportret”), stampe.

CUPIDON sau AMOR (în mitologia romană), zeul iubirii, fiul lui Iupiter și al lui Venus sau, după altă versiune, al lui Marte și Venus. Înzestrat cu puterea de a inspira iubirea în sufletele oamenilor și ale zeilor, cu ajutorul săgeților trimise cu arcul de care nu se desparte. Corespondentul lui Eros în mitologia greacă.

Amor (sau Cupido), zeul dragostei, la romani. Era fiul zeiței Venus cu Mercur (Iupiter sau Mars). Era înfățișat ca un copil frumos, purtînd un arc și o tolbă plină cu săgeți. Corespundea în mitologia greacă zeului Eros (v. și Eros).

REGNARD, Jean-François (1655-1709), memorialist și autor dramatic francez. A avut o tinerețe aventuroasă: a fost luat captiv de corsari, care l-au dus în Algeria (1678-1679), de unde, după ce a fost eliberat, a plecat într-o călătorie în Laponia. Însemnările sale din această călătorie constituie partea cea mai interesantă a operei sale. A scris deopotrivă pentru teatrul francez și pentru cel italian („Cartoforul”, „Distratul”, „Nebuniile amorului”, „Legatarul universal”), fiind unul dintre cei care l-au transformat pe Arlecchino dintr-un personaj comic și bădăran într-un valet spiritual și îndemânatic. A deschis drumul comediei lui Marivaux.

*coloáre f., pl. orĭ, (lat. cólor, -óris; it. colóre, fr. couleur). Impresiune pe care o face asupra ochĭuluĭ lumina reflectată de corpurĭ. Carnațiune: a avea colorĭ frumoase. Văpsea, boĭa, materie colorată: a amesteca colorile. Munt. Despărțire (circumscripțiune, sector) de oraș. Fig. Aparență: colorile adevăruluĭ. Caracteru propriŭ uneĭ opiniunĭ, părerea politică: coloarea unuĭ ziar. Coloarea unuĭ loc, unuĭ oraș, aspectu supt care se prezentă (strade, case, obiceĭurĭ ș. a.). Colorile naționale, colorile steaguluĭ țăriĭ. Un om de coloare, un negru, un harap. – Barb. culoare (cp. cu colorat). Foarte des, (maĭ ales în est) și colór, n., pl. oare (it. colór. Cp. cu amor, favor, onor).

*conchétă f., pl. e (fr. conquête. V. chetă, cer). Fam. Cucerire (în amor). – Și conchistă, pl. e (it. conquista).

Cupido, cunoscut și sub numele de Amor, era, în mitologia romană, zeul dragostei. Era fiul lui Venus. Tatăl său se credea că ar fi fost Iupiter, Mars sau Mercurius (v. și Eros).

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii. Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) și al Aphroditei, și frate cu Anteros (v. și Anteros). Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor. Însăși Aphrodite se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător. Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai cunoscut îl constituie însă dragostea dintre Eros (denumit și Amor) și Psyche (v. Psyche).

OVIDIU (Publius Ovidius Naso) (43 î. Hr.-c. 17 d. Hr.), poet latin. Deși era unul dintre poeții Romei care se bucura de favorurile împăratului August, va fi exilat de acesta la Tomis (azi Constanța), unde va și muri. Cauzele acestei dure pedepse au fost puse de unii a poemului „Arta iubirii”, iar de alții pe seama unei legături cu Iulia, nepoata împăratului, exilată și ea. Creația sa, remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța stilului, dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al vieții sentimentale. Lirică erotică, analizând cu deosebită finețe psihologia iubirii („Amoruri”, „Remediile iubirii”), poeme didactice („Arta iubirii”) sau de inspirație mitologică („Metamorfozele” – prelucrare a 250 de legende despre crearea și istoria Universului), comentarii poetice la marile evenimente istorice sau sărbători romane („Fastele”), epistole în versuri, dominate de tristețe, de nostalgia Romei, de dorul după cei dragi, apropiați inimii lui („Tristele”, „Ponticele”). Readus în circulație, după domnia lui Tiberiu, O. a rămas un model al poeziei de dragoste, a cărei influență se va manifesta în lirica franceză și italiană din sec. 12-13.

*erótic, -ă adj. (vgr. erotikós, d. éros, amor). Amoros, de amor: poezie erotică.

PERMOSER [pérmo:zər], Balthasar (1651-1732), sculptor german. Reprezentant al barocului. Ca pictor al Curții din Dresda (1689), a colaborat la decorarea palatului Zwinger. Scene mitologice pline de dinamism, cu preferință pentru redarea corpului omenesc în mișcare („Hercule strangulând șarpele”, „Zeul Amor pregătindu-și arcul”); portrete („Apoteoza principelui Eugeniu”, „Ecce homo”).

MANIU, Vasile (1824-1901, n. Lugoj), scriitor și istoric român. Acad. (1876). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. Drame („Amelia sau Victima amorului”, „Conjurația lui Catilina”, „Proscrisul”). A cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de națiune română („Disertațiune istorico-critică și literară, tratând despre originea românilor din Dacia Traiană”, „Unitatea latină sau cauza română în procesul naționalităților din punct de vedere istoric, juridic și politic”, „La mission de l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe”).

2) *fíltru n., pl. e (vgr. philtron, d. philéo, ĭubesc; lat. philtrum). Băutură fermecată care inspiră amor orĭ altă pasiune.

LOUVET DE COUVRAY [luvé de kuvré], Jean-Baptiste (1760-1797), scriitor și om politic francez. Pamfletar. Autor al unui roman licențios celebru „Amorurile cavalerului de Faublas”. Deputat în Convenție, orator strălucit al girondinilor, adversar al lui Robespierre. Memorii.

gîdil, a -á (vest) și -í (est) v. tr. (bg. gŭdeličkam, gîdil, și gŭdel mi ĭe, mă gîdilă; alb. gudulis, gîdil, înrudit cu it. Liguria gatilĭar, fr. chatouiller, germ. kitzeln, engl. tickle [REW. 4684]. În est gîdil, gîdilă, gîdilim, să gîdile). Cauzez, pin atingerĭ foarte ușoare și repetate, tresărirĭ care provoacă de ordinar rîsu. Ating plăcut: bețivu zice că vinu-ĭ gîdilă gîtleju. Fig. Măgulesc, lingușesc: vorba asta ĭ-a gîdilat amoru propriŭ. V. refl. Simt, îs sensibil la gîdilare: calu se gîdilă de bicĭ.

LULLY (LULLI) [lülí], Jean-Baptiste (Giovanni-Battista) (1632-1687), compozitor și violonist francez de origine italiană. Stabilit în Franța (1646). Numit de Ludovic XIV compozitor al Curții (1653). Creatorul tragediei lirice franceze, prin adaptarea tradiției italiene la spiritul francez („Alceste”, „Teseu”, „Atys”, „Roland”, „Proserpina”, „Armida”) și al uverturii clasice franceze. Balete („Triumful iubirii”, „Nașterea lui Venus”, „Anotimpurile”, „Artele”), muzică de scenă, pastorale („Acis și Galateea”). A colaborat (1664-1670) cu Molière, creând muzica pentru o serie de comedii-balete („Amorul doctor”, „Georges Dandin”, „Burghezul gentilom” ș.a.). Muzică religioasă („Miserere”, „Te Deum”, „De profundis”, „Dies irae”).

EROS 1. (În mitologia greacă) Zeul iubirii. Fiul Ariadnei, înfățișat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă și arc. La romani se numea Amor sau Cupidon. 2. Mic asteroid de formă alungită neregulată, descoperit în 1898 de astronomul german G. Witt. Se poate apropia de Pământ până la c. 17 mil. km; a servit la determinarea precisă a paralaxei solare.

*idílă f., pl. e (fr. idylle, d. vgr. eidýllion, dim. d. eidos, aspect, figură. V. idol). Mică poemă pastorală, în general amoroasă: idilele luĭ Teocrit. Fig. Amor delicat și naiv: atingătoarea idilă a luĭ Paul și a Virginiiĭ. V. eclogă.

*imortalitáte f. (lat. immortálitas, -átis). Calitatea de a fi imortal, nemurire: amoru e aspirațiunea la imortalitate (Platone, Symposion).

FALLA [fáλa], Manuel de (1876-1946), compozitor și pianist spaniol. Creație de mare originalitate, valorificând sugestiile muzicii folclorice și preluând elemente ale impresionismului. Opere („Viața scurtă”), balete („Amorul vrăjitor”, „Tricornul”), lucrări orchestrale („Nopți în grădinile Spaniei”).

*incést n., pl. e și urĭ (lat. incestus, d. in-, ne, și castus, cast. V. cîștig). Relațiune de amor nepermis între rude apropiate.

*incestuós, -oásă adj. (lat. incestuosus). Adj. Pătat de incest: amor incestuos. Subst. Un incestuos. Adv. În mod incestuos.

*inclinațiúne f. (lat. inclinátio, -ónis. V. închinăcĭune). Acțiunea de a saŭ de a te inclina: inclinațiunea capuluĭ, corpuluĭ. Povîrniș, pantă: inclinațiunea acoperemîntuluĭ. Fig. Dispozițiune, aplicațiune, tendență din natură: a avea inclinațiune spre muzică. Afecțiune, amor: căsătorie de inclinațiune. Fam. Persoană, lucru ĭubit. Geom. Oblicitate pe orizont saŭ a uneĭ liniĭ față de alta. Fiz. Unghĭu format de acu magnetic cu orizontu. Astron. Unghiu format de planu orbiteĭ uneĭ planete cu planu eclipticiĭ. – Și -áție și -áre.

dragóste f., pl. rar stĭ (vsl. dragostŭ, scumpete). Iubire: dragoste de țară, de familie, de soție, de copiĭ, de muncă. V. amor.

ĭubíre f. Acțiunea de a ĭubi, amor, dragoste. Ĭubire de țară, patriotizm.

*înamoréz (mă) v. refl. (it. innamorarsi, d. amore, amor). Mă îndrăgostesc, prind ĭubire de o ființă de alt sex. (E maĭ elegant de cît a se amoreza).

încálc, a -călcá v. tr. (d. calc și tradus după fr. empiéter, a încălca, d. pied, picĭor). Uzurp, cotropesc: a încălca un teren. V. intr. A încălca asupra vecinuluĭ. Fig. A-țĭ aroga drepturĭ pe care nu le aĭ: a încălca asupra cuĭva. În poezie (tradus după fr. enjamber), se zice cînd un vers se întinde asupra altuĭa aruncîndu-ĭ un cuvînt orĭ maĭ multe care după înțeles trebuĭaŭ să facă parte dintr’însu, ca: Ce e amoru? E un lung prilej pentru durere (Em.).

GÉRARD [jerá:r], François, baron (1770-1837), pictor francez. Elev al lui L. David. Scene istorice („Bătălia de la Austerlitz”), mitologice („Amor și Psyché”) și portrete („Doamna Récamier”, „Talleyrand”) de orientare neoclasică. Prin lirismul său anunță romantismul.

léurdă f., pl. e (cp. cu lat. lúridus, -da, livid. Cp. și cu cald și urdă). O plantă liliacee cu florĭ albe ca zăpada și cu miros de usturoĭ și care crește pin pădurile umede și umbroase (allium ursinum). Prov. Pe unde a mîncat lupu leurdă, și după zece anĭ miroase, aluziune la amintirile amorurilor trecute. – E și un sat lîngă Btș., numit Lévirda la Nec. și e și un nume de fam. Lévîrdă (rut. lévurda vine d. rom.).

LA ROCHEFOUCAULD [roʃfukó], François duce de (1613-1680), scriitor și moralist francez. A luptat în Italia (1629) și Țările de Jos (1635-1636). Participant la Fronda prinților (1650-1653) împotriva lui Mazarin. A frecventat saloanele literare ale vremii, mai ales cel al d-nei de La Fayette. În viziunea sa amorul-propriu este mobilul universal al conduitei noastre. Proză aforistică („Reflecții sau sentințe și maxime morale”) ce se remarcă prin acuitatea observației caracterologice și prin densitatea și concizia stilului; memorialistică („Memorii asupra regenței Anei de Austria”).

*minnesänger m. (pron. mine-zéngher, d. germ. minnesänger, d. minne, amor, și sänger, cîntăreț). Trubadur medieval la Germanĭ: Walter din Vogelweide a fost un celebru minnesänger.

*onór n., pl. urĭ (it. onore. V. onoare. P. formă, cp cu amor, color, favor). În armată, saluturĭ, cîntărĭ din trompete, salve în onoarea unuĭ șef: a da onoru, a suna onoru la general. Pl. Funcțiunĭ înalte, demnitățĭ: a aspira la onorurĭ. Pompă, ceremonie: onorurĭ funebre. A face onorurile uneĭ case, a primi oaspețiĭ cu politeță.

*pasionál, -ă adj. (lat. passionalis). Relativ la pasiunĭ, care depinde de pasiunĭ, maĭ ales de amor: dramă pasională.

NEAMTZU-OTTONEL, Nicolae (1885-1982, n. București), actor român. Împreună cu Z. Bârsan, a pus bazele Teatrului Național din Cluj (1919). Activitate îndelungată pe scena Teatrului din Craiova. Roluri variate, de la vodevil la dramă și tragedie („O scrisoare pierdută” de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin” de Molière, „Regele Lear” de Shakespeare). Roluri secundare în filme („Telegrame”, „Amor fatal”).

NENIȚESCU, Ioan S. (1854-1901, n. Galați), poet român. M. coresp. al Acad. (1896). Pasteluri, poezii erotice, lirică patriotică („Flori de primăvară”, „Șoimii de la Războieni”, „Pui de lei”); piese de teatru (drama istorică „Radu de la Afumați”, comedia „Un singur amor”). A elaborat și un studiu etnografic despre aromâni („De la românii din Turcia europeană...”).

pîrdálnic, -ă adj. (met. din prădalnic, [ca desfrînat d. desfrîna]). Răpitor, epitet dĭavoluluĭ: s’a dus la pîrdalnicu. Interj. Nu știŭ unde pîrdalnicu s’a dus. Adj. Afurisit, blăstămat (maĭ mult în glumă): pîrdalnica de dragoste. S. f. Pîrdalnica, dragostea, amoru. – Și purdalnic (Munt. vest). corectat(ă)

*platónic, -ă adj. (vgr. platonikós, d. filosofu Platone). Relativ la filozofia luĭ Platone. Pur, ideal: amor platonic. Fără efect: protestărĭ platonice. Subst. Adept al filosofiiĭ luĭ Platone. (Mulțĭ zic platonician, după fr. platonicien). Adv. În mod platonic: a ĭubi platonic.

PANN, Anton (pe numele adevărat Pantoleon-Petroveanu Antonie) (c. 1796-1854, n. Sliven, Bulgaria), scriitor, folclorist și compozitor român. Cântăreț de biserică, paracliser, defteriu, profesor de psaltichie la Școala de cântăreți bisericești și la Seminarul Central din București. Povestiri și snoave în versuri, prelucrând în mod original motive folclorice românești, orientale și balcanice („Hristoitia au Școala moralului”, „Noul Erotocrit”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, „Fabule și istorioare”, „O șezătoare la țară sau Călătoria lui Moș Albu”). Literatură paremiologică („Culegere de proverburi sau Povestea vorbii”). Cultivând un lexic pitoresc, în care a îmbinat, într-o sinteză inedită și bogată în sugestii, neologisme, arhaisme sau termeni argotici urbani, P. a contribuit prin opera sa la dezvoltarea limbii literare românești. A cules, notat și publicat cântece populare, melodii lăutărești, editând cântecele fără acompaniament. Interesat, în primul rând, de folclorul orășenesc, cântece caracterizate prin bogăția ornamentală, varietatea ritmurilor și a modurilor populare. Lucrări ce reprezintă o oglindă a muzicii orășenești a epocii („Versuri musicești”, „Poezii deosebite sau Cântece de lume”, „Spitalul amorului sau Căutătorul dorului...”) cuprinzând melodii în notație psaltică, pe texte în limba română. Creație originală (muzică corală, psaltică etc.). Intensă activitate de editor; a pus bazele unei tipografii de muzică psaltică și a tipărit repertoriul tradițional de strană. Lucrări didactice („Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatică metodică”, „Mica gramatică musicală teoretică și practică”).

DRAGOSTE, dragoste s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ◊ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ◊ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi ( sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relație amoroasă. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĭ.

IUBIRE, iubiri, s. f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit¹. ♦ Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

porumbíță f., pl. e (d. porumb, o pasăre). Femeia porumbuluĭ. Fig. Epitet de amor uneĭ femeĭ. – În Ban. porumbícă, pl. ele.

*pudíc, -ă adj. (lat. pudícus, d. pudor, ca amicus d. amor). Rușinos, plin de pudoare. Adv. Cu rușine. – Fals púdic.

HENȚIA, Sava (1848-1904, n. Sebeș), pictor român. De formație neoclasică, Elevul lui Th. Aman. Scene de gen („Psyche părăsită de Amor”), portrete („Brătianu”, „Ana Davila”, „Cap de fetiță”), peisaje („Moara”, „Târgul Moșilor”), tablouri istorice (printre care lucrări din tilpul Războiului de Independență, la care a participat).

IGLESIAS, Julio (n. 1944), solist vocal și compozitor spaniol de muzică ușoară. Repertoriu (în spaniolă și engleză) romantic, de mare sensibilitate („Aqua dolce, aqua salo”, „Por el amor de una mujer”). Voce caldă, expresivă.

*tratéz v. tr. (fr. traiter, it. trattare, d. lat. tractare, a atinge, a trata, d. tráhere, tractum, a trage). Mă port cu cineva: l-a tratat prietenește. Îngrijesc un bolnav: l-a tratat cu chinină. Combat o boală: frigurile se tratează cu chinină. Supun o substanță acțiuniĭ unuĭ agent chimic: a trata un mineral cu mercur. Dezvolt (expun) o chestiune, un subĭect științific (cu vorba saŭ cu condeĭu): a trata o chestiune. Negociez: a trata pacea. Fam. Cinstesc (ofer de mîncat, de băut): ne-a tratat cu cafea și dulceață. A trata de (saŭ drept), a califica, a taxa: l-a tratat de nebun. Fam. Iron. A trata cu refuz, a refuza ce ți se oferă: ĭ-am oferit cafea, dar m’a tratat cu refuz. Pop. A trata amor cu cineva, a face dragoste. V. intr. Vorbesc, expun, dezvolt: a trata despre optică. Negociez: a trata de pace. – L. V. trătăluĭesc.

turtureá și -rícă f., pl. ele (lat. tŭrturĕlla și -rĭlla, dim. d. tŭrtŭr; it. tórtora și tórtola, dim. tortorella și -lella; fr. tourterelle; sp. tórtola, dim. tortolilla. V. gărgăriță). O pasăre sălbatică din neamu porumbuluĭ, dar puțin maĭ mică (Are un gungurit particular și cam trist. E simbolu fidelitățiĭ în amor).

*valeriánă f., pl. iene (mlat. valeriana). Bot. O plantă erbacee a căreĭ rădăcină e antispazmodică și febrifugă (valeriana officinalis). Ĭa are un miros particular și cam neplăcut care place pisicilor, ĭar țărancele o poartă la brîŭ crezînd că aduce noroc în amor. – Pop. năvalnic și odoleană. V. fetică.

amor s. n., pl. amoruri

amor-propriu [priu pron. prĭu] s. n., art. amorul-propriu (dar: amorul său propriu), g.-d. art. amorului-propriu

amor n. sentiment de vie afecțiune: dragoste, iubire; amor propriu, iubire exagerată de sine însuș.

amoraș m. 1. persoană iubită; 2. copil drăguț sau și statuetă reprezentând pe Amor ca copil.

amoros a. plin de amor: cu amoroasă dulce spaimă EM.

anagramă f. strămutarea literelor unei vorbe așa ca să iasă alta: Roma, amor.

Dulcinea f. 1. iubita ideală a lui Don Quijote; 2. fig. și fam. eroina unui amor ridicul.

erotic a. privitor la amor: cântec erotic.

*seráfic, -ă adj. (lat. seraphicus). De serafim, al serafimilor. Fig. Ideal, curat: amor serafic. Ordin, institut serafic, Ordin, institut franciscan.

filotimie f. pop. ambițiune, amor propriu: mă atingi la filotimie AL. [Gr.mod.].

gădilà v. 1. a produce, prin atingeri ușoare si repetate, o sensațiune particulară ce provoacă râsul; 2. a produce o sensațiune plăcută; 3. a linguși amorul propriu. [Cf. bulg. GĂDELMĂ, asta mă gădila].

înaripat a. prevăzut ca aripi: Amorul e zeu ’naripat AL.

iubire f. amor.

măgulì v. a linguși, gâdilând amorul propriu. [Slav. MAGULITI].

manea f. cântec turcesc ce exprimă melancolie și amor: încep să cânte vre-o manea NEGR. prin sunet de tambură și glasuri de manele AL. [Turc. MANÈ, melodie].

pescuitor m. cel ce pescuește; fig. pescuitor de amoruri AL.

platonic a. 1. ce ține de filozofia lui Platon; 2. fig. ideal, pur: amor platonic.

Amor n. Mit. zeul iubirii, fiul Venerii.

Andromaca f. văduva lui Hector și mama lui Astyanax, captiva lui Pyrrhu, celebră prin amorul ei matern și conjugal.

Apuleiu m. scriitor latin, contemporan cu Marcu Aureliu (sec. II d. Cr.) autorul romanului bizar Asinul de Aur, conținând faimosul epizod «Amor și Psyche».

zăbavă f. 1. întârziere; a plecat fără zăbavă; 2. amuzare: te-ai deprins a socoti amorul o zăbavă NEGR. [Slav. ZABAV, dificultate (rus.: petrecere)].

Cupidon m. Mit. numele zeului Amor: pajul Cupidon, vicleanul, mult e rău și alintat EM.

Deparațianu (Al.) m. poet român: Doruri și Amoruri (1835-1865).

Eros m. Mit. numele grec al zeului Amor.

Kama(deva) m. zeul amorului, în mitologia indiană.

DARCLEÉ 1. Hariclea D. (pe numele adevărat Hariclea Hartulary) (1860-1939, n. Brăila), soprană română. A cântat pe marile scene ale lumii (Opera din Paris, Scala din Milano etc.). Roluri în „Faust” de Gounod, „Tosca” de Puccini (în premieră mondială). A militat pentru înființarea unui teatru românesc de operă. 2. Ion Hartulary D. (1886-1969, n. Paris), compozitor român. Fiul lui D. (1). Operete („Amorul mascat”), poeme simfonice, coruri.

Psyche f. Mit. fecioară luată de soție și înzeită de Amor.

VEXA, vexez, vb. I. Tranz. A răni pe cineva în amorul său propriu; a jigni, a ofensa; p. ext. a contraria. – Din fr. vexer, lat. vexare.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Operă de artă = operă realizată prin activitate artistică creatoare. Om de artă = persoană care desfășoară o activitate artistică sau care studiază probleme de artă (1). Artă decorativă v. decorativ. Artă plastică v. plastic. Arte frumoase v. frumos. Artă populară = ansamblu de creații artistice (anonime) realizate de popor (literatură, muzică, obiecte de artă plastică etc.). Arte liberale = (în Evul Mediu) cele șapte discipline care constituiau învățământul scolastic. Artă poetică v. poetic (3). Artă pentru artă = formulă exprimând teza autonomiei absolute a artei față de societate. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis.

ÎNAMORA, înamorez, vb. I. Refl. A se îndrăgosti. – În + amor (după fr. s’enamourer).

MĂGULI, măgulesc, vb. IV. 1. Tranz. A satisface amorul-propriu sau vanitatea cuiva prin vorbe sau fapte; a flata; a linguși. 2. Refl. (Înv.) A se amăgi cu..., a se împăca cu..., a se încânta cu... – Din sl. maguliti sen.

ADIO interj. (Formulă de salut la o despărțire de obicei îndelungată sau pentru totdeauna; astăzi mai ales fig.) Rămas bun! Adio, cîntece vechi, adio ruine! BENIUC, V. 144. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci ciuturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 184. (Substantivat) Soarele o rază de-adio îmi trimise. MACEDONSKI, O. I 46. Întorc acum asupra-ți privirea-mi dureroasă, Ca cel din urmă-adio, la tot ce am pierdut. ALEXANDRESCU, M. 72. (Expr.) A-și lua adio de la ceva = a socoti ceva ca pierdut pentru totdeauna. ◊ (Ironic) S-a terminat cu... Adio scăldat!

AJUNGE, ajung, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București. ◊ Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată. ◊ C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. ◊ Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. ◊ Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale. ◊ Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

ALUNGA, alung, vb. I. Tranz. 1. A sili (pe cineva) să părăsească un loc, a goni, a îndepărta, a înlătura. M-alungați cu pietre ca pe cîine. BENIUC, V. 86. Uncheșul meu a alungat o viespe care-l bîzîia. SADOVEANU, N. F. 178. Alungă cioară cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar. CREANGĂ, A. 72. ◊ Fig. Alungă mîhnirea ta... nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. [Luceafărul] lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge. EMINESCU, O. I 175. Sufletu-mi în taină șoptind inimii tale... Va alunga din ochii-ți oricare negri nori. ALECSANDRI, P. I 139 2. A alerga după..., a se lua după..., a goni din urmă, a urmări, a fugări. Vede ieșind dintr-o pădure... cele șepte iepe alungate de un roi nemărginit de țînțari. EMINESCU, N. 20. Zi de vară cît de lungă Vînătorul o alungă [pe căprioară]. ALECSANDRI, P. II 90. Iată pădurea unde alungam mierle. RUSSO, O. 120. Un dulce copilaș... alungă-un fluturaș. ALECSANDRI, P. P. 36. ◊ Fig. Cînd ne-am oprit, lumina alunga aburii peste oglinzile luminișurilor. SADOVEANU, N. F. 61. ◊ Refl. Nu te-a mai putea ajunge, măcar să se alunge el cît și cît după tine. SBIERA, P. 56. E un lup ce se alungă după prada-i Spăimîntată. ALECSANDRI, P. A. 115. ♦ Refl.reciproc. A se fugări unul pe altul. Patru surori gemene Scapără din cremene. Toată ziua se alungă Și nu-i chip să se ajungă (Roțile căruței). SADOVEANU, P. C. 8. Cît mi-a fost mie de drag... Să văd codrul plin de-areți Și cîrlanii cum s-alungă. COȘBUC, P. II 167. ◊ Fig. Domoale valuri se alungă, Recad cu spume argintii. POEZ. N. 265. Printr-un văzduh posomorît s-alungă nouri spulberați... de furtună. SADOVEANU, N. F. 26. Șoaptele curtenilor se alungau iute prin toate colțurile ca niște gîngănii veninoase. SADOVEANU, N. P. 27. Urlete de bătălie s-alungau după olaltă. EMINESCU, O. I 144.

AMĂRĂCIUNE, amărăciuni, s. f. 1. Însușirea de a fi chinuitor, dureros, amar. Căci atunce lesne în amor credeam Și amărăciunea-i încă nu știam. NEGRUZZI, S. II 30. ♦ Durere, tristețe. Horia e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Își pierdu cumpătul de supărare și amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. Aceștia-s curată sărăcie!... zise împăratul în sine, plin de amărăciune. CREANGĂ, P. 262. Din cupa desfătării amărăciunea naște. ALEXANDRESCU, P. 105. ◊ Loc. adv. Cu amărăciune = cu tristețe, cu supărare. L-am auzit pe tata șoptind cu amărăciune și privindu-mă cu milă. SADOVEANU, N. F. 6. Chemarea unui filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune-foarte bine! EMINESCU, N. 62. ♦ Întîmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin. Noi, în viața noastră... am avut grele amărăciuni și asupriri. SADOVEANU, N. F. 28. 2. Amăreală (1). Amărăciunea chininei. ◊ Bine, răspunse în sfîrșit, greu, Ruset, înghițindu-și într-una amărăciunea gurii. SADOVEANU, Z. C. 321.

AMÎNDOI, -DOUĂ num. col. (Substantivul determinat e articulat) Și unul și altul, cei doi împreună, cei doi laolaltă, ambii. Se uită în sus la cerul de cenușă. Ridică amîndoi pumnii, amenințind pe cineva ascuns în vîrtejurile fumurii ale norilor. DUMITRIU, B. F. 15. Nu semănau amîndouă surorile. VLAHUȚĂ, O. A. 1108. Piaptănă și îmbracă la fel pe amîndouă fetele. CREANGĂ, P. 270. ◊ (Accentuat în frază, cu valoare stilistică) Plîngu-mi ochii amîndoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ (Determinînd un pron. pers., care îl precede) Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. CREANGĂ, P.. 269. Nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. 1 64. ◊ (Cu valoare de pronume) Amîndoi priveau spre luminile nenumărate care tremurau, ca niște steluțe, în vale, amîndoi ascultau muzica adîncă a clopotului, și carul cobora coasta spre sat. SADOVEANU, O. III 87. Au stat tăcuți, că i-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci ciuturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. J 185. Hai, mîndro să ne iubim, C-amîndoi ne potrivim... Tu n-ai frați, eu n-am surori, Amîndoi ca două flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. – Forme gramaticale: gen. – dat. (cînd precedă substantivul) amînduror (regional) amîndura, amîndoror, (cînd urmează dună el sau îi ține locul) amîndurora și (regional) amîndorora (RUSSO, O. 44).

AMOR, amoruri, s. n. 1. Dragoste între persoane de sex diferit; iubire. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Și-n toată natura, cuprinsă de dor Plutea o șoptire de dulce amor!... ALECSANDRI, P. I 126. ◊ (Personificat) Scrie-o carte cu dreptate La puicuța-n ceea parte; Scrie-mi-o tu, dorule, Du-mi-o tu, amorule. ȘEZ. V 12. ♦ Persoană iubită; iubit. Soția profesorului meu de franceză era... primul meu amor secret, cu totul nevinovat. SADOVEANU, N. F. 176. 2. (Livresc) Afecțiune, atașament. O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine în țeară asprul ger!... ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitate față de părerea altora despre sine. Se cuvenea să găsesc o soluție pentru a-mi împăca profesorii și amorul propriu. SADOVEANU, N. F. 134.

AMORAȘ, amorași, s. m. 1. (Popular și familiar) Diminutival lui amor (1). Amorașul nu l-oi spune. ȘEZ. III 61.. ♦ Iubit, ibovnic. Amorașul mi se-nsoară. TEODORESCU, P. P. 682. 2. Reprezentare, în artele plastice, a zeului amorului, în chip de copil cu aripioare, purtînd (de obicei) un arc cu săgeți. Bătaia metalică a pendulei mari de mahon și sticlă cu amorași de bronz. DUMITRIU, B. F. 48.

ARUNCA, arunc, vb. I. I. (De obicei cu privire la obiecte) 1. Tranz. A face ca ceva să ajungă la o distanță oarecare, imprimîndu-i o mișcare violentă; a azvîrli. Un mare scamator aruncă pumnale. BENIUC, V. 99. El băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. ISPIRESCU, L. 368. Capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și au aruncat-o peste dînsul [peste lup] în groapă. CREANGĂ, P. 33. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A (sau a-și) arunca ochii sau a arunca o privire (sau o căutătură, o ochire) = a) a privi repede, în treacăt. Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. SADOVEANU, N. F. 116. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. COȘBUC, P. I 232. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. BĂLCESCU, O. II 11. A arunca o vorbă (sau un cuvînt) = a spune ceva în treacăt. Aruncase o vorbă unul dintre țărani. PAS, L. I 10. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A arunca (ceva) în cumpănă (sau în balanță) v. cumpănă. A arunca (ceva) peste bord v. bord. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. A arunca (ceva) în (sau pe) spinarea cuiva v. spinare. A arunca vina asupra cuiva v. vină. ♦ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «de», «la» sau «în») A trînti, a izbi; a face să cadă. Aruncă de pămînt o oală. ȘEZ. I 271. ◊ Fig. Văd că sufer greu, și primăvara în loc să-mi facă bine... mă aruncă de două ori în pat pînă acum. BĂLCESCU, la GHICA, A. 582. ♦ (Construit cu dativul) A da cuiva ceva, azvîrlindu-i-l. Harap-Alb... i-aruncă pielea cea de urs și fuge cît ce poate. CREANGĂ, P. 215. Le aruncă o pungă de bani. NEGRUZZI, S. I 32. ♦ (Cu privire la sămînță) A semăna, a împrăștia. (Poetic) Cu mîna plină. Arunc semințe de lumină. BENIUC, V. 150. ♦ A azvîrli, a trînti (ceva) în grabă. Mama Tinca iși aruncă scurteica pe umere. CONTEMPORANUL, VII 145. ◊ Fig. (Cu privire la cuvinte) Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petec de hîrtie și trimise băiatul la administrație. REBREANU, R. I 182. 2. Tranz. A îndepărta (de Ia sine) ceva rău, nefolositor; a lepăda. Ce poartă ea alt om aruncă. COȘBUC, P. I 127. Strălucitele-i veșminte le aruncă el, de groază. ALEXANDRESCU, P. 138. 135. – 3. Tranz. A scoate, a emite. O văzură venind... cu o falcă în cer și una în pămînt și aruncînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. O mierlă aruncă spre mine, Din tufe, chemarea-i frivolă. CAZIMIR, L. U. 16. Armăsarii... Aruncă largi nechezuri. ALECSANDRI, P. A. 143. ♦ (Cu privire la umbră, la lumină) A răspîndi, a proiecta. Pămîntul era scăldat [de razele lunii] într-o lumină albă, clăbucită. Pomii și gardurile își aruncau umbrele scurte în lături, pătîndu-i strălucirea. MIHALE, O. 491. ◊ Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă). 4. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane etc.) A împinge înspre..., a face să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație. Tendința de a lipsi legile naturii de conținutul lor obiectiv, încercările de a înlocui metoda științifică obiectivă a cunoașterii prin metode subiective în știință aruncă știința în imperiul haosului și întîmplărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 2.2. [Versurile] exprimă cu desăvîrșire tot ce a voit poetul să exprime, adică... starea în care îl aruncase [gelozia]. MACEDONSKI, O. IV 67. Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri sau a arunca (pe cineva) pradă (sau în brațele) mizeriei (sau foamei etc.) = a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. Capitalismul a aruncat muncitorimea în brațele mizeriei. A arunca (pe cineva) în închisoare = a întemnița. 5. Intranz. (Complementul direct devine instrumental) A da, a azvîrli în cineva. Grunțuroasele-mi cuvinte... [sînt] arme de omor cu care-arunci În cei ce ni s-au pus de-a curmezișul. BENIUC, V. 152. II. Refl. (Urmat de determinări locale) 1. A se azvîrli, a se repezi, a se precipita; a se năpusti. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul. COȘBUC, P. I 53. Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. EMINESCU, N. 56. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I 444. O jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ A se avînta, a sări. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Amîndoi pe cai s-aruncă Și prin noapte zbor Și, trecînd prin verde luncă, Cîntă cu amor. BOLINTINEANU, O. 49. Aruncîndu-se, în zece copce ajunse ținta. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ (Despre ape curgătoare) A se vărsa; a se rostogoli. În fața Coziei... [Lotrul] se aruncă în Olt, mărindu-i și mai mult limpezimea. BOGZA, C. O. 350. Multe rîuri s-aruncă din strîmtorile Carpaților în roditoarele noastre cîmpii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. 2. (Regional, în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva. Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el? CREANGĂ, P. 201.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

ECHITATE s. f. Dreptate; nepărtinire. Acela ce își împlinește datoriile fără a ținti la vreun interes, numai pentru amorul binelui și al echității, este fără pată. BOLLIAC, O. 35.

ATLETIC, -Ă, atletici, -e, adj. De atlet. Îmi închipui că nu-i vorba de isprăvile atletice ale fiului dumitale. SADOVEANU, N. F. 158. Ca zei, în pieptul lumii să sădească Amor, dreptate și avînt atletic. NECULUȚĂ, Ț. D. 27.

EFECT, efecte, s. n. 1. Ceea ce rezultă în mod necesar dintr-o anumită cauză fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta; rezultat, urmare, consecință a unei acțiuni, a unei situații. Kogălniceanu, A. Russo au făcut studii solide care nu vor fi fără efect în apariția spiritului critic în Moldova. IBRĂILEANU, SP. CR. 30. Mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul «ruină» decît de efectele ei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Iaca frate-meu, zmeul... Posomorît e!... Efectul amorului. ALECSANDRI, T. I 422. ◊ Expr. A-și face efectul = a da rezultat. Îi pune mîna pe genunchi, cu o familiaritate care își făcea întotdeauna efectul. C. PETRESCU, C. V. 104. 2. Impresie produsă asupra cuiva de un obiect, de un fenomen sau de o persoană. Vorbea repede și nervos, fără a se gîndi la efectul ce producea. D. ZAMFIRESCU, R. 12. Stă grav și cugetă la efectul pe care trebuie să-l facă gravitatea asta a lui asupra spectatorilor. VLAHUȚĂ, O. A. 450. ◊ Loc. adj. De efect = care impresionează, care produce o impresie puternică; impresionant, spectaculos. Era ultimul punct al programului și cel mai de efect. SAHIA, N. 66. Nu-i mai lipsea decît o încheiere de efect. REBREANU, R. I 243. N-are stil îngrijit, nici fraze de efect. VLAHUȚĂ, O. AL. I 25. ◊ (Mil.) Tragere de efect = tragere prin care se obține scopul propus (distrugere sau neutralizare). ◊ Expr. A face efect = a produce impresie, a impresiona. Neghina, atît de uricioasă în grîu, face cel mai frumos efect ca gazon. NEGRUZZI, S. I 96. ♦ (Arte) Impresie (de obicei estetică) produsă prin diferite mijloace. Efectul comic rezultă din contrastul dintre pretenții ori dintre aparențele voite și fapte. IBRĂILEANU, S. 271. Școlile decadente... se caracterizează prin: căutarea de efecte de formă, printr-un fond egoist și printr-o completă nepăsare de lumea din afară. IONESCU-RION, C. 103. 3. (Concretizat, numai la pl.) Bunuri mobile, aparținînd unei persoane sau unei Instituții. Era o frumusețe cînd comisarul m-a întrebat dacă nu cumva fugarii au luat cu dînșii bani, scule ori alte efecte. SLAVICI, O. I 385. ♦ (Mil.; urmat adesea de determinări) Îmbrăcăminte militară, echipament. Unii concentrați erau trimiși pe la moșieri să muncească pămîntul. Slugăreau în izmene, ca să nu strice efectele cazone. PAS, Z. N 178. Avea pe el niște efecte militare vechi și reformate. SADOVEANU, P. M. 74. ♦ (Fin.; în economia capitalistă; determinat adesea prin «comercial» sau «de comerț») Valoare negociabilă (emisă de obicei de stat).

BIBIC, bibici, s. m. (Familiar, de obicei la vocativ) Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite. Mai bine fă cum te-nvăț eu, bibicule. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 74. Îi scriu: «Bibicule, Mangafaua pleacă mîine, miercuri, la Ploieștii. CARAGIALE, O. I 186. [Era] un bilet de amor de la o damă către «bibicul» ei. CARAGIALE, O. I 192.

BLÎND, -Ă, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziție cu violent, aspru, sever) Care este (sau pare a fi) incapabil de a face un rău; blajin. V. prietenos, bun. Blîndă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta. CREANGĂ, P. 292. [Nicolaie Mavrocordat] era bun chinuitor, aspru către aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O umbră blîndă și ușoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLINTINEANU, O. 102. ♦ (Despre fapte, sentimente și tot ce ține de natura omului) De om bun; dulce, duios. Lelițele mele de la Păstrăveni... sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. Și nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau ochii, blîndă era fața, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P. I 23. Astă-noapte și ieri noapte, Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ (Adverbial) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre animale, în opoziție cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poți apropia fără teamă, care nu se sperie. Și voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de la munte. ALECSANDRI, P. II 89. Șerpele de casă îi blînd și nu mușcă. ȘEZ. I 128. Mielul blînd suge la două oi (= omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de la toți). 2. Fig. (în opoziție cu aspru, dur etc.) Care dă senzație plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropește cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit și blînd. NEGRUZZI, S. I 99. Iarnă blîndă = iarnă fără ger, călduță, ușoară.

BOB³, (1, 3) boabe, s. n. și (2) bobi, s. m. 1. Sămînță de mazăre, de fasole, de porumb, de mac etc. (scoasă din păstaie, din spic, din capsulă etc.); grăunte, boabă. Împarte o grămadă de boabe de fasole. CĂLUGĂRU, O. P. 441. Părinții mei dau țării bob din spic! BENIUC, V. 91. Într-o dimineață cum mătura prin casă... iată vede un bob de piper jos și se pleacă de-l ridică și-l pune pe masă. RETEGANUL, P. V 26. Pe la noi pe la Heleu... Patru boabe pe-un ștuleu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 471. ◊ (Cu sens colectiv) Spicele răscoapte... încărcate cu bob mare și greu. DELAVRANCEA, S. 195. ◊ Loc. adv. Bob cu (sau de) bob = pe încetul, cu grijă, cu răbdare, unul cîte unul. În această culă neagră, bob cu bob am adunat Rodul bun. DAVILA, V. V. 135. Din bob în bob = amănunțit. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul. EMINESCU, O.I 174. ◊ Expr. A nu zice bob = a nu zice nimic. Nu zise nici măcar bob. ISPIRESCU, la TDRG. A nu pricepe bob = a nu pricepe nimic, a nu înțelege de loc; a nu pricepe boabă. 2. (La pl.) Semințe de porumb, fasole, mazăre etc. din a căror așezare (pe fundul unei site) cred cei superstițioși că se poate ghici viitorul. Nici baba cu bobii, nici oștenii cu roibii Nu știu care-i peșterea Unde-i Cloșca și Horea. BENIUC, V. 162. Și într-adevăr mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. SLAVICI, O. I 56. ◊ Loc. adv. Bob numărat = Întocmai, clar, limpede, lămurit, deslușit, amănunțit, exact. Catargiu șezu, bob numărat, treizeci de minute, după care ieși. PAS, L. I 281. Nenea Hristodor... dovedește, bob numărat, că arenzile au scăzut. DELAVRANCEA, S. 144. Le-au povestit toate, bob numărat, după cum s-au fost întîmplat. SBIERA, P. 277. ◊ Expr. A trage (sau a întinde, a pune) bobii sau a da (în) bobi = a face pretinse prevestiri cu ajutorul bobilor. Dar poate da ea bobi cu sîta! O fierbe ciuda pe urîta Că-s mai frumoasă decît ea, Și-atîta! COȘBUC, P. I 129. Babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la care căutase pentru mine... îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în cap. CREANGĂ, A. 12. 3. (Adesea în metafore și comparații) Obiect mic (de obicei rotund) izolat dintr-o mulțime de obiecte asemănătoare (v. fir, grăunte); cantitate mică dintr-un lichid, strop. Și bobul de nisip sub furia uraganelor Nu e întreg deșertul? BARANGA, V. A. 9. Noaptea era fără lună și stelele erau așa de multe, ca boabe nenumărate de aur. SADOVEANU, C. II 437. Lacrămile alunecau în boabe mari de pe obraz pe piept. BASSARABESCU, V. 13. Lin desface umbra și de crengi anină Scînteieri albastre, boabe de lumină. TOPÎRCEANU, B. 78. Frunzele verzi, fragede, pline de boabe de apă, sub razele soarelui, aveau sclipiri de diamante. DUNĂREANU, N. 134. Printre crengi pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare, Aruncînd pe flori de gheață Boabe de mărgăritare. IOSIF, PATR. 45. S-adun flori în șezătoare De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72.

BOLNĂVICIOS, -OASĂ, bolnăvicioși, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Care se îmbolnăvește repede, care contractează ușor o boală, care are sănătatea șubredă. Copil bolnăvicios. ▭ Cum e cam bolnăvicios, și-a făcut testamentul. CARAGIALE, O. II 25. 2. (Despre înfățișarea cuiva) Care trădează o boală ascunsă; (ca) de bolnav. Înfățișare bolnăvicioasă. 2. Fig. Anormal, exagerat. Avînd o voință slabă... [pesimistul] va alunge la un amor propriu bolnăvicios. GHEREA, ST. CR. II 298.

FLATA, flatez, vb. I. Tranz. (Franțuzism) A măguli. Tejghetarul tînăr și ambițios, flatat în amorul său propriu de atenția «patroanei». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 4/6. Noi, dimpotrivă, ne găsim flatați de onoarea ce ne-ați făcut-o, dînd preferință casei noastre! ALECSANDRI, T. I 287.

FLUTURATIC, -Ă, fluturatici, -e, adj. Flușturatic. Fără de a arunca vreun prepus asupra fericirii casnice a celor trei soții succesive ale sale, ni s-a spus că adesea inima lui fluturatică se simțea rănită de amoruri ilicite. ODOBESCU, S. I 289. – Variantă: fluturatec, -ă (NEGRUZZI, S. I 21) adj.

FRĂȚIE, frății, s. f. 1. Legătura de rudenie dintre frați. Măi frate, zise într-o zi cel mai mare... mi-e lehamite de frăția noastră. CREANGĂ, P. 38. ♦ Iubire frățească, sentimente ca de frate. Costea îmbrățișă pe Hamură și-i dădu sărutarea frăției. SADOVEANU, O. I. 500. O frăție caldă îl legă și mai mult de el. SANDU-ALDEA, D. N. 202. Cît amor de drept și bine, Cîtă sinceră frăție adusese el cu sine? EMINESCU, O. I 53. Frăția e o simțire a inimii, care ne face pe toți a avea aceleași bucurii și dureri, ca și cum oamenii ar fi numai unul. BĂLCESCU, O. I 348. ◊ Frăție-de-cruce v. cruce. 2. Legătură prietenească, prietenie strînsă, înfrățire, fraternitate. V. colaborare, uniune, alianță. N-or fi robi și nici stăpîni în noua-mpărăție: În locul crudei asupriri, o veșnică frăție. TOMA, C. V. 38. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei! ALECSANDRI, P. A. 104. ♦ Haiducie. Acela să vie Cu mine-n frăție, Ca să vitejească, Numele să-i crească! ALECSANDRI, P. P. 67.

FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.

GINGAȘ, -Ă, gingași, -e, adj. 1. (Despre ființe, flori etc., cu privire la înfățișarea sau constituția lor fizică) Plăpînd, firav; delicat, fin, drăgălaș. Și-apoi ce este mai gingaș decît ochiul? CREANGĂ, P. 58. Să fii gingaș ca o floare, Luminos ca luna sara. EMINESCU, L. P. 143. Măi bădiță, trup gingaș, Io cu tine duce-m-aș. HODOȘ, P. P. 140. ◊ Fig. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți. ALECSANDRI, P. A. 110. ◊ (Adverbial) Fata zîmbi vicleană și clătină gingaș din cap. SADOVEANU, O. VII 58. Fetele săltau gingaș ca niște căprioare și abia de atingeau pămîntul. REBREANU, R. I 126. Cînta dulce ca ciocîrlia Ce ciripește vesel în zori, Și suna gingaș atunci cîmpia Ca de un freamăt de zburători. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ Fig. (Despre oameni) Plin de delicatețe sufletească, sensibil. 2. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») Căruia nu-i place să mănînce orice; dificil, mofturos. Gingaș la mîncare. ♦ (Mai ales despre plante sau legume) Care nu poate suporta frigul, căldura. Cartofii sînt gingași la ger. 3. (Despre lucruri) Greu de făcut; anevoios, delicat, dificil. S-ar cuveni ca asemenea lucrare gingașă s-o săvîr- șească un înțelept. SADOVEANU, D. P. 17. Nu-și permite să se amestece și nici să dea sfaturi în asemenea chestie gingașă. REBREANU, R. I 250. Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți. CREANGĂ, P. 141. – Accentuat și: (regional) gingaș.

CADENȚĂ, cadențe, s. f. 1. Repetare regulată a unei mișcări. [Stropii] cad rari și grei... teribila lor cadență începe să se facă auzită. BOGZA, C. O. 61. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Acuși o armonie de-amor și voluptate Ca molcoma cadență a undelor pe lac. EMINESCU, O. I 96. ◊ Loc. adv. În cadență = cu mișcări repetate la intervale egale. A mării unde-albastre alunecă-nspumate Și fulgeră-n cadență. EMINESCU, O. IV 310. Ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al monastirei în cadență îl izbesc. ALEXANDRESCU, P. 132. 2. Mișcarea regulată și uniformă a pasului în marș; numărul de pași pe care-l execută un militar sau o unitate într-un minut. Ține cadența... Un, doi... trei... patru. CAMILAR, N. II 245. Cei mai mulți [invalizi] sînt descoperiți și înaintează cu pălăriile în mînă, în cadența unor pași betegiți. SAHIA, N. 22. Își ascuți auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadența slabă a pașilor din depărtare. BART, E. 185. ♦ Numărul de lovituri pe care o armă sau o gură de foc îl trage pe minut. 2. Succesiune ritmică a unor unități în muzică și în poezie. Poet am fost și-n libere cadențe Cîntai Amorul ce-mi robi toți anii. TOPÎRCEANU, B. 89. Inima iarăși pornește să-mi bată Și bate-n cadență de vers! IOSIF, V. 64. Vorbele s-au așezat la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. ♦ Succesiune de armonii – dînd impresia unei liniștiri – care formează partea finală a unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj mai mare de virtuozitate solistică, situat de obicei în părțile finale ale unui concert pentru instrument și orchestră.

GOL², goluri, s. n. Spațiu liber; vid. Acest zid [de munți] neregulat și larg stăpînea valea Dîmboviței și de pe el privirea cădea în gol și în prăpastie. GALACTION, O. I 346. În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici. HOGAȘ, M. N. 165. O floare dacă naște și-ndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare? MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Fig. Amîndoi simțeau în sufletul lor un gol chinuitor. BART, E. 182. Deodată mi se făcu gol în cap și nu mai gîndii nimic. VLAHUȚĂ, N. 169. Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor, În inimi iubitoare, iubiții care mor. ALECSANDRI, P. III 79. ◊ Golul ferestrei sau al ușii = spațiul liber care se lasă în perete pentru a se așeza acolo o fereastră, o ușă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlnește curentul descendent. (În economia capitalistă) Gol de producție = stagnare temporară a producției datorită deficiențelor de organizare, lipsei de materii prime etc. ◊ Loc. adv. În gol = a) (pe lîngă verbele «a sări», «a se arunca», «a se prăbuși» etc.) în aer (cînd se străbate o distanță oarecare pînă la pămînt); în prăpastie. (Fig.) Eram singur, în gol, atîrnat ca și cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. N. 230; b) (adesea pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. În zdruncinăturile trăsurii, în scrîșnirile arcurilor ruginite, cu ochii în gol, cu fața plină de un zîmbet de vis, se gîndea la ființele iubite rămase la casa bătrînească. SADOVEANU, O. IV 5. Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. REBREANU, P. S. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla. CREANGĂ, P. 144. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. (Fig.) M-am apropiat de dulapurile de cărți, căutînd ceva care să-mi umple golul acelui ceas. SADOVEANU, E. 5. A simți un gol la stomac = a simți foame. A (se) da de gol = a (se) da pe față, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol și nu numai va strica toată treaba, dar își va băga totodată și capul în primejdie. SLAVICI, O. I 186. Ochii și sprincenile Fac toate pricinile... Și cu foc și cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. ALECSANDRI, T. I 126. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces sau ghinion. ♦ Loc lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. III 281.

DELIR s. n. 1. Rătăcire sau tulburare a conștiinței, manifestată prin halucinații, aiurări etc., caracteristică bolilor mintale, bolilor infecțioase și otrăvirilor. Dar ești bolnavă, fată... Vorbești singură prin săli ca într-un delir. CAMIL PETRESCU, T. III 338. Are friguri... e în delir. EMINESCU, N. 80. 2. Fig. Stare de exaltare, entuziasm excesiv, extaz, frenezie. Al meu suflet vorbi cînd nu putu În el să mai înece delirul pasiunii. MACEDONSKI, O. II 209. Tot focul amorului tînăr, tot delirul juneței cei mai înflorite le-am cheltuit. NEGRUZZI, S. I 55.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, A. 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART, E. 375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA, C. V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106.

DEȘTEPTA, deștept, vb. I. Refl. 1. (Uneori determinat prin «din somn») A se trezi, a se scula din somn. Flăcăul tresări... din somn și se deșteptă. PREDA, Î. 176. Stoicea dormi un pui de somn... și cînd razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. GALACTION, O. I 46. Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zîmbind, ca un om care se deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute. CARAGIALE, P. 133. ◊ Fig. Un duruit de ciocănitoare, un țîrîit de pasere măruntă, un muget moale de căprior se deșteptau din somnul pădurii. SADOVEANU, O. VII 37. Deșteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu criveț! COȘBUC, P. II 219. ◊ Tranz. Se culcă atent, cu mișcări prevăzătoare, să nu-l deștepte pe Levi. SAHIA, N. 108. Fabricile continuau... să deștepte mahalalele vecine. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 11. În toată dimineața, copilița noastră vine de ne deșteaptă. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ (Neobișnuit, subiectul e ochiul) La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă; Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă. EMINESCU, O. I 142. 2. Fig. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «din») A se trezi din letargie, dintr-o stare de amețeală, de amorțeală, din visare etc.; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cezar, ca deșteptat din distracție, se întoarce repede. CAMIL PETRESCU, T. III 448. Călătorul tresări, deșteptat din gîndurile lui depărtate. C. PETRESCU, A. 287. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! ALECSANDRI, P. A. 81. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii... Nu știu cît ținu astă fantasmagorie, căci, cînd m-am deșteptat, eram singură. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Fig. Cum se deșteaptă firea-nveselită, Și rîde soarele a sărbătoare! CERNA, P. 160. ◊ Tranz. O schimbare în lumea din afară m-a deșteptat din semihalucinația turburătoare. IBRĂILEANU, A. 126. 3. A apărea, a lua ființă, a se întrupa, a se produce. Gore simțise cum se deșteaptă în el prăvăliașul de odinioară. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 156. În mine s-a deșteptat duh de neliniște. SADOVEANU, P. M. 140. Alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 36. ◊ Tranz. (Cu privire la un sentiment, o dorință, o idee, o bănuială etc.) Sînt ființe care... deșteaptă în noi o vie curiozitate. M. I. CARAGIALE, C. 33. Tu... ai deșteptat în mine poetice simțiri. ALECSANDRI, P. A. 63. Ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I 44. ♦ Tranz. (Neobișnuit, cu privire la glas) A face să se audă, să răsune. Într-o grămadă de copii, ca în pădurea fermecată cînd rupi o frunză și se trezesc copacii și încep să murmure, e de ajuns ca unul să deștepte întîiul glas. ANGHEL, PR. 78. 4. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă ceva, să-și dea seama de ceva. Dar cărările lumii se ridică spre creștete, Se desfac din paragini deșteptate popoare. DEȘLIU, G. 54. Copiii săraci s-au deșteptat. Acum în zadar le veți spune povești Cu îngeri, cu sfinți. ISAC, O. 137. De multe ori stăpînitorii au stricat și acele mici școale, dinadins, ca să nu să deștepte norodul. GOLESCU, Î. 34. ◊ Tranz. Cîte mulțimi de școale, prin care să străduiesc a-și deștepta norodul, a-l aduce la adevărată cunoștință! GOLESCU, Î. 59.

CI conj. 1. (Cu sens adversativ; după o negație sau după o propoziție negativă, introduce o afirmație categorică) (Ba) dimpotrivă. Nu altmintrelea erau șoarecii, ci ca urșii de mari. RETEGANUL, P. V 38. Să-mi faci bucate;... să le găsesc nici reci, nici fierbinți, nici cum îs, mai bune de mîncat. CREANGĂ, P. 289. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. N-am voit să ucid pe Potoski, ci pe tine, Sobiețki. ALECSANDRI, T. II 40. ◊ (Determinat prin «dimpotrivă», «numai», «mai bine») Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă. ISPIRESCU, L. 43. Împăratul-Verde nu avea feciori, ci numai fete. CREANGĂ, P. 183. 2. (Învechit și livresc, după o propoziție afirmativă căreia i se opune o afirmație contrară) Dar, cu toate acestea, totuși. Ci de mine nu-ntreba: Mie mi-e tot una. IOSIF, P. 56. Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. COȘBUC, P. I 133. Plîngea fetița, ci-n zadar! RETEGANUL, P. III 86. Te iert, ci mai mult să nu greșești. RETEGANUL, P. V 21. Cu vecinicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Uneori urmat de «dar») Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemvrie, generalul Basta se duse cu oștile... la Oradea Mare. BĂLCESCU, O. II 267. ♦ (După o propoziție ipotetică sau condițională) Dar, însă. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. Ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. 3. (Adesea însoțind un imperativ, arată nerăbdarea) Dar... Ci trebuie să plec! Sînt multe de făcut în țara noastră. BENIUC, V. 26. Vino, vino, Dumitre!... Ci uită-te! CARAGIALE, O. I 261. Ci lăsați să ne spuie nenea Ștefan cum a fost cînd era să-l arunce din clopotniță. GHICA, S. 505. ◊ (Determinat prin «ca») Ci ca ho, voinice, prea o iei repede, răspunse părintele Știubei. DELAVRANCEA, S. 199. Dădaca ei îi zise: Ci ca fugi și d-ta de fereastră! ISPIRESCU, L. 120.

CÎNT, cînturi, s. n. 1. Cîntare, cîntec (1). Și se pierde cîntul, pierde Pe cale de codru verde, Și prin cetinele ude Doar răsunetul s-aude. DEȘLIU, M. 47. Dar lîngă leagăn cîntul Mamei de-obicei e trist. COȘBUC, P. I 265. ◊ (Poetic) Și nici un cînt nu-și tremură plînsu-n frunziș, Ci-n taină-un freamăt stîns parcă suspină. PĂUN-PINCIO, P. 57. ♦ Ciripit de păsări. Cîntul privighetorii picură lin! C. PETRESCU, S. 42. 2. Poezie (însoțită uneori de melodie); cîntec (2). Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-și plînge. GOGA, P. 11. Ce trist răsună cînturile mele în liniștea adîncă din pădure! IOSIF, P. 47. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 184. 3. Parte, diviziune a unei poeme epice. V. rapsodie. Sara am cetit tatălui meu tot cîntul întîi din moartea lui Avei. NEGRUZZI, S. I 11.

DRAGOSTE, dragoste, s. f. I. 1. (Numai la sg.; în opoziție cu ură, vrăjmășie, dușmănie, ostilitate) Sentiment de afecțiune dezinteresată pentru cineva sau ceva, de care ești legat sufletește; iubire. Dragostea de țară a oamenilor muncii a căpătat astăzi în Republica Populară Romînă un înțeles mai bogat și mai adînc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 261. Intra în ogradă cu inima bătîndu-i... de dragoste pentru fiul ei. CAMILAR, N. I 110. Tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. ◊ A avea (sau a arăta) dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau ceva = a iubi pe cineva sau ceva, a-i plăcea, a-i fi drag cineva sau ceva. Ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decît pe ceilalți. ISPIRESCU, L. 23. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu multă plăcere, cu bucurie, bucuros; drăgăstos, cu iubire. Coconul l-a îmbrățișat pe dascălul său cu dragoste. SADOVEANU, D. P. 23. Florile le-am privit Cu dragoste. ISAC, O. 39. Și mîncau și veseleau Cu paharele-nchinînd, Și cu dragoste zicînd: Să trăim, să ne iubim. ALECSANDRI, P. I 105. ◊ Expr. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva sau a lua (pe cineva) la dragoste = a începe să simpatizeze sau să iubească pe cineva, a-i cădea drag. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. Părintele mă ia la dragoste și Smărăndița începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A avea dragoste = a-i plăcea (cuiva să... ). Făcuse un clopot mare la acea mînăstire... și avea dragoste să-l tragă singur. CREANGĂ, P. 105. 2. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor, iubire. Mînă-n mînă, amîndoi își reamintesc cu mult foc dragostea lor. BUJOR, S. 144. Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. Rele-s, bade, frigurile. Da-s mai rele dragostele. Maica din friguri mă scoate, Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A se topi, a se sfîrși sau a muri de dragoste (pentru cineva) sau a fi nebun (le dragostea (cuiva) = a iubi (pe cineva) foarte mult, cu patimă. Mă sfîrșesc de dragoste pentru tine. ISPIRESCU, L. 29. Pe fata Împăratului-Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. CREANGĂ, P. 275. ◊ A fi în dragoste cu cineva = a se iubi cu cineva, a fi în legături amoroase cu cineva. ♦ (De obicei cu determinarea «trupească» sau «lumească») Legătură sexuală; relații amoroase. Din dragostea mea cu împărăteasa n-a ieșit încă fecior. SADOVEANU, D. P. 9. Din dragostea-i lumească un imperiu se va naște. EMINESCU, O. I 144. ◊ A face (sau a se da în) dragoste cu cineva = a se iubi, a trăi cu cineva. De vrei să-ți găsești norocul, n-ai decît să te dai în dragoste cu mine, pre legea mea. ALECSANDRI, T. I 433. 3. (Concretizat) Ființă (mai ales femeie) iubită. V. drag³. Ei mergeau... părîndu-li-se... ziua ceas și ceasul clipă; dă, cum e omul, cînd merge la drum cu dragostea alăturea. CREANGĂ, P. 276. Numai luna printre ceață Varsă, apelor văpaie Și te află strînsă-n brațe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O. I 210. Multe dragoste-am avut: Tot dragoste tinerele, Mai mari și mai mititele. TEODORESCU, P. P. 326. II. (Bot.; Transilv.) Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate, cu flori roze-purpurii (Sedum Fabaria).

COARDĂ, coarde și (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. ▭ Picăturile de ploaie cad ca niște note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii și de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ◊ Expr. (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. ◊ (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă și orchestră de coarde. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui, înveliți într-o mucoasă fină, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omenești variază după grosimea, lungimea și extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ține întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care unește două puncte ale unei linii curbe sau, în particular, extremitățile unui arc de cerc. În același cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la centru egale le corespund arce și coarde egale. II. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsucește, apropiind brațele și întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecînd printre corzi. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) Vînă, arteră; nerv; mușchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mișcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oțet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple și coardele gîtului. ȘEZ. XXIII 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu, Să mai ies voinic prin țară... Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept în cale-i... Și-i frînse [ bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. ◊ Fig. Frîntă e coarda puterii În trupul sărmanelor vite. NECULUȚĂ, Ț. D. 62. 3. Fiecare dintre vițele, șuvițele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei și, împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească în opt coarde, cum ea- nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Șuviță de dulceață desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulcețile... Privește, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una în pod corzile trosnind. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Acuși iau varga din coardă, și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate niște straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.