To be or not to be, that is the question (engl. „A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!”) – primul vers cu care Shakespeare începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena 1. Cîteodată expresia e înjumătățită și părțile ei componente sînt întrebuințate în mod separat: prima parte, „A fi sau a nu fi”, exprimă neputința de a ieși dintr-o situație dificilă, iar a doua parte „Iată întrebarea”, sau „Asta-i întrebarea”, spre a exprima o îndoială, o ezitare. Eminescu spune în Mortua est: „Și-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... Dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri Și multe dureri-s, puține plăceri”. LIT.

Capul lui Moțoc vrem! – Costache Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpușneanu, zugrăvește emoționant momentul cînd norodul împilat s-a strîns la porta curții. Domnitorul, viclean, trimise un armaș să-i întrebe pe oameni ce voiesc. Aceștia, surprinși de asemenea întrebare, nu știau ce să răspundă; în sfîrșit, se auzi un glas: „Moțoc! Moțoc! El ne pradă. El sfătuiește pe Vodă. Să moară!” Și atunci toate glasurile se uniră și strigară: „Capul lui Moțoc vrem!” Domnitorul, spre a se salva pe sine, sacrifică netulburat viața lui Moțoc. De atunci numele vornicului lui Lăpușneanu desemnează o jertfă de ultim moment, mai mult sau mai puțin dreaptă și utilă. Cînd e vorba să fie sacrificată o persoană, care în nici un caz nu-i singura vinovată, se spune de obicei: „Vrem capul lui Moțoc!” Din același episod al nuvelei lui Negruzzi ne-a mai rămas o vorbă cunoscută: „Proști, dar mulți!”. Cînd Moțoc află condamnarea sa la moarte, cere îndurare domnitorului: „Nu-i asculta pe niște mujici. Pune să dea cu tunurile într-înșii! Să moară toți! Eu sînt boier mare, ei sînt niște proști.” - „Proști, dar mulți” – răspunse Lăpușneanu cu sînge rece. LIT.

VIRGULĂ s. f. (< fr. virgule, cf. lat. virgula „vărguță”): semn de punctuație cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propozițiilor) sau dintre propoziții (în cadrul frazelor). Ea marchează raportul de coordonare prin juxtapunere în propoziție și în frază. În propoziție desparte: 1. părțile de propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente, elemente predicative suplimentare și apoziții) nelegate între ele prin conjuncțiile coordonatoare și sau ori: „E pretutindeni pace, seninătate, lumină” (V. Pârvan); „Toaca, Panaghia sunt vârfuri și stânci vestite ale Ceahlăului” (Geo Bogza); „Și erau frumoși, cuminți și ascultători” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Zăpada începuse-ncet să cearnă... / fulgi uriași, legănători, ca puful” (E. Jebeleanu); „Pentru fiecare fântână, pârău, vălcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre” (I. Creangă); „Statura lui s-a proiectat în zare / încovoiată, lungă, amărâtă / Ca un fantastic semn de întrebare” (G. Topârceanu); „Colegul acestuia, fotbalistul, sportivul de performanță, nu și-a mai amintit acum de el”; 2. unele complemente circumstanțiale de tip apozițional sau de mod comparativ, așezate între subiect și predicat sau între predicat și complementele directe și indirecte: „Se auzeau în zăvoi, dincolo, peste iaz o mulțime...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Ea (munca) dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe de caracter” (V. Pârvan); 3. apozițiile care aduc o explicație suplimentară (mai ales cele dezvoltate): „Noaptea-l coace și ea, luna, / Caldă lui întotdeauna...” (T. Arghezi); „Iată craiul, socrul mare, rezemat în jilț cu spată” (M. Eminescu); „Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader al Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (I. Creangă); 4. unele atribute și complemente circumstanțiale, așezate la începutul propoziției (înaintea subiectului și a predicatului): „...și, peste codri destrămați, domoale, / suiau păduri de fumuri, din furnale” (E. Jebeleanu); „Acolo, lângă izvoară, / iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf” (idem); „Grăbit, dă roate, singuratic, / Tăcutul liliac” (G. Coșbuc); „Tăcut, urmăream cum se schimbă garda de onoare a cerului” (Geo Bogza); „...fără veste, pe la patru ceasuri după-amiază (25 octomvrie), oastea lui Minai se arătă și intră în șesul dinaintea Giurgiului” (N. Bălcescu); „Trecând pe lângă sat,... / Pe mulți din dregători să plângă i-a-ndemnat” (Gr. Alexandrescu); „Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat” (M. Sadoveanu); „Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului... a început să-l uite pe Dinu” (I. Agârbiceanu); „Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator,... Fefeleaga nu știa cum trece vremea” (idem); „Câteodată, dimineața... i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta” (idem); 5. vocativele, adverbele de afirmație sau de negație (reprezentante ale unor propoziții) și interjecțiile: „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine” (I. Creangă); „Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna” (M. Sadoveanu); „- Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă” (L. Rebreanu); „- Da, cucoane, însă eu zic ca fiecare să-și crească copiii” (I. L Caragiale); „- Nu, cucoane, dar cu prașila, drept și drept” (idem); „- Ba, răspunse leneșul” (I. Creangă); „Uite, uite ce interesant!” (L. Rebreanu); „Ei, ce-i, ce s-a-ntâmplat?” (idem); „Auleo, ai și la oraș!” (I. L. Caragiale); „Măi, ce vremuri și ce oameni!” (Cezar Petrescu); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră și dă-i drumul!” (M. Preda); „Ei, dă-i înainte!, sfârși Vatică mulțumit” (idem); „Mă, ia cucoșul ista obraznic” (I. Creangă). În frază desparte: 1. propozițiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate): „El tușește, / își încheie haina plină de șireturi” (M. Eminescu); „Sub dealuri amurgește zarea, / Se-ntunecă prin văi cărarea / Și-i umbră peste sat” (G. Coșbuc); „Chiar atunci / când era vinovat, / când știa ea / că e vinovat, / îl apăra...” (C. Chiriță); 2. propozițiile coordonate între ele cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare adversative și conclusive: „Nu-i palat, / dar nici nu intră viscolul prin acoperiș” (Cezar Petrescu); „O luptă-i viața, / deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor” (G. Coșbuc). 3. propozițiile atributive izolate sau explicative: „...căci sprințar și înșelător este gândul omului, / pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit...!” (I. Creangă); „Dragostea mamei sale, / pe care abia acum o înțelegeam, / se revărsase parcă în ochii lui” (C. Chiriță); 4. propozițiile subordonate completive directe și indirecte, așezate înaintea regentei: „Cum s-a chinuit, / numai ea știa!” (I. Agârbiceanu); „Cui te lovește, / nu-i răspunde” (A. Vlahuță); „Despre cine suntem, /...să nu se afle nimic” (M. Sadoveanu); 5. propozițiile subordonate concesive: „Deși flăcăul / cu care vorbeam / era numai de-o șchioapă, / năcazul lui era adânc și serios” (M. Sadoveanu); „Deși nu au nimic cu trecutul,... le-am numi totuși cetăți” (Geo Bogza); 6. unele propoziții subordonate condiționale, cauzale, consecutive și finale: „Mai pasă de ține minte toate și acum așa, / dacă te slujește capul, bade Ioane” (I. Creangă); „Eu cred c-a obosit pădurea, / Căci ziua-ntreag-a tot cântat” (G. Coșbuc); „Ochii îi străluciră atât de puternic, / încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate” (Dragoș Vicol); „Ca să nu mai rămână repetent și anul acesta, / mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe / să-l ducă-n București de 10 mai” (I. L. Caragiale); „...eu stăteam lângă dânsa, / ca să-i dau apă...” (M. Sadoveanu); 7. propoziții subordonate circumstanțiale de timp și de mod, așezate înaintea regentei (uneori după regentă): „Și / când ridică ochii zâmbind spre mine, / mă izbi deodată o amintire” (M. Sadoveanu); „Cum o vede, / maiorul se oprește o clipă” (I. L. Caragiale); „Cum îți vei așterne, / așa vei dormi” (Folclor); „Toți oamenii își vedeau de lucru, / ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat” (I. Agârbiceanu); „Fără să-și dea seama / pe unde merg, / ajunseseră în dreptul liceului” (T. Popovici); 8. propoziții incidente, intercalate între subiect și predicat: „Cineva, / nu se știe / din ce vagon, / a tras semnalul de alarmă” (I. L. Caragiale).

ȘAGĂ s.f. (Mold., Ban., Trans. SV) Vorbă, faptă glumeață; glumă. A: Nice va prăvi unde fac glume De nebunii și de șegi de lume. DOSOFTEI, PS. Are tocmală de piare și fuge foarte pre lesne de vălășaguri și de griji trupești și de hrană, și mai vîrtos de cuvente multe și de șegi să topeaște ca ceara de foc. L SEC. XVII, 73^v. Au scris carte la dînsul oarecare filosof grec, certînd tirăniia lui prin șagă. NCCD, 356. Am păgubit boii pentru o șagă. E 1779, 22^r; cf. CANTEMIR, IST.; NCCD, 328, 368; AETHIOPICA; B 1774, 32^v; BUCOAVNĂ 1775, 51^r. C: Shagĕ. locus. AC, 366. // B: Are tocmeală de piiare și fuge foarte pre lesne de valuri și de griji trupești și de hrană, și mai vîrtos de cuvinte multe și de șezi [sic!] să topeaște ca ceara de foc. L ante 1693, 119^v. ◊ Loc. adj. De șagă = glumeț. A: Voroavele și cuventele tinerilor ceale de glume și de șagă nice leac nu le iubea. VARLAAM. ◊ Loc. adv. În (cu) șagă = fără seriozitate, cu intenția de a glumi, într-o doară. A: Svătuia pre Dispot-Vodă să omoară pre cei vicleni ai săi. Zicea în șagă. N. COSTIN. Puțin cu glumă clevetind unul pre altul și zicînd în șagă cu batgiocurâ unul altuia cum că îi sade bine portul . . ., să grăbiia spre satul Visa. I, 9^v. C: El rîse și dzise cam cu șagă. CRON. ante 1730, 44^r.* Loc. vb. A face șagă = a glumi; a face scamatorii. A: Vrînd să facă șagă, au sărit peste zidul frăține-său, rîzînd. M. COSTIN. Un mascaragiu . . ., vrînd să facă șagă pre apa Prutului . . s-au cufundat. N. COSTIN. De grăiești adevărul . . . sau de faci șagă cu mine, rămîie așa această dată. I, 8^v; cf. NCL I, 36; I, 2^r. ◊ Expr. A fi (a părea) (lucru de) șagă = a fi (a părea cuiva că este) ceva neserios, fără importanță. A: Au trimis soltanul un mîrzac la Vasilie-Vodă, întrebîndu-l că ce au fugit din scaun ? (De șagă lucru este întrebare ca, aceasta pre o vreme ca aceea ?). M. COSTIN. Să nu le pară șagă să mînie pre era iul. N. COSTIN. Nice iaste șagă a năvăli la focul nemțăscu oastea ce-i deprinsă mai la largu. PSEUDO-COSTIN, 3^r. A se îngroșa șaga = a se agrava situația. A: Să îngroșase amu șaga, cînd au sosit steagurile oștii, noastre M. COSTIN. Etimologie: bg. šega. Vezi și șăgaci, șeganie, șugui, șuguitor. Cf. mascara (1), mîniecitură, pelivănie, șeganie, ș o z i e, t ă m ă ș a g, t ă m ă ș e a l ă.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

RĂMÎNE, rămîn, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). ◊ (Întărit prin «pe loc» sau «locului») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. ◊ (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ◊ Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos¹. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion... cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. ◊ Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă? ALECSANDRI, T. 299. ◊ (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. ◊ Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)...? ce hotărîre luăm (în privința...)? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. ◊ (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. ◊ (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atît – și cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că «stornei» lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las’ pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămîi (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămînea vb. II.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea; jur că... Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Mamă! zău că este tata. ISPIRESCU, L. 217. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Întărit prin «așa») Să mă crezi! – Zău? – Zău așa! DELAVRANCEA, O. II 320. Parcă l-am învățat eu, zicea mama cu părere de bine: am să-l cinstesc, zău așa, cînd l-oi întîlni. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Popular) A zice zău = a jura. Poți tu, mîndră, zice zău Că nu te-am sărutat eu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios- Știi una, vere Lăcustă? – Ba zău, nici două. ALECSANDRI, T. I 467. Pus-am gînd s-o părăsesc... Drept să fie, sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 2. (Dă pregnanță unei întrebări, unei nedumeriri sau unei îndoieli) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Stăi și te uită dumneata cît îs de minunate răchițile acestea. Zău, mai mare dragul să treci pe sub ele. MIRONESCU, S. A. 136. De la noi pînă la Cluj, Viorele și lemnuș... Da, zău, cine le-o cosi? Bădița cînd o veni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Pe pîrăul cu spini verzi Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce?... Pare că la gură dulce! id. ib. 408. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. 3. (Însoțește și întărește o rugăminte) Te rog. Dă-mi drumul... zău, dă-mi drumul! REBREANU, I. 17. Vino, bade, zău, la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? id. ib. 155.

BA adv. Nu; proverb: lupul părul își schimbă, dar năravul ~ ¶ 2 În contraziceri: a) Cînd se afirmă ceea ce neagă altul: N’am putut să mă duc. – Ba ai putut, dar n’ai vrut; contrazicerea în cazul acesta se exprimă mai adesea eliptic prin ~ da: N’ai fost unde te-am trimis. – Ba da! b) Cînd se neagă ceea ce afirmă altul: A plecat de mult. – Ba n’a plecat de loc; în cazul acesta, contrazicerea se exprimă mai adesea eliptic prin ~ nu: Ai greșit și de astădată. – Ba nu! c) Rectificînd spusele altuia sau adăugînd ceva la cele spuse de altul: Erau numai șase. – Ba șapte. d) Replicînd ironic cuiva: Nu mai citești nimic de la o vreme încoace. – Ba am să mă fac dobă de carte. e) Cînd se împotrivește cineva: Să nu pleci de acasă. – Ba am să plec ¶ 3 După întrebările pozitive care cer neapărat un răspuns negativ: Te-am silit vre-odată să te duci pe la el? – Ba nu m’ai silit niciodată; sau, elipt.: Eu te-am învățat să-i vorbești așa? – Ba nu! După întrebările negative care cer neapărat un răspuns afirmativ, se răspunde cu ba (da)...: Nu ți-am plătit toată datoria? – Ba mi-ai plătit-o; sau, elipt.: Oare nu l-ai găsit acasă? – Ba da! ¶ 4 În anumite expresiuni: ~ zău, urmat de o propozițiune afirmativă sau negativă, cînd voim să întărim și mai mult cele ce urmează, cînd voim să se dea mai multă crezare spuselor noastre: Dac’am rămînea astă-noapte acolo sus...? – Ba zău, răspunse călăuzul... ți-ar trece prin minte să faci una ca asta? (GN.); ~ nu, zău... (în propozițiunile interogative), să fie adevărat oare? vorbești serios? ~ nu, zău, nu vrei să rămîi? (D.-ZAMF.); ~ să mai..., camai ~ să..., nici (ca)mai ~ să... (în legătură cu subjonctivul), de loc, nici de cum: a doua zi Nică Oșlobanu ca mai ~ să dee pe la școală (CRG.); ~... și, ~ încă, ~ chiar, mai mult decît atît, afară de aceasta: a pierdut toți banii jucînd, ~ încă a rămas și dator; iron.: ~ aia-i vorbă! sau Mold. ~ că chiar, vorbă să fie! ai nimerit-o și tu! ~ bine că nu! mai e vorbă! auzi întrebare! nici că se poate altfel! ¶ 5 Repetat, ba... ba..., cînd... cînd..., uneori... alte-ori...: ~ uneori porumbul se tăciuna, ~ lăcuste, ~ potop, ~ toate relele numai pe capul lui cădeau (ISP.); și tot vorbind așa, ~ una, ~ alta, au ieșit afară din oraș (VLAH.) ; 👉 AZI [blg.].

AȘA¹ adj. invar. 1. (Precedă substantivul determinat) Asemenea, astfel de..., atare; (cu nuanță de intensitate) atît de mare (sau mult, frumos etc.). Făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. Așa nuntă și așa veselie, mai rar. ISPIRESCU, L. 344. Îl mănîncă cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Lucru negîndit, dragul tatei, s-aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. Oare pe unde se pot găsi așa pietre? CREANGĂ, P. 217. Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, M. 16. Gruie mi-l apropia, Mîna-n coamă că-i punea Ș-in podele-l azvîrlea. Așa cal nu-i trebuia! ALECSANDRI, P. P. 79. La așa cap, așa căciulă. ◊ Expr. Așa ceva = un lucru ca acesta, o faptă ca aceasta. Așa ceva mi-ar trebui. ▭ Am auzit de așa ceva. ISPIRESCU, L. 341. ◊ (Precedă un substantiv determinat de un adjectiv) Ziseră că de cînd sînt ei nu mai mîncaseră așa bucate bune. ISPIRESCU, L. 22. Pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. (Urmează după substantivul determinat; adesea precedat de prep. «de») În felul acesta, cum se vede. Hei, hei, călătorule! Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblînd și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta. CREANGĂ, P. 202. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Dac-am văst (= văzut) lucru de-așa, Mă făcui o păsărea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Urmează după un substantiv sau un adjectiv; de obicei precedat de «numai») Simplu, obișnuit, de rînd. Aci erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai așa. ISPIRESCU, L. 21. Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 1. ♦ (Precedat de «mai») Nu prea bun (sau frumos, muit etc.). Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și cu o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe o sculă frumoasă.. VLAHUȚĂ, la TDRG. De-i lua una frumoasă, Dumnezeu să-ți facă casă; De-i lua una mai așa, Să nu ai parte de ea! TEODORESCU, P. P. 328.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

BRE interj. 1. (Familiar; urmat adeseori de un vocativ) Interjecție cu care atragi atenția cuiva că te adresezi lui. V. mă, măi, bă, fă. Ce vorbe-s acestea, bre Dumitrache Hau? mă întrebă Nedelcu. SADOVEANU, N. F. 91. Dragostea, bre, dragostea, pîrdalnica de dragoste... HOGAȘ, DR. 239. Bre, oameni buni: eu am să vă fac trei întrebări. ISPIRESCU, L. 176. Bre, Păndele! de vrei bani Să nu-i poți mînca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i peșcheș de împărat. ALECSANDRI, P. P. 135. 2. (Adesea repetat sau cu vocala prelungită) Interjecție care exprimă mirare: a) (cu o notă de admirație; v. tii, măi – măi) [Ceasornicul] te-a cunoscut și s-a deșteptat. Bre, bre! SADOVEANU, N. F. 98. Mai iată și alte lighioi! Bre, bre, bre, da multe soiuri de dihănii mai sînt în leș! ALECSANDRI, T. I 85; b) (cu o notă de supărare, mustrare sau indignare față de comportarea reprobabilă a cuiva) Ei, bre, bre, asta nu-i bine! CAMILAR, N. II 242. Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta? ISPIRESCU, L. 290. Da deschide ușa, bre omule... măi, că încă așa lighioaie n-am văzut! ALECSANDRI, T. 198; c) (cu o notă de teamă față de ceva neplăcut) Bre, ce vijelie! GALACTION, O. I 48. Bre, bre, bre! Vai de mine! CONTEMPORANUL, I 405. Da frică mi-o fost... bre... bre, bre! ALECSANDRI, T. 225. – Variantă: (rar) brea (ALECSANDRI, T. 1257, BUDAI-DELEANU, Ț. 320) interj.

ÎNFIORĂTOR, -OARE, înfiorători, -oare, adj. Care produce fiori (de spaimă); fioros, înspăimîntător, îngrozitor. Iată un tablou înfiorător al mecanismului și moralității economiei burgheze. SAHIA, U.R.S.S. 69. În larg întunericul era înfiorător. DUNĂREANU, CH. 233. Deodată se umplu cîmpia de o mulțime de dihănii, care de care mai grozave, care de care mai înfiorătoare. POPESCU, B. I 38. ◊ (Adverbial) Calul necheza înfiorător. (Pe lîngă un adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Zilele astea am fost chinuită de întrebarea dacă era ceva adevărat din tot ce mi-ai spus atunci urît, înfiorător de urît, sau dacă furia te-a făcut să spui vorbe care nu erau ale tale. DEMETRIUS, C. 60. Nopțile de vară Sînt înfiorător de dulci. VLAHUȚĂ, O. A. 31. – Pronunțat: -fi-o-.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

SÎCÎI, sîcîi, vb. IV. 1. Tranz. A nu lăsa în pace pe cineva, stingherindu-i mișcările în mod supărător; a cicăli pe cineva vorbindu-i într-una, făcîndu-i reproșuri sau insistînd cu rugăminți; (despre abstracte) a chinui pe cineva obsedîndu-l, nedîndu-i liniște. Îl sîcîia gîndul că despre omul acesta... nu știe nimic, nu poate crede nimic. V. ROM. mai 1954, 15. Țineam să văd cît mai mult și cît mai multe, să mă aleg cu un folos, fie el cît de mărunt... și-mi sîcîiam gazdele cu întrebări și cu alergături. STANCU, U.R.S.S. 52. Mă sîcîie într-atît trebile comunei încît nu-i chip să lipsesc măcar un ceas. SADOVEANU, M. C. 198. Un copil ia o șubă sau un cojoc pe el, așa ca să acopere și capul să nu mai vază nimic. Ceilalți copii încep să-l sîcîie, nelăsîndu-l să caute miere. ȘEZ. XIII 49. 2. Refl. (Rar) A se mișca mereu încoace și încolo. O locomotivă se sîcîie de colo-colo. SAHIA, N. 31. Pesemne că se tot sîcîia pe scaun de neastîmpăr și de frică pentru mișelia ce făcu. ISPIRESCU, L. 258.

SUCI, sucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu răsuci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil printr-o mișcare continuă, în același sens, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent sau pentru a confecționa anumite obiecte. (Refl. pas.) Teiul se aduce în fîșii și se sucește. ANTIPA, P. 578. ◊ (Complementul indică obiectul confecționat) Suciseră din paie de săcară legători de snopi și le încărcaseră într-unul din care. SLAVICI, O. I 235. ♦ A înfășura, a încolăci. Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire, își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. EMINESCU, O. I 84. ◊ Refl. Flăcăi voinici șed roată pe lîngă un foc mare, Mirîndu-se-ntre dînșii cum vreascurile-n foc Ca niște șerpi se mișcă, sucindu-se în loc. ALECSANDRI, P. III 234. 2. Tranz. A roti, a întoarce, a învîrti. Prinde mîna profesorului, care începuse să sucească butonul aparatului. SAHIA, U.R.S.S. 131. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba ș-o strînge la scară. CREANGĂ, P. 125. Ia un băț mai lung, îl pune în brîu și altul scurt pe care îl tot sucește între degete, imitînd torsul din furcă. ȘEZ. II 61. ◊ Intranz. Vîrîră cheia cea ruginită... și suciră o dată, de două ori, de trei ori, și de-abia putură deschide ușa aceea. RETEGANUL, P. II 5. ♦ (Cu privire la arme albe) A mînui (învîrtind). Suceam în dreapta paloșul... Tu ce făceai? EFTIMIU, Î. 48. 3. Tranz. A învîrti un obiect, dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. Tu cu mînile-ncleștate mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. 4. Tranz. A-și schimba brusc poziția corpului (sau a unei părți a corpului) sau a face pe cineva să și-o schimbe; a întoarce corpul, capul etc. Copilul care umbla pe lîngă cai îi «suci» ținîndu-i de căpestre, cu boturile spre vale. DUMITRIU, V. L. 6. După ce ea și-a sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit și el. CAMIL PETRESCU, U. N. 110. (Refl.) Mirenii își rupeau gîturile, tot sucindu-se să vadă unele persoane. STĂNOIU, C. I. 148. ◊ Expr. A-i suci cuiva capul (mintea sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a-l zăpăci, a-l prosti. Cum ne lăsași să ne sucească diavolul mințile, ca să stricăm, din lucru de nimic, o prietenie de mici copile? STĂNOIU, C. I. 203. Nevoile mai sucesc mintea multora și-i înfierbîntă cînd nici cu gîndul n-ai gîndi. REBREANU, R. II 97. Te-ntreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ♦ A răsuci cu o mișcare violentă gîtul unei ființe, pentru a o ucide. Trebuia să-ți sucească gîtul, afurisitule, că n-asculți. REBREANU, R. II 33. Acum numai o poruncă-ți mai dau, dacă-i împlini-o și asta, apoi te las în pace, iar de nu, ți sucesc grumazul, ca la un pui de găină. RETEGANUL, P. V. 51. Că decît mă blestemai, Mai bine gîtu-mi suceai. BIBICESCU, P. P. 146. 5. Refl. A lua o poziție nefirească; a se strîmba. Pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pîrîie, trăsnește, Tot se rumpe, se răstoarnă, se sucește, se îndoaie. ALECSANDRI, P. A. 152. Tu socoți că limba mea... se va putea suci ca să zică firtă, tferdu, glagol! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Tranz. (În expr.) A suci vorba (sau a o suci) = a da alt curs convorbirii, pentru a-și ascunde gîndurile, a ocoli adevărul. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă. SLAVICI, O. I 54. (Eliptic) Văzînd fata toate dovezile acestea... n-au putut nici suci, nici tăgădui nimică, pentru că nici nu avea încotro, ci au mărturisit precum că toate sînt adevărate cîte le spune el. SBIERA, P. 144. 6. Tranz. (De obicei în corelație cu învîrti sau răsuci) A întoarce ceva pe-o parte și pe alta (pentru a examina mai bine). Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. ◊ Absol. Întră-n boltă ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește, dar nu le poate potrivi. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. Oricum ai suci și ai răsuci lucrurile, rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. VORNIC, P. 159. ◊ Expr. A suci și a răsuci (sau învîrti) pe cineva = a hărțui cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învîrtit, cu tot felul de întrebări. CARAGIALE, O. III 77. ♦ Refl. A se agita, a se zbuciuma, a-și frămînta mintea pentru a ieși dintr-o încurcătură. S-a sucit, s-a învîrtit, s-a socotit, s-a hotărît. O să divorțez. STANCU, D. 82. Gîndesc ei, se sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. În zădar mai fac manevre și-n tot chipul se sucesc, Nimică nu pot a face, nimică nu isprăvesc. NEGRUZZI, S. I 128.

NEFIRESC, -EASCĂ, nefirești, adj. Care nu e în firea lucrurilor; nenatural, neobișnuit; anormal. În liniștea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o amenințare. C. PETRESCU, R. DR. 7. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi. EMINESCU, O. I 61. ◊ (Adverbial) Întrebarea lui Toderiță sună nefiresc. VORNIC, P. 52. ♦ (Neobișnuit, despre oameni) Nenatural, afectat, artificial. Mișu Georgian era de felul lui nefiresc în vorbă, în mișcări. BASSARABESCU, S. N. 145.

OCOL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. (Adesea în construcție cu verbele «a face», «a da» etc.) Mișcare în jurul unui punct fix, de jur împrejurul unui loc (v. tur); deplasare în spațiu, care nu urmează calea cea mai dreaptă (v. înconjur). Făceau ocoluri largi, se apropiau de copaci, apoi iarăși se speriau și se depărtau. DUMITRIU, N. 149. Stai, călăreț! întoarce-ți calul semeț. Fă un ocol. ARGHEZI, V. 225. Ea mai face-o dat-ocolul Adunării. EMINESCU, L. P. 145. ◊ Fig. Întîi știrea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. REBREANU, R. II 230. ◊ Loc. adj. De ocol = ocolit, indirect. Pe această cale, deși de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei întrebări. CARAGIALE, N. F. 15. ◊ Loc. adv. Cu ocoluri = pe departe, indirect. Îi vorbi și de fratele ei, cu ocoluri, cu băgare de seamă. DUMITRIU, N. 211. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. Un memoriu în care arăta, de data aceasta fără ocol, că, dacă nu sînt rezolvate cererile cuprinse în el, muncitorii vor recurge la acțiuni. PAS, Z. IV 217. Rămase încremenit: binoclul ei îl ochise drept, fără ocol. BASSARABESCU, S. N. 167. 2. Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat; cuprins. Mă mir cum d-avu răbdare domnul să nu-nceapă vînătoarea de cum dădurăm în ocolul slobod al Cîmpulungului. DELAVRANCEA, O. II 105. Prin tot ocolul acelei văi fără de scursoare, țîșnește tina în sus. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Cotitură, cot. Spre culmile întunecate și tot mai înalte dinspre apus se întoarce Oltul, scriind cu argint, în verdele liniștit al cîmpiei, un ocol elegant, plin de frumusețe. BOGZA, C. O. 243. Identific, după dîmb și după ocolul șoselei, locul unde sîntem. CAMIL PETRESCU, U. N. 263. ♦ (Învechit) Circumferință. Ocolul acestui bulz erea ca de doisprezece stînjini. GORJAN, H. II 18. 3. (Concretizat) Împrejmuire, îngrăditură, gard făcut în jurul unui loc; p. ext., loc îngrădit. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, Se văd niște ocoale, cu lungi șuri pentru boi. BELDICEANU, P. 62. Tabăra impregiuru-i avînd ca s-o-ntărească Un lung ocol de cară legate strîns cu lanțuri. ALECSANDRI, P. III 219. ◊ (Poetic) Zvelta insulă apare... Sărutată cînd de valuri, cînd de vînturi asaltată Printre-o- colul spumei albe. MACEDONSKI, O. I 161. ♦ (Adesea determinat prin «de vite») Loc îngrădit, uneori acoperit, unde se închid vitele. La ocoale se adunaseră tamazlîcurile, cu mugete. SADOVEANU, F. J. 427. Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ Loc unde se închid vitele de pripas sau cele prinse pe semănături străine. 4. (Concretizat) Curte, ogradă. Răgete lungi Pornesc din ocol. Tălăngile, trist Tot sună dogit. BACOVIA, O. 10. În larg d-ocol s-adună curtenii și fac roată. COȘBUC, P. II 201. Bade-n ocolul tău Puteare-aș să umblu eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. Cu bățul se-nvîrtește Ca să-și facă-n jur ocol; Dar abia e locul gol, Și mulțimea năvălește Iarăși stol. COȘBUC, P. I 226. 6. (Ieșit din uz) Circumscripție administrativă (judiciară, silvică, agricolă); sediul ei; p. ext. instituție care conduce una din aceste forme de împărțire administrativă. Judecătorie de ocol. cm Tinerii ei feciori domnești... se întîmpinase în ocolul Focșanilor și se lăsase cu taberile lor amestecate la satul Săpățeni. ODOBESCU, S. I 170.

Creon 1. Regele Corinthului și tatăl lui Glauce. Vrînd să-și mărite fiica cu Iason, pe care-l adăpostea la curtea sa împreună cu Medea, Creon și-a atras ura acesteia din urmă. Ca să se răzbune, Medea i-a oferit drept dar de cununie lui Glauce un veșmînt otrăvit. De îndată ce l-a îmbrăcat, Glauce a fost cuprinsă de flăcări și a murit în chinuri groaznice. Aceeași soartă a împărtășit-o și tatăl ei, Creon, care alergase să-i dea ajutor. 2. Fiul lui Menoeceus și fratele Iocastei. La moartea regelui Laius, Creon s-a urcat pe tronul cetății Thebae. Asupra cetății însă s-a abătut o mare năpastă: rînd pe rînd tebanii erau devorați de Sfinx. Acest animal monstruos le punea întrebări la care nu știau să răspundă, și-i ucidea. Ca să mîntuie cetatea, Creon a făgăduit tronul și mîna surorii sale aceluia care, reușind să dezlege enigma pusă de Sfinx, avea să izbăvească poporul. Oedipus reușește să dea răspunsul cuvenit. El obține în felul acesta tronul lui Creon și mîna Iocastei (v. și Oedipus). Cînd, mai tîrziu, Oedipus și-a descoperit incestul săvîrșit cu mama sa și a plecat în exil, el și-a lăsat familia în grija lui Creon, care, în felul acesta, și-a redobîndit tronul. Figura lui Creon e legată și de expediția celor șapte împotriva cetății Thebae, el fiind cel care a ordonat ca trupul lui Polynices să rămînă neîngropat. Tot el este cel care a pedepsit-o pe Antigone cu moartea pentru vina de a-i fi încălcat porunca (v. și Adrastus, Antigone, Eteocles, Polynices și Oedipus).

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

Evrika (grec. εὕρηκα!) – cuvînt grecesc care înseamnă: am găsit, am descoperit! – E faimosul strigăt al lui Arhimede, în clipa cînd a descoperit legea că un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea sa, egală cu volumul de apă dislocuit (principiu care îi și poartă numele). Arhimede trăia la Syracuza, pe vremea cînd tiranul (regele) cetății era Hieron al II-lea. Acesta dăduse o cantitate de aur unui făurar să-i facă o coroană. Bănuind că meșterul a amestecat aurul cu un metal mai ieftin, regele l-a chemat pe Arhimede și i-a cerut ca, fără să strice coroana, să-i răspundă la întrebarea dacă a fost furat sau nu. Arhimede nu știa cum să procedeze. Problema îl chinuia. Într-o zi, aflîndu-se în baie, a observat că apa se ridicase cînd a intrat în cadă, iar picioarele îi erau mai ușoare. Această constatare l-a condus la descoperirea legii greutății specifice a corpurilor și la dezlegarea problemei care îl frămînta: Neputîndu-și reține bucuria, a început să alerge pe stradă și să strige acel „Evrika” (Am descoperit!), care de atunci a devenit o exclamație de bucurie, de entuziasm în fața unei descoperiri neașteptate sau a găsirii unei soluții într-o problemă grea. ȘT.

afemeiat, muieratic Dicționarele noastre atribuie lui afemeiat două înțelesuri : 1. „bărbat moleșit, lipsit de energie ca o femeie” și 2. „bărbat care se ține după femei”. Cred că nu greșesc spunînd că numai cel de-al doilea înțeles este curent în limba actuală (vezi și DLRLC), deși DU dă numai înțelesul de „slab, moleșit”. Mi-e teamă că acest înțeles a fost adoptat numai pentru a justifica etimologia, admisă de toate dicționarele, care consideră pe afemeiat ca un calc după fr. efféminé. Această explicație nu pare probabilă, avînd în vedere pe de o parte că prefixul este diferit, pe de altă parte că tema fémin- nu este ușor de identificat în franțuzește. În sfîrșit, efféminé a dat; în romînește efeminat, cum era de așteptat. Mi-am pus întrebarea: ce exista în romînește, pentru a exprima noțiunea de „afemeiat”, înainte de crearea acestui din urmă cuvînt și mi-am dat ușor răspunsul : se zicea muieratic. Acesta a trebuit înlocuit în limba literară, în momentul în care muiere a devenit puțin cuviincios. Dar trebuie să remarcăm că o traducere exactă a lui muieratic nu există nici în franțuzește (coureur și mai ales paillard, diferă ca înțeles), nici în cele mai multe limbi vecine cu a noastră : dicționarele îl traduc prin perifraze în diversele limbi, cu excepția, rusei (бабник, женолюбивый) și a ucrainenei (женихливий) și, la drept vorbind, nici cuvintele din aceste două limbi nu corespund suficient ca să putem crede că ar fi servit de model pentru al nostru. Avînd în vedere apoi că numai romîna cunoaște un substantiv pentru noțiunea de fătălău „băiat care se complace printre fete”, derivat în totul asemănător cu muieratic, socotesc că acesta din urmă a fost format în romînește fără model străin. De aceea cred că și afemeiat, care i-a luat locul, a fost format în romînește (pentru prefix, vezi Finuța Asan, SMFC, II, p. 3-15).

impresionism, curent apărut în arta plastică franceză la sfârșitul sec. 19 și ilustrat de pictori ca Monet, Degas, Renoir, Pissaro, Sisley, Cézanne etc. Criticul de artă Louis Leroy a vorbit cel dintâi despre „școala impresionistă” referindu-se la un tablou al lui Claude Monet intitulat „Impresie, răsărit de soare”. „Impresioniștii” au creat o artă a reacțiilor imediate, surprinzând o anumită „impresie” asupra luminii și materiei; în tablourile „impresioniștilor” vibrația luminii este principiul dominant iar culoarea dobândește principala funcție expresivă. Transferul acestui termen în domeniul muzicii se cuvine a fi făcut cu precauțiile impuse de orice comparație dintre două domenii care operează cu sisteme de semne diferite. În arta lui Cl. Debussy, de care este uneori atașat termenul, sunt elemente ce pot fi apropiate, până la un punct, de pictura omonimă. Considerabila îmbogățire a limbajului armonic, utilizarea modurilor (I, 3) greg. și a celor proprii muzicii Extremului Orient, scriitura pentru orch., bogată în combinații instr. inedite ajungând uneori la o adevărată „pulverizare” a timbrurilor*, ca și scriitura pianistică, plină de nuanțe și subtile indicații de expresie*, concură la crearea unui sistem de „culori sonore” comparabil cu irizația cromatică a picturii impresioniste. Arta lui Debussy, ca și a „impresioniștilor”este cea a evocării și nu a descripției, a sugestiei și nu a reprezentării. („Se poate oare reda misterul unei păduri măsurîndu-se înălțimea copacilor?” – Claude Debussy). În ce măsură aceste elemente și altele, precum preferința pentru miniatura de formă liberă degajată de structurile tradiționale, justifică analogia dintre Debussy și pictorii impresioniști este o întrebare care rămâne deschisă. Se poate vorbi însă cu siguranță despre un context cultural-artistic omogen în liniile sale mari (alături de pictura impresionistă, rolul poeziei simboliste în definirea acestuia este esențială), în care creația singulară a lui Debussy își plasează aportul de puternică originalitate. Despre „o școală impresionistă” în muzică nu poate fi vorba, cu toate că elemente caracteristice pot fi întâlnite la numeroși compozitori de mai mică importanță, fr. sau de influență fr. Ele nu îmbracă însă trăsături de sistem când apar la personalități de primă mărime ca M. Ravel, A. Roussel, I. Stravinski, G. Enescu, Y. Kodály, M. de Falla ș.a. (în muzica românească, școala lui Castaldi, din care făceau parte Otescu, Nottara și Alessandrescu, se înscrie în această sferă), pentru care contactul cu arta lui Debussy a constituit nu un model ci deschiderea spre drumul propriu.

care [At: COD. VOR. 11/14 / V: (îvp) art ~le, ~a, ~rii, ~rile / G-D: căruia, căreia, cărora, cărui, cărei, căror / E: ml qualis] 1 prl Introduce propoziții relative Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. 2 prl Introduce propoziții atributive circumstanțiale cu nuanță finală Să ia o călăuză din sat care să le arate drumul. 3 prl Introduce propoziții atributive circumstanțiale cu nuanță condițională Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 4 prl Cel ce, cine Spune-mi care a plecat. 5 pd Acela..., ce. 6 prl (Cu sens neutru) Ceea ce. 7 prl (Îlc) După ~ După aceea. 8 prl (Îlc) ~ va (sau vra) să zică Ceea ce înseamnă. 9 prl (Îal) Prin urmare. 10 pnh Fiecare Le porunci să meargă care pe unde va putea. 11 pnh (Îe) (Să) nu ~ cumva Nu cumva să... 12 pnh (Îe) Nu ~ cumva? (Oare) nu cumva? 13 pnh (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul..., altul..., acesta... acela etc. 14 pnh (Îe) ~ (mai) de~ Unul mai mult (sau mai tare) decât altul Si: pe întrecute. 15 pin Folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba Care n-a înțeles întrebarea? 16 pin Introduce propoziții interogative indirecte L-a întrebat care îi place mai mult. 17 pin (Îe) ~ alta? Ce altceva? 18 pin (Îe) ~ pe ~? Care din cei doi e mai tare? 19 ai Ce (fel de) Care carte este mai valoroasă? corectat(ă)

ipoteză (gr. hypothesis „supoziție”, „presupunere”), figură de stil, specific oratorică, constând în presupunerea unui lucru posibil ori nu, din care se trage o consecință (I): „Dar în fine, curent ori nu curent, aceasta poate părea până la un punct o simplă discuție de cuvinte. Veți fi zis poate: nu este curent, dar este o tendință de reformă manifestată în partid, și fiindcă d. Rosetti este un autorizat și puternic inițiator de idei în partidul liberal din această țară, tendințele pot să se întindă și să ajungă până într-o direcție unde noi nu putem și nu voim să-l urmăm. De tendința lui să ținem seama, să o sprijinim la început, iar direcția finală să rămâie în mâna noastră, și noi oprim mișcarea când și unde voim. E probabil. și e natural ca aceasta să fi fost cugetarea d-voastră, adică a guvernului [...]. Foarte bine, dar tot rămâne întrebarea: pentru ce aceasta? Pentru ce? Aici d-voastră răspundeți: pentru că ideile d-lui Rosetti sunt prea înaintate, și agitatoare, și dacă s-ar lăsa în toată dezvoltarea lor, cum se teme onor. d. Lascăr, ar aduce primejdia în țară. Prin urmare să le tăiem partea acută și primejdioasă, și să le astupăm sub forma ce voim să le dăm noi. Dar dacă acesta este scopul dv. de la guvern și din majoritate, sunt în drept a întreba: vă ajunge scopul prin revizuirea ce o propuneți? Credeți d-voastră că puteți ucide aceste idei, că le puteți suprima prin o asemenea revizuire?” (T. Maiorescu) • Lausberg, §§ 73, 398, 814, 4, 1137, definește i. ca figură retorică, citându-l pe Quintilian (fără exemple).

SEMN s. n. (cf. lat. signum): indice, marcă distinctivă; element lingvistic perceptibil prin simțuri, care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuși. Conceptul de s. a fost introdus în lingvistică de către Ferdinand de Saussure în 1916. Prin el acesta înțelegea o entitate psihică cu două fațete, care unește un concept (semnificatul) și o imagine acustică (semnificantul); un raport de interdependență între semnificație și un element semnificativ (o tranșă sau o secvență sonoră). S. lingvistic are caracter arbitrar (între conținutul și forma s. lingvistic nu există nici un fel de legătură), iar semnificantul caracter linear (sunetele vorbirii există numai în succesiune). În mod obișnuit, prin s. lingvistic se înțelege complexul sonor (imaginea acustică) al cuvântului, privit ca purtător al unui conținut psihic, al unui înțeles, al unei noțiuni. S. lingvistic are patru funcții fundamentale, legate de natura conținutului general și abstract exprimat de el: a) funcția de abstractizare și de generalizare (el face posibil saltul de la cunoașterea senzorială la cunoașterea rațională, de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare): b) funcția de fixare a datelor cunoașterii umane; c) funcția de diferențiere în cadrul sistemului, realizată prin formele și prin morfemele sale (în virtutea unor reguli și calități distincte, proprii); d) funcția de transmitere a informației (a ideilor și a sentimentelor), în calitate de element al comunicării. ◊ ~ diacritic: s. adăugat unei litere – deasupra, dedesubtul sau lateral – pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă, când îi lipsește acest semn. Alfabetul limbii române are trei s. diacritice: (˘) la litera ă, (^) la litera â și î și (,) la literele ș și ț. ◊ ~ grafic: s. care reprezintă o literă, o cifră, o regulă ortografică sau de punctuație, ca de exemplu m (literă), 8 (cifră), (-) cratimă, (;) punct și virgulă etc. ◊ ~ ortografic: s. grafic convențional care servește la realizarea scrierii corecte a cuvântului, a expresiei sau a locuțiunii. Sunt considerate s. ortografice în limba română: liniuța de unire (cratima) și apostroful (v. și ortografie). ◊ ~ de punctuație: s. grafic convențional care are rolul de a delimita o parte de propoziție, o propoziție, o frază sau de a marca o unitate morfologică (un vocativ, un imperativ), o pauză, o întrerupere a șirului vorbirii etc. Sunt considerate s. de punctuație în limba română: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia de pauză, parantezele și punctele de suspensie (v. fiecare s. de punctuație precum și termenul de punctuație). ◊ ~ exclamării: s. de punctuație (!) care marchează grafic intonația exclamativă a unui vocativ sau a unei interjecții (considerate unități morfologice independente care exprimă stări afective); a unei propoziții exclamative sau imperative (considerate unități sintactice cu conținut afectiv) care înlocuiește replica dintr-o conversație (când aceasta este echivalentă cu o exclamație și exprimă surpriza, nedumerirea, admirația etc. sau un ordin) sau care sugerează îndoiala sau ironia autorului față de cele afirmate anterior, ca în exemplele „Ionică!... Măi Ionică!... scoală... să te duci să dobori iarba ceea” (L. Rebreanu); „Ioane! Ioane! Ioane! – Și Ion, pace!” (Ion Creangă); „Moșule! știi drumul la Hârlău?” (M. Sadoveanu); „Ura! măreț se-nalță-n vânt / Stindardul României!” (V. Alecsandri); „... eu zvrr! chibriturile din mână și țuști! la spatele lui Zaharia” (Ion Creangă); „Pe urmă altă pasăre a îngânat încet adormind: Țic! țic! țic!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „E sabie în țară! au năvălit tătarii” (V. Alecsandri); „Dulce Românie, asta ți-o doresc!” (M. Eminescu); „Cât de frumoasă te-ai gătit / Naturo tu!” (G. Coșbuc); „Stai pașă! Să piară azi unul din noi” (idem); „Ia ascultă, băiete!” (Al. Odobescu); „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!” (Ion Creangă); „Nu vrea și pace!...” (I. L. Caragiale); „Am scris lui Barbu în franțuzește (!) ca să-l felicit pentru discursul său” (idem). ◊ ~ întrebării: s. de punctuație (?) care marchează grafic intonația interogativă a unui cuvânt, a unui grup de cuvinte, a unei propoziții sau fraze cu caracter interogativ (directă sau retorică), care înlocuiește replica dintr-o conversație (când aceasta este echivalentă cu o întrebare și exprimă o nedumerire) sau care sugerează rezervele sau îndoielile autorului față de cele afirmate anterior, ca în exemplele „Bine ar fi dacă ai face dumneata altceva... – Ce?” (Z. Stancu); „... mie să-mi dai scrisoarea... Primești?” (I. L. Caragiale); „Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vânturi?...” (B. Șt. Delavrancea); „De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete?” (Ion Creangă); „Tu așa ai face?” (M. Sadoveanu); „Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară...? Cine n-ar fi admirat cerul fără de nori...?” (B. Șt. Delavrancea); „Ai vrut să ucizi legea?” (B. P. Hasdeu); „Care s-a întors de la ușa mea fără să câștige dreptate și mângâiere?” (C. Negruzzi); „- Ei, da! și Costică... – ?... – Costică Arion...” (I. L. Caragiale); „G. D. Ladima un strălucit talent” sau „a fost unul dintre cei mai lăudați (?) poeți de azi” (Camil Petrescu) etc. Pentru folosirea celorlalte semne de punctuație și a semnelor ortografice v. și Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995.

și [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / E: ml sic] 1 c Exprimă contiguitatea dintre două elemente, subînțelegând pentru al doilea existența unei relații identice sau similare cu a primului (Construiau drumuri și poduri.). 2 c Exprimă, în enumerări, contiguitatea fiecărui membru în parte cu cel inițial sau al celui final cu cele preenumerate juxtapus, scoțând în evidență fiecare element (A fost și bun, și harnic, și cucernic.). 3 c (Marcă a coordonării copulative; leagă două propoziții) Exprimă integrarea în aceeași sferă conjuncturală a unor stări sau acțiuni distincte, săvârșite sau suportate de același subiect (Să trăiască și să fie sănătos!). 4 c (În legătură cu pp „cu”) Exprimă comuniunea prin solidarizarea deliberată sau accidentală a unor elemente în cadrul unei relații stabilite sau suportate în comun (Eu și cu Maria ne vedeam de ale noastre.). 5 c Exprimă adăugarea unei cantități la alta de aceeași natură, pe care o depășește cu puțin, de obicei cu o subdiviziune de unitate (A plecat după 10 ani și ceva.). 6 c (Îla) ~ jumătate sau o dată ~ jumătate Adaugă ideea de intensificare superlativă privitor la starea calitativă a unui element (E un om și jumătate!). 7 c (În formule de repetiție, ca procedeu stilistic) Exprimă insistența unui element al comunicări în raport cu celelalte (Odată și odată vei afla cine sunt.). 8 c În legătură cu formulări care explică aspectul categoric, indubitabil, decisiv al unei informații (Nu mă pot opri și pace!). 9 c Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la 21 până la 99 (Cincizeci și cinci). 10 c Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg (Trei întreg și două zecimi). 11 c (În formule de repetiție) Reprezintă grupări (numerice) care marchează o totalizare cantitativă în exces (Sunt mii și mii de stele; Văzuse în viața ei atâtea și atâtea.). 12 c (Urmat de pp „cu”) Exprimă adiționarea aritmetică a două sau a mai multe cantități numerice (Unu și cu doi fac trei.). 13 c (Indică adăugarea unei cantități) Plus (Un kilogram și jumătate.). 14 c Exprimă consecința unui fapt prin raportare la altul săvârșit de același autor sau de unul diferit (L-am întrebat și mi-a mărturisit.). 15 c Exprimă continuitatea aspectelor narative sau descriptive ale unei expuneri unitare (sau întrerupte prin pauză) cu ajutorul unui „și narativ” (Și stă, și se uită, și așteaptă, și nu spune nimic ca să vadă ce mai vrea acum.). 16 c (În stilul epic și popular; situat la începutul unei comunicări) Sugerează aspectul continuativ al acesteia față de un enunț anterior, subînțeles sau presupus (Și iar porni la drum.). 17 c Solicită interlocutorului continuarea comunicării apreciate ca incompletă cu ajutorul unui „și interogativ” (Și cât ai dat pe el?). 18 c (Cu elipsa întrebării directe) Solicită interlocutorului continuarea comunicării, îndemnându-l prin „și interogativ” (Am deschis ușa..., am intrat... -Și?). 19 c (Precedat de exclamativul „ei!”) Exprimă anticipativ din partea interlocutorului o atitudine de nepăsare (Ei și? Ce-ți pasă ție?). 20 c Exprimă consecința unei motivări cauzale (Ești competent și vei reuși.). 21 c Exprimă consecința unui îndemn (Ascultă-mă și vei fi fericit.). 22 c (Pfm; în legătură cu formulări de tipul hodoronc-tronc, (ce) să vezi) Exprimă o consecință neașteptată (A intrat și, hodoronc-tronc, mi-a tras o palmă.). 23 c Exprimă echivalarea unei mulțimi cu alta prin generalizarea distribuției iterative a fiecărui element component al uneia în funcție de fiecare element al celeilalte (Anul și cartea.). 24 c (Adesea în legătură cu „pe loc”) Exprimă conformarea imediată prin contravaloare în funcție de ceea ce este oferit sau primit în schimb (Banii și pe loc marfa.). 25 c Exprimă conformarea în funcție de o promisiune, un angajament etc. (Am promis și mă țin de cuvânt.). 26 c Exprimă perseverența într-o anumită stare, atitudine etc. (Nu i-am spus și n-am să-i spun.). 27 c (Marcă a coordonării adversative; exprimă confruntarea dintre două elemente necontigue) Dar¹ (Casa arde și baba se piaptănă.). 28 c (În formule de repetiție) Exprimă o diferențiere adversativă în lipsa determinanților contrastivi (Sunt oameni și oameni.). 29 c (Înv; îlc) ~ însă Însă. 30 c (Marcă a coordonării concluzive) Deci² (E o glumă și nu o lua în serios.). 31 av Exprimă atașarea unui element la altele exprimate sau nu într-o comunicare anterioară (M-ai luat și pe mine la ei.). 32 av (Uneori în legătură cu „până”, „chiar”, „încă”) Exprimă atașarea unui element, evidențiind voit caracterul deosebit, ieșit din comun al acestuia, față de ceva subînțeles, adesea antinomic (Chiar și el mi-a zis.). 33 av Exprimă atașarea unui element la ceva subînțeles sau presupus ca posibil, evidențiind voit caracterul obișnuit, modest al manifestării, adesea accidentale, al acestuia (Am zis și eu, ca să nu tac.). 34 av Exprimă atașarea unui element la ceva subînțeles sau presupus ca posibil, evidențiind voit caracterul neașteptat al manifestării sau al sesizării unui element (Ce-o mai fi și astea!). 35 av (În legătură cu „cum”, „atât” sau în corelații de tipul și...și, și... cum și, atât... cât și) Exprimă asocierea a două realități (adesea antipodice), distribuind egal raportarea lor față de același element de referință (Îi va anunța atât pe el cât și pe nevasta lui.). 36 av Exprimă completarea prin surplus a unei informații, în vederea întregirii acesteia (Crâșma era în același timp și casă de locuit.). 37 av (În legătură cu „pe lângă”, „după ce că” etc.) Exprimă o completare prin cumul (După ce că-i slut, mai e și slab.). 38 av (În legătură cu „dar”, „însă” sau în corelații de tipul numai... dar și ori ci și) Exprimă o completare cumulativă, marcată prin semnalare voit distinctă (Erau mulți orășeni, dar erau și țărani.). 39 av (În legătură cu „mai” cantitativ) Exprimă o completare suplimentară (Din roadă se hrănește, dă la animale, mai și vinde.). 40 av (Urmat de „mai” comparativ sau îlav ~ mai ~) Mai grozav (7). 41 av (Urmat de „mai” comparativ sau îal) Mai groaznic (1). 42 av (În legătură cu „de” sau „dacă”) Exprimă insuficiența influenței unui element asupra altuia, în ciuda intensității suplimentare pe care o aduce față de alte posibilități presupuse (De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac.). 43 av (Exprimă consecința imediată a manifestării unui fapt exprimat sau subînțeles) Îndată (Cum i-au văzut, au și plecat.). 44 av (În legătură cu „încât” sau, înv, „cât”) Exprimă efectul maxim produs ca urmare a consecinței unei acțiuni (A slăbit atât de mult, încât și părinții au recunoscut-o cu greu.). 45 av Exprimă rezultatul atins ca urmare a parcurgerii, deliberat sau conjunctural, a unor stadii intennediare (Iată-ne și ajunși la cabană.). 46 av Exprimă rezultatul inerent ce urmează din manifestarea unui fapt (Cine are copii are și griji multe.). 47 av Exprimă rezultatul analogic ce se deduce din manifestarea unui fapt (Dacă i-au învins pe turci, îi vor învinge și pe tătari.). 48 av Exprimă rezultatul fortuit ce decurge din absența unui element (Dacă n-ai plăcintă, mănânci și pită.). 49 av Exprimă rezultatul unei adecvări (După sac, și cărpală.).50 a Exprimă concordanța dialectică a contrariilor (Tot răul are și partea bună.). 50 av (În legătură cu „cum”, „așa” sau în corelații de tipul precum ori după cum... așa~) Exprimă corespondența dintre două elemente print-o raportare de echivalență, uneori printr-o conformare (Cum îți așterni, așa și dormi.). 52 av (În legătură cu „ca”, „cât”, „atât” sau în corelații de tipul cât... atât ~ ori tot așa... cât ~; exprimă corespondența dintre două elemente prin raportarea lor comparativă pe baza unei asemănări calitative sau cantitative) La fel ca... (Mi-am dorit asta ca și tine.). 53 av (În legătură cu „ca” adverbial; exprimă compararea, prin aproximare, a asemănării dintre un stadiu precizat virtual și unul real în care se află un element) Aproape (13) (Problema e ca și rezolvată.). 54 av (În corelații de tipul ca ~ când și ca ~ cum) Exprimă compararea, prin asemănare, a unui fapt real cu unul ipotetic sub aspect modal sau temporal (Fugeau ca și când i-ar fi speriat cineva.). 55 av (În legătură cu „cum” sau în corelații de tipul precum... așa ~) Întocmai (Cum a zis, așa a și făcut.). 56 av Deja (1) (Masa se și servește.).

ADIACENȚĂ 1. Condiție de ~ În GB*, constrângere impusă, în anumite limbi, de către guvernori (capurile* de grup: V(erb) și Prep(oziție)) complementelor, limitând atribuirea* cazului (vezi CAZ^IV) numai la situația așezării obligatorii a nominalului în imediata vecinătate a guvernorului. Regula de adiacență este foarte strictă pentru engleză, unde nici o separare a grupului V(erb) + O(biect) D(irect) nu este admisă, dar este mai puțin constrângătoare în franceză, unde grupul V + OD poate fi separat prin modale și cantitative (ex. J’achète rarement des livres) restricția este aproape inexistentă în română, unde același grup poate fi separat și de circumstanțiale, ca în franceză, și de argumentul* O(biect) I(ndirect) (ex. Cumpăr adesea copiilor cărți de povești). 2. Pereche de ~ În analiza* conversațională, unitate minimală* a organizării conversației*, care definește o normă de expectație. Perechile de adiacență sunt secvențe de două enunțuri* consecutive, produse de emițători* diferiți, ordonate ca o succesiune de părți și structurate astfel încât prima parte reclamă cu necesitate o anumită parte a doua. Clasa perechilor de adiacență este reprezentată de secvențe ca: întrebare – răspuns, salut – salut, ofertă – acceptare/refuz, invitație – acceptare/refuz, compliment – acceptare/respingere etc. De ex.: A. Unde te duci? B. La facultate!, A. Vino sâmbătă pe la noi. B. Cu plăcere / Nu pot. Rafinarea definiției acestui concept a determinat substituirea criteriului adiacenței cu acela al relevanței condiționate. Esențială nu este alăturarea celor două părți ale unei perechi de adiacență – pentru că între acestea pot fi inserate alte intervenții* (cf. A. Unde te duci? B. De ce mă întrebi? A. Poate te însoțesc. B. La facultate) ci faptul că fiind dată o primă parte a perechii, o anumită parte a doua este direct relevantă și așteptată. Se poate vorbi despre o organizare preferențială a perechilor de adiacență în sensul că nu toate enunțurile care pot funcționa ca parte secundă a unei perechi au același statut: unele reprezintă alternative structurale care se conformează așteptărilor și sunt nemarcate, altele sunt mai neașteptate și sunt marcate prin diverse grade de complexitate structurală. în cazul unei solicitări, de ex., refuzul este o alternativă marcată adesea printr-o formulare mult mai complicată decât acceptarea, care reprezintă alternativa nemarcată. Perechile de adiacență constituie o tehnică frecventă de selectare a emițătorului următor. G.P.D.(1); L.I.R.(2).

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

prefector În ER, p. 130, am explicat pe prefectoriță prin prefectură (notez acum că prefectoriță e atestat și la Gh. Brăescu, La clubul decavațiîor, Biblioteca pentru toți, 1965, p. 118; 130; 131, deci formația nu e chiar atît de rară cum s-ar fi putut părea); în LR, XVIII, p. 485-486, am revenit asupra problemei: întîlnind masculinul prefector, am socotit că acesta trebuie să fie luat ca punct de plecare pentru feminin. Ideea mea a fost că s-au copiat formațiile ca director, inspector. în SCL, XXIV, p. 42, acad. Iorgu Iordan notează forma de feminin prefectoreasă și, fără a se referi la observațiile mele (fie că i-au scăpat, fie că nu le-a acordat interes), pornește de la doctoreasă, analizat ca doct- + -oreasă. Se pune însă întrebarea cît de veche poate fi această din urmă formație, avînd în vedere că femei doctori nu am avut în trecut, iar dacă se urmărea să fie desemnată o babă care dădea leacuri se recurgea la forma doftoroaie. Problema vechimii se pune însă și pentru masculinul prefector, care apare cel puțin în două documente vechi (din anii 1777 și 1784), consemnate în „Uricariul” și citate în DLR manuscris). În aceste condiții mi se pare clar că nu trebuie să pornim de la feminin pentru a explica adăugarea elementului -or.

ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esențială este așezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverb, exprimând circumstanțe și caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcționând ca determinanți facultativi* (sau adjuncți*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparației*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului și, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăților și al relațiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcționând ca determinanți facultativi (sau adjuncți) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecției (ex. lucrează mult, repede și bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcție de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanți obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcționează ele însele ca centre* de grup; își atrag complementele, cărora le impun restricții de formă: de prepoziție, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu...., aidoma lor) sau se asociază cu determinanți cantitativi, modali sau graduali, care le limitează sau le specifică predicația (ex. destul de departe, aparent târziu, oarecum bine); c) adverbe propoziționale, numite, în gramatica românească, și predicative, cele care domină (vezi DOMINARE) o întreagă propoziție, legându-se de aceasta fie conjuncțional*, fie prin aderență* sau parantetic (ex. sigur că va reuși / sigur(,) va reuși; negreșit că va reuși / negreșit(,) va reuși; poate că va reuși / poate(,) va reuși); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: firește, negreșit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziții neanalizabile*, sau pot însoți propoziția al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii la școală?”, poate apărea sau numai substitutul frazei „Da”, sau adverbul însoțit de propoziție: „Da, vin”); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* și de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau clitice* adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază și legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (și / tot el; și / tot azi), iar, distribuțional, prin ocurența în vecinătăți extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (și / tot / doar Ion; și / tot / doar el; și/ tot/ doar doi), și prin restricții de topică, apărând în antepoziție față de cuvântul pe care îl precizează și neacceptând separarea de acesta. Semantic, este evidentă aceeași eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanțiale, care exprimă localizarea în spațiu și timp a acțiunilor, a stărilor și a însușirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puțin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar și ale modalizatorilor deontici* și de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar și obligatoriu (să...), nedemn (să...), surprinzător (că...)); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referențială este lipsa unei referințe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru și de acolo, la facultate; școala unde învăț). Dintre acestea, adverbele demonstrative (aici, acolo) pot funcționa atât ca anaforice* (sau substitute*), cât și ca deictice*, utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situația* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai caietul de acolo); d) adverbe de afirmație și de negație: da, nu și echivalentele lor; e) adverbe care funcționează ca mărci ale exclamației (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogației (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot așa de), unele dintre ele pierzându-și autonomia* și devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuțiuni adverbiale cu funcție de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt. în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuși, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferențe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale și deictice, de ex., privesc modul de a-și procura referința, în timp ce cele circumstanțiale privesc tipul de referință, astfel încât există adverbe care. în același timp, sunt pronominale și circumstanțiale; altele funcționează, în același timp, ca mărci exclamative și de gradare etc. în multe limbi, romanice și neromanice, se stabilește o relație morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb și adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -ly, atașate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. fianche, adv. franchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române constă în identitatea formei adjectivului (masc. sg.) și a adverbului, exceptând distincția afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -ește (bărbătesc – bărbătește) și câteva rădăcini diferite. în majoritatea aparițiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citește corect (adv.) – răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deși ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută (vezi FORMARE A CUVINTELOR). G.P.D.

MĂSCĂRICI s. m. Persoană angajată Ia curțile domnitorilor sau ale boierilor, pentru a-i distra prin gesturi, glume (adesea necuviincioase) etc.; bufon, (învechit) soitar, măscăreț (1), mascaragiu (1), (învechit, rar) măscăraci. V. c i u f. Brut să feace nebun de scăpă de moarte și-l puse Tulie măscărici coconiloru-ș. MOXA, 356/35, cf. 387/30. Să nu dai boieriile măscăricilor și celora ce fac rîsuri. NEAGOE, ÎNV. 257/8. Care popă. . . va umbla la cîrșme și să face măscărici și vrăjitoriu, să i se ia popie (a. 1 675). GCR I, 217/26. Chiemă împăratul pre nește măscărici și mai vicleani de toți oamenii. FL. D. (1 680), 37²/17. Nu se sătura de curvie, de giocuri, de cimpoieșe șî de măscărici ce-i ținea. N. COSTIN, LET. I A, 120/22. Întrebări ce Fagotti (măscăriciul craiului Alboni) pusă să le răspunză Bertoldo (A, 1 799). GCR II, 170/32. Împrejurul împăratului erau mulți măscărici. GORJAN, H. IV, 27/9, cf. II, 171/10, BĂRAC, T. 65/2. [Poporul] căsca gura la învîrtelile și strîmbăturile pehlivanilor și ale măscăricilor domnești. FILIMON, O. I, 109. Orice boier care se respecta, avea un taraf de lăutari și un măscărici. Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef, să păcălească pe musafiri și chiar pe stăpînu-său. CARAGIALE, O, III, 221. Acesta era și măscăriciul lui Bacus; și nimeni nu scăpa fără să-i atîrne de coadă. . . cîte vrun ponos. L ISPIRESCU, U. 104. ◊ (Adjectival) Să facă veselii cu naiuri și cu cântece hagimești și cu mulți peilivani măscărici. NECULCE, L. 318. ♦ Personaj comic în reprezentațiile de circ, la diferite serbări populare etc. ; paiață, saltimbanc, clovn. E foarte mare deosebire între comic și măscărici: cel dintâi mă incîntă, mă face să rîd cu plăcere. . ., în vreme ce celălalt îmi zmulge rîsul, însă mă face să mă roșesc adese că l-am putut suferi. PR. DRAM. 200. Pellier îi părea măscărici cînd glumele sale făcea pe femeia lui să rîză. NEGRUZZI, S. I, 73. Un copil. . . în cap cu un cilindru turtit face caraghiozlîcuri. Este un mititel măscărici foarte destrăbălat. CARAGIALE, S. 68. Într-o seară sînt iarăși într-un birt imens cu grădină. . ., cu dansuri-de „cadîne” și măscărici. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Și încă mai primesc la casele lor turca sau brezaia, avînd cu sine și măscărici ghiduși, carele schimbîndu-și fața sa zice cuvinte urîte. ȘEZ. VI, 127. ♦ Epitet depreciativ pentru un actor lipsit de talent. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol etc. El însuș să face măscărici și batjocură oamenilor (a. 1 817). IORGA, S. D. XII, 173. Unul, ca să fie prea glumeț, ajunge măscărici; altul, ca să fie prea trist, rămâne necitit. HELIADE, O. II, 20, cf. I,12O. Ghidi, măscărici obraznic! ALECSANDRI, T.1 689. Era încă un prilej pentru diavolii de copii să-l ia peste picior – recitîndu-i versurile la șezători, spre nesfârșitul rîs al norodului de măscărici afurisiți. CIAUȘANU, R. SCUT. 39. Arde-l-ar focul de măscărici, să-l arză! STĂNOIU, C. I. 126. - Pl.: măscărici. – Măscări¹ + suf. -ici.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

NEGATIV, -Ă adj., s. n. I. adj. 1. (Mat.; despre valori numerice) Care este mai mic decît zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul minus (1). [Numerele] ce urmează sămnului „–” să numesc... negative. asachi, alghebra, 7^r/5, cf. poenaru, e. a. 6/11. Cînd esponentul este negativ, adecă are semnul „–”, atunci trebuie a’mpărți unimea prin rădăcină de atîtea ori cîte unimi are esponentul. lazarini, m. 184/5. Cîtimi pozitive și... cîtimi negative. culianu, a. 8. Orice număr pozitiv este mai mare decît orice număr negativ. algebra viii, 11. ◊ Semn negativ = semnul minus (1), folosit pentru caracterizarea numerelor negative (I 1). După această formă se vor alcătui lesne... puterile din rădăcina A – B, de se vor însămna făcuturile cu semnul negativ. aat 180^v/14. Această lucrare cere a... se arăta prin semnul „–” ce se pronunțiază minus sau mai puțin, și-l numim negativ. heliade, a. 3/2. Semnul „–” se numește negativ. g. pop, e. 6/13. 2. (Despre electricitate) Care apare la anodul unui element generator electrochimic. De iaste așa, cu bună seamă acest copaciu are în sine electricitate negativă. leon asachi, b. 42/14. Electricitatea steclei s-au luat de pozitivă, iară a rășinelor, a cerei cei tari, de negativă. stamati, f. 114/20, cf. barasch, m. iii, 68/25. Potențialul este pozitiv sau negativ după semnul electricității cu care este încărcat electrometrul. poni, f. 205, cf. 195. Seva... transportă spre părțile superioare ale plantei sarcini electrice negative. agrotehnica, i, 219. Electronul este sarcina elementară de electricitate negativă. Chim. an. călit. 12. Capătă o sarcină electrică negativă. ib. 17. ◊ (Adverbial) Unul și același element poate primi unul sau mai mulți electroni și să se încarce negativ. ib. 22. 3. (În opoziție cu afirmativ) Care exprimă o negare¹ (1) sau un refuz, care neagă ceva, care are (sau conferă) un sens de negare¹. Particulă negativă. heliade, gr. rom. 111/29, cf. id. d. j. 65/7. S-au rostit răspunsul negativ (neînvoitor). ar (1838), 100¹/9. O propoziție negativă. gr. r.-n. ii, 41/20. Pozitive sînt noțiunile care afirmă ceva, negative sînt acele care înlătură o afirmare. maiorescu, l. 34, cf. id. cr. i, 78. Imperativul negativ se deosebește de cel afirmativ. iordan, g. 191, cf. 36. Don Diego e așa de supărat de răspunsul negativ pe care i l-a dat don Bernardo..., încît îi dă o palmă. călinescu, i. 124. Atunci cînd întrebarea este la forma negativă, se răspunde prin adverbul „ba”. scl 1955, 284. De fiecare dată am primit răspuns negativ. scînteia, 1962, nr. 5404. ◊ (Adverbial) Medicul răspunse... negativ. calendar (1857), 80/1. ♦ (Substantivat, f.; neobișnuit) Cuvînt sau enunț cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. Și-a împlinit ea oare cel puțin angajamentul? La aceasta putem răspunde cu negativa. filimon, o. ii, 190. 4. (în opoziție cu pozitiv) Lipsit de însușiri bune, de calități, rău; care nu se recomandă, care produce rău, care este periculos. Poate însă un grad potrivit a frigului într-atîta întări viiața încît dînsul concentrează puterea vieții..., însă aceasta nu este pozitivă, ci negativă întărire. vasici, m. i, 37/20. Precum vezi, ai perspectiva unei compensații negative. hogaș, dr. i, 63. Înghețul poate avea și alte efecte negative asupra plantelor. agrotehnica, ii, 77, cf. i, 757. Asemenea fenomene negative nu sînt altceva decît manifestări de snobism intelectual. s ianuarie 1962, 12. ◊ (Adverbial) Asupra pîraielor de munte influența omului se face simțită în două moduri: a) pozitiv... și b) negativ, prin distrugerea întregului efectiv piscicol. c. antonescu, p. 20. ◊ (Substantivat) O asemenea construcție a favorizat crearea unui anume raport între personajele pozitive și „negativii” care le stau în cale. gl 1952, nr. 260, 7/2. 5. (Chim., Biol.; despre unele reacții ale anticorpilor) Care nu se produce în prezența antigenului sub influența și în prezența căruia a luat naștere; (despre analize medicale) care infirmă prezența în organism a unui anumit agent (patogen). Prin neosalvarsan reacția Wasserman devine mai curînd negativă. ygrec, m. n. 338. II. s. n. 1. Imagine obținută pe un material fotografic (film, hîrtie etc.) la care distribuția luminii și a umbrei este inversă în raport cu cea reală; p. ext. placă, film sau hîrtie fotografică pe care s-a obținut o asemenea imagine. 2. (Tipogr.) Literă albă imprimată pe un fond închis. v. molin, v. t. 56. – pl.: negativi, -e. – Din lat. negativus, fr. négatif, germ. negativ.

ÎNDOIALĂ, îndoieli, s. f. Neîncredere, ezitare, șovăială. Rizea ținea capul plecat într-o parte și-l privea pe Marinică ciudat, cu îndoială. DUMITRIU, N. 20. Ghimpele îndoielii îi împungea dureros inima. BART, E. 182. Pentru ce lasă ele să intre într-o inimă plină de iubire îndoiala și ura. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. adv. Fără îndoială = negreșit, cu siguranță. Piatra, fără îndoială, este un oraș foarte frumos. SADOVEANU, O. VII 177. Fără îndoială că trebuie să faci ceva. SAHIA, N. 102. Fără îndoială, ziceam, acesta e limbagiul adevăratului amor! NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A avea îndoieli = a se îndoi (III), a nu fi sigur. A cădea la îndoială = a începe să se îndoiască, a nu fi sigur, a fi în nedumerire, în nesiguranță. A sta la îndoială = a șovăi, a ezita. Bietul băiat nu mai stătu la îndoială, se făcu frate de cruce cu Strîmbă-Lemne. POPESCU, B. II 85. A pune (ceva) la îndoială = a se îndoi (III) de ceva. A pus la îndoială cele auzite ieri. Nu încape îndoială (că) sau (în forma de întrebare retorică) mai încape îndoială? = e sigur, e cert (că)... Vinovați eram, îndoială nu încăpea. STANCU, D. 306. Nu rămîne îndoială (că... sau de... ) sau (în forma de întrebare retorică) mai rămîne îndoială? = a fi sigur, a avea siguranța (că... sau de.... ). Mai rămîne îndoială despre asta? zise Gerilă. CREANGĂ, P. 258. Nu rămîne îndoială... că sturnii lui Pliniu și lui Marțial sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. ♦ Credință care se clatină, credință zdruncinată. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli. BENIUC, V. 60. Împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52.

SOCOTINȚĂ, socotințe, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Opinie, părere. Ion-vodă avea o credință și o socotință: că țara-i mai tare decît oștile năimite. SADOVEANU, N. P. 11. Socotința mea este să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. Și eu sînt de această socotință, fătul mieu. DRĂGHICI, R. 73. ♦ Idee, gînd. Fiind rupt de foame, venea cu socotință că... poate are vro bucată de pîine să i-o dea. ȘEZ. III 132. 2. Judecată sănătoasă, chibzuială, măsură. V. socoteală (4). Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cum de ai așa răbdare Pentr-un cutezător... Om fără de socotință. TEODORESCU, P. P. 106. 3. Minte, rațiune. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea încă nici cea mai mică parte a acestuia, au zis în sineși. DRĂGHICI, R. 154. 4. Hotărîre, voință. Hotărînd din toată inima că-și va schimba socotința și că niciodată va mai urma lucru ce va cunoaște că nu ar fi spre bine. DRĂGHICI, R. 38.

MIRARE s. f. Faptul de a (se) m i r a¹. 1. Nedumerire, surprindere; p. e x t. uimire, (rar) minune (3). Eu cunosc pre bine că tu ești fiiul său, tu mă aduci spre mirări, căci mi s[ă] pare a auzi însuși pre el vorovind (cca 1750). GCR, II, 83/12. Inimă, mă ia merare, Cum mai poți ave răbdare (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. Au arătat a sa mirare prin tăcere, IST. CAROL XII, 73^v/3, cf. 15²/13. Numa rămíne cu totul uimit și zălud de o mierare ca aceaia ce altă dată. nu i să întîmplasă. BELDIMAN, N. P. I 55/20. Căpitanul . . . de mirare încrucindu-să au scăpat cuțitul din mînă. DRĂGHICI, R. 13/7. În loc de lapte, l-au învățat a mînca carne și pîine și el mînca de era o mirare și bucurie la ei. BĂRAC, T. 7/29. Astă vizită îmi pricinui mirare. NEGRUZZI, S. I, 50, cf. 221. Am plecat în aceeași zi, nesocotind toată primejdia, cu mirarea chiar a bărbaților de arme. BOLLIAC, ap. GHICA, A. 630, cf. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Feluritele costume ale acestor popoare ne atraseră mai cu seamă mirarea. BOLINTINEANU, O. 289. Dar ce zgomot se aude?. . . Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I, 87. Mi-am găsit beleaua cu dihania cea de cucoș, zise boieriul cuprins de mierare. CREANGĂ, P. 66, cf. 186, 192, 213. Bătrînă cu destulă mirare a primit darul. CARAGIALE, O. II, 267. Frații mei rămaseră în mirare văzîndu-se față cu noi. ISPIRESCU, L. 303, cf. COȘBUC, P. II, 19. Îl întrerupse cu atîta mirare în voce, încît Oprișor se zăpăci o clipă. REBREANU, NUV. 316, cf. id. R. I, 268. Eram copil și mă miram de toate (nici acuma nu m-am vindecat de mirări). TEODOREANU, M. U. 118. Vînătorul înălță fruntea și privi pe fiica lui cu mirare. SADOVEANU, O. XI, 91, cf. XIV, 190. Abia își înăbușise un strigăt de mirare. STANCU, R. A. III, 337, cf. 142. Lumea-ntreagă stă-n mirare. ALECSANDRI, P. P. 173. Și-am să joc al dracului, De mirarea satului. MARIAN, SA. 21. M-am pus în mirare de el ce-o povestit, ALR II 2307/47. Cea mai mare mirare, din neștiință. ZANNE, P. VIII, 337. ◊ Fig. Au strigat de multă mirare Apele rîului și flacăra focului. DEȘLIU, G. 31. Semnul mirării = semnul exclamării, v. e x c l a m a r e. Jurnaliștii fac articoli fulgerători și plini de semnul mirării și al întrebării. FILIMON, O. I, 253. ◊ L o c. a d j. și a d v. De-(a) mirare = surprinzător; p. ext. uimitor. Era de mirare a prăvi arătarea și sămnu ca acela. NECULCE, L. 42, cf. GCR II, 112/10. Nu-i lucru de mirare, tată, că se găsesc oameni atît varvari de să închină la foc? DRĂGHICI, R. 75/24, cf. 84/30, 151/12. Un hura îl primi. . . și este de mierare, căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Oarecine îmi spunea C-a vîndut din întâmplare Și cu preț de mirare Un cal prost ce el avea. ALEXANDRESCU, O. 318. Mai de mierare încă e acest sfîrșit. IORGA, L. II, 541. Noi stăm sub mîna acestui comis Jder și doamnia sa ne învață lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. SADOVEANU, O. XIII, 955. ◊ E x p r. (Învechit și popular) A-i fi (cuiva) de (sau a, de-a) mirare (sau de-a mirarea) = a se mira, a rămîne nedumerit, surprins. Mi-i de merare că n-ați văzut în gazetile Franției ajungerea noastră aice. KOGĂLNICEANU, S. 60. Împăratului i-a fost de-a mirarea văzînd că niște golani au asemenea îndrăzneală. CREANGĂ, P. 249, cf. 194, 218. Îl caută și-l ocrotește de mi-a fost de-a mirare. SADOVEANU, O. XIII, 682. Nu pricep cum ai pus mîna pe bani de la el. . . Asta mi-e a mirare. VORNIC, P. 68. N-ar fi de mirare să . . . = e posibil să . . . , ne putem aștepta să . . . N-ar fi de mirare să se ridice și cei de-aici. REBREANU, R. II, 66. N-ar fi de mirare să-l vedem deschizînd două-trei afaceri scandaloase. C. PETRESCU, C. V. 131. (Regional) Nu-i mirare! = n-aveți de ce mulțumi! COMAN, GL. ♦ (În construcții exclamative) Lucru neobișnuit, surprinzător, ciudat. Ce mirare, că nici unul n-are barbă. VĂCĂRESCUL, IST. 252. ♦ (Învechit) Minune (1). Pomeniți dudele lui ce feace, mirurile (mirările H) lui. PSALT. 218. 2. (Învechit) Admirație. Să făcu minune mare, care da celor ce vedea mirare și celor ce auziia umilință (a.1698). GCR I,319/26. Au făcut în fieștecare vreame atîtea prealuminate lucruri încît nu poate limbă de om să le povestească fără altă mai mare mirare. MOLNAR, RET. 6/10. Oricare din aceste frumuseți în parte, ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțămînt de mirare sau un fior de amor. NEGRUZZI, S. I, 44. Tineret cu mare curagiu și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribejilor spectacolul frăției curate. RUSSO, S. 42. Noi venim mirarea noastră la mormîntu-ți a depune. ALEXANDRESCU, M. 15. L o c. a d j. (Vrednic) de mirare = care merită admirație; de admirat, minunat, admirabil. Era foartea ascuțit la mintea și vreadnic de mirare. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/4. Cît de înaltă și vrednică de mirare și de laudă. MARCOVICI, D. 455/27. Pentru aceasta avem multe vrednice de mirare pilde. DRĂGHICI, R. 103/7. Avea. . . o ținere de minte foarte de mirare. GORJAN, H. I, 13/24, cf. IV, 37/9. Astă zădărnicie. , . Naște de multe ori fapte vestite și de mirare. CONACHI, P. 286. Dar cu slabele-ți mijloace, faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, M. 15. Harap Alb. . . venea în pasul calului aducînd cu sine pielea și capul cerbului. . . Uitîndu-se unii la alții, nu știau ce să zică, pentru că în adevăr era și lucru de mirare! CREANGĂ, P. 229, cf. 306. 3. (Rar) îndoială, cumpănă, nehotărîre. Nu să cade să te superi căci îți fac întrebare, Și la mirările mele căci îți cer dezlegare. PANN, E. III, 52/7. Să afla în mirare cu ce chip să-i bage înlăuntru, fiindcă. . . ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100/2. 4. (Învechit, rar) Neliniște, zbucium, frămîntare, teamă. Fugiră de la mormînt că era cuprinse de tremur și de mirare. N. TEST. (1 648), 63^v/29. 5. (Rar) Curiozitate. Deodată s-au îngrozit, iar apoi, viind în mirare, au alergat. . . ca să vadă ce era. DRĂGHICI, R. 165/31. Pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ea să mergi la dumneaei. GORJAN, H. IV, 130/15. 6. (Regional) „Vorbă de ocară”. (Coșbuc-Năsăud). COMAN, GL . – Pl.: (rar) mirări. – Și regional mierare s. f. – V. mira¹.

PREDICAT s. n. (< fr. prédicat, lat. praedicatum): parte principală de propoziție care arată ce se spune despre subiect. Răspunde la întrebănle ce face?, ce este?, cine este? sau cum este? subiectul: „Și mănâncă frumușel / Și bea vin din burdușel / Și grăiește în ăst fel” (Folclor); „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz” (V. Alecsandri), „Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocorăști” (I. Slavici); „Opinca-i era spartă...” (V. Alecsandri). ◊ ~ verbal: p. exprimat printr-un verb predicativ, printr-o locuțiune verbală predicativă (ambele la un mod personal și la orice diateză) sau printr-o construcție perifrastică de viitor popular. Răspunde la întrebările ce face? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium” (M. Eminescu); „Vrând, nevrând, domnul fu silit a se îmblânzi și a-i dărui viața” (N. Bălcescu); „...se strânsese lumea ca la o comedie împrejurul nostru” (Ion Creangă); „Moșule, ie sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vânt...” (idem); „Am să te apăr eu, Bologa!” (L. Rebreanu); „Eu mă temeam că acuma Budulea Taichii are să fie pedepsit” (I. Slavici). ◊ ~ nominal: p. exprimat printr-un verb copulativ la un mod personal și un nume predicativ (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb la infinitiv, verb la supin, interjecție, adverb). Răspunde la întrebările ce este?, cine este? sau cum este? subiectul sau ce se spune? despre subiect: „...pupăza era ceasornicul satului” (Ion Creangă); „Eu sunt nevasta lui Nechifor Lipan” (M. Sadoveanu); „Radu deveni iarăși trist” (A. Vlahuță); „Au crezut-ai că sunt mort?” (G. Topârceanu); „Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mâna zmeilor” (P. Ispirescu); „Prietenul meu este al șaselea care se prezintă la acest examen”; „...mama, în slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel” (Ion Creangă); „Frica ce le cuprinsese pe amândouă era de nepovestit” (P. Ispirescu); „Prietene, este vai de tine acum!”; „Astfel este țara Ardealului” (N. Bălcescu). Tot p. nominale sunt considerate și cele exprimate prin construcții perifrastice de viitor, în structura cărora se află un verb copulativ la conjunctiv, sau cele exprimate prin expresii verbale impersonale: „...s-ar bucura Safta, dac-ar afla că feciorul ei are să fie dascăl” (I. Slavici); „Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte” (Ion Creangă); „Oameni ca dânsul sunt atât de rari..., încât e de mirare cum de se mai găsesc” (C. Negruzzi). ◊ ~ adverbial: p. exprimat printr-un adverb sau printr-o locuțiune adverbială predicativă, ca în exemplele „...negreșit că și tu ai să te întorci rușinat ca și frații tăi mai mari” (P. Ispirescu); „Bine, frate, firește că sunt curios să aflu” (I. L. Caragiale); „Probabil că un sentiment de răzbunare... l-a făcut pe om vânător” (T. Arghezi); „Fără îndoială că nu aștepta de la mine nici vorbă bună, nici dezmierdare” (M. Sadoveanu). ◊ ~ interjecțional: p. exprimat printr-o interjecție predicativă, ca în exemplele „Iată și pe Fefeleaga!” (I. Agârbiceanu); „Atunci, na! strigă Sorbu” (Em. Gârleanu); „Aho! car nebun, aho!” (Ion Creangă); „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” (R. Tudoran). ◊ ~ subînțeles: p. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, prin raportarea acesteia la propoziția anterioară sau prin intonație și pauză, ca în exemplele „Să aducă volumele? – Cine?” [să le aducă, să aducă volumele?]; „Și iepurele alerga nebunește la vale. Mingea – după el!” [alerga]. Pentru clasificarea p. v. criteriu.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane și ale celor ce-i așteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. I 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! COȘBUC, P. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat. CARAGIALE, P. 151. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. ◊ Fig. La glasul libertății văd Moldova deșteptată, Și la glasul omenirii o simțesc înduioșată, ALECSANDRI, O. 74. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată, împreună; în unanimitate, de comun acord. Oștenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. VII 14. Cu toții într-un glas făcea întrebare. DRĂGHICI, R. 107. ◊ Expr. A da glas = a striga; fig. a exprima. Cînd căruța se opri, el dădu glas. SADOVEANU, P. M. 237. A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi (mai) tare (amenințînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-și pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-și drege glasul v. drege. ♦ (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulțimi). Încremeni cu groază, ca și cînd mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. REBREANU, R. II 277. ♦ Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau țipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. În păduriștea de mesteacăni... păsările primăverii se-ngînă și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. CARAGIALE, P. 43. Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ, P. 68. ♦ Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se întețeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, O. I 447. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. În codri-adînci, cățelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93. 2. Fig. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munți, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș. CREANGĂ, A. 31. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. RUSSO, O. 114. ♦ Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... IOSIF, V. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. 3. (Învechit) Veste, știre. Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că... s-a lovit de față cu Afis-pașa. BĂLCESCU, O. II 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericești. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua, un atestat... a treia, să cunoști cele 8 glasuri. SLAVICI, O. I 77. Știa și el glasurile pe dinafară. CREANGĂ, A. 9.

predicat psihologic, orice segment al unui enunț, care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, poartă accentul predicativ (este elementul nucleu sau suport) al comunicării (A): „- Nu e vorba despre asta, domnule.” „- Dar despre ce, mă rog matale?” „- E vorba despre un bun al meu [...]” (M. Sadoveanu) Orice enunț este alcătuit din două unități sau segmente fundamentale: unul – reprezentând cuvântul ori grupul de cuvinte „prezent în mintea vorbitorului” înainte de a vorbi – este elementul cunoscut (determinatul), respectiv subiectul (așezat în fruntea enunțului), și celălalt, necunoscut înainte de a i se asocia (determinantul), pe care-l numim predicat, situat în enunț, după primul (cf. și A. Philippide, p. 126). Dacă aceste două unități ale enunțului au anumiți indici lexico-gramaticali consacrați, se numesc subiect gramatical și predicai gramatical, iar enunțul propoziție; dar se numesc, dacă ele corespund, în adevăr, descrierii de mai sus, și subiect psihologic și p. p. Este cazul când între unitățile gramaticale și psihologice ale propoziției există o concordanță. Așa, de exemplu, dacă vrem să spunem (să comunicăm) ceva despre „copil” vom zice „Copilul / este cuminte” ori: „se joacă”. Segmentele „este cuminte” și „se joacă” aduc un spor de informație față de subiectul „copilul”, a cărui cunoaștere se poate limita și numai la numele de „copilul”. Deseori însă segmentul determinant (elementul necunoscut) poate fi altul decât predicatul, și anume una din părțile secundare ale propoziției, ori chiar subiectul! în acest caz, avem de-a face cu o discordanță între predicatul gramatical și cel psihologic. Concordanța ori discordanța între unitățile gramaticale și cele psihologice o constatăm cu ajutorul unor întrebări analizatoare, dictate de situația ori contextul dialogului locutor-interlocutor ori al „dialogului” cu textul supus analizei gramaticale. Structura întrebării analizatoare este aceasta: ea cuprinde un pronume ori adverb interogativ însoțit de acel element preluat din enunț care reprezintă determinantul, în timp ce particula interogativă reprezintă un substitut al p. p. căutat în analiză. Astfel, dacă p. p. este atributul din propoziție, vom întreba „ce fel de...?” sau „care?”, cum ar fi: – „Ce fel de fructe... ?” Răspuns: „Fructe exotice am cumpărat”, sau: – „Care fructe... ?” Răspuns: „Fructele exotice sunt mai scumpe.” Atributul „exotice” reprezintă p. p. din propozițiile de mai sus. Dacă p. p. este complementul direct, întrebarea analizatoare va fi: „ce” („pe cine”, „pe care”) + verbul regent sau un sinonim: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinței biruință căta orice cavaler.” (Eminescu) Dacă p. p. este un complement circumstanțial, întrebarea sa ar fi „cât timp”? („câți ani” etc.)? sau „unde?” etc. + verbul regent: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” (Eminescu) sau: „Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.” (Eminescu) Când chiar subiectul (gramatical) este p. p., întrebarea va fi „cine?” + verbul predicativ (sau un sinonim al său): -„Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră... ” (Eminescu) S-a spus că unitățile gramaticale fundamentale ale propoziției sunt la origine unități psihologice ale comunicării, care s-au cristalizat în forma unor anumite construcții lexico-gramaticale, numite subiect (gramatical) și predicat (gramatical): construcții stereotipe legate de tradiția limbii; unitățile psihologice însă au rămas încă vii, exprimând determinantul și determinatul, într-un enunț, dincolo de îngrădirile subiectului gramatical și predicatului gramatical (cf. Hermann Paul, § 180). Determinarea lor în analiza gramaticală a propoziției și frazei înseamnă determinarea reliefului stilistic al enunțului și, prin aceasta, identificarea mesajului fiecărei unități compoziționale a unei opere. Observăm, așadar, că p. p. nu se conservă numai în predicatul gramatical, ci și în alte construcții în care poate fi identificat ca fenomen sintactic permanent în sintaxa propoziției și frazei, legat și de anumiți indici gramaticali, cu valoare constantă (în opoziție cu indicii predicatului gramatical care nu totdeauna este, totuși și p. p.!). Astfel, în sintaxa propoziției, mai ales, atributul predicativ sau elementul predicativ suplimentar este totdeauna un p. gramaticalizat. De asemenea, unele propoziții subordonate cum ar fi cauzala introdusă prin „pentru că”, „fiindcă”, circumstanțiala de excepție introdusă prin „decât că”, circumstanțiala opozițională exprimată printr-o falsă finală ș.a., iar dintre propozițiile regente, principala unei cumulative sunt, iarăși, un p. p. al frazei. Analiza gramaticală, care-și propune să constate concordanța ori discordanța între unitățile psihologice și cele gramaticale în propoziție, să identifice funcția de predicat psihologica unor propoziții în frază, va ajunge la o clasificare supragramaticală sau stilistică a unităților vorbirii. Este vorba de analiza stilistică a propoziției și frazei, care ține de domeniul „gramaticii expresive”. • Morier (p. 308-310) definește astfel p. p.: „Membru al unei propoziții prin care se exprimă, cu privire la ceva, ceea ce vrem să spunem.” Dar aceasta este definiția la care are dreptul, în primul rând, predicatul gramatical. Definiția nu conține diferența specifică. Exemplele discutate de autor ilustrează însă, în adevăr, p. p.; dar Morier le analizează din punctul de vedere al „melodiei sintactice și semantico-afective”, pornind de la o observație a lui Bally, care a arătat că „melodia propoziției tinde să pună în evidență le propos”, respectiv „ceea ce ținem să spunem despre un obiect, le thème”: „Bonjour, Monsieur!” „Entrez, Mesdames et Messieurs!” În adevăr, p. p. este subliniat nu numai prin accent, ci și prin nivelul melodic mai ridicat decât restul enunțului, care reprezintă ceea ce trebuie să numim subiectul psihologic al propoziției sau frazei (cf. Gh. N. Dragomirescu, „Limba română”, 1972, nr. 2).

catehism, catehisme s. n. 1. Expunere a principiilor religiei creștine sub formă de întrebări și răspunsuri; catihis. ♦ Carte care cuprinde această expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune în mod riguros esența unei concepții, a unei doctrine. ◊ Catehismul luteran = prima carte de cult în limba română, tipărită la Sibiu în 1544 de Filip Moldoveanu, alias Philippus Pictor (Mahler), sub influența Reformei, din care nu s-a păstrat nici un exemplar, dar care este atestată în arhiva orașului Sibiu și într-o scrisoare particulară din 1546. ◊ Catehismul calvinesc = carte tipărită în limba română la Alba-Iulia ÎN 1640 sau 1642, cu scopul răspândirii calvinismului printre români, și descoperită de Vaarlam, mitropolitul Moldovei, în biblioteca lui Udriște Năsturel din Târgoviște; împotriva acesteia Vaarlam a scris lucrarea Răspuns împotriva Catehismului calvinesc (1645). – Din gr. katehismos.

energetism, teorie a procesualității muzicale, datorată lui Ernst Kurth, axată, în egală măsură pe datele psihologiei* muzicii și pe acelea ale fenomenului sonor. Deși nu și-a denumit teoria ca atare, Kurth așază în centrul ei ideea de energie, o energie nu de ordin fizic (chiar dacă „explozia energetică” de la începutul sec. 20 a caracterizat eforturile cercetării fundamentale în fizică și a interesat gnoseologia în genere), ci una implicită procesului muzical. Punctul de pornire, forță motrice, și finalitatea oricărui proces îl constituie energia, materializată în variate forme (mișcare, tensiune, forță, dinamică etc.) la nivelul tuturor elementelor muzicii, prin intermediul unor reacții psihice dirijate și autodirijate. Pentru Kurth, ca și pentru teoreticienii contemporani ai artelor plastice (Worringer), obiectele estetice au o viață internă, atribuită de cel ce le percepe, fiind vorba deci de o confundare a obiectului în subiect prin efectul intropatiei (Einfühlung). Strict muzical, elementul primordial în viziune e. este melodia*, care, identificată cu linia, este în concordanță cu necesitatea de contur, de precizare a desenului, proprie atât artelor plastice cât și muzicii de după impresionism* (precedând în plan ideologic reacțiile de tip neoclasic*, expresionist* și constructivist). Melodia-linie (considerată ca un întreg indivizibil) conține în structura ei tot ceea ce este necesar pentru a face să se manifeste un important factor al energiei, care este mișcarea; de aceea: Melodie ist Bewegung („melodia este mișcare”). Această mișcare nu este doar rezultatul unor date acustic-sonore (și nici numai tempoului (2) sau al aglomerării de valori) conținute în melodie ci, mai ales, acelor al unei „voințe de mișcare”, al „relațiilor dintre tonuri percepute ca senzații ale unui fenomen al energiilor”. Dacă linia-melodie girează desfășurarea oricărui proces („întreaga muzică este o melodie în mare”), această melodie este cu atât mai mult implicată în contrapunct* – prima fază cu organizare spațială a facturii muzicale – care este văzut ca o multiplicare de linii melodice ce nu se stânjenesc în concomitența lor. Ideea liniarismului* neoclasic și-ar fi putut găsi opus-ul lui Ernst Kurth Grundlagen des linearen Kontrapunkts (1917) un sprijin. Deși acuzat (Knud Jeppesen) de a fi repudiat orice aluzie la relațiile verticale existente în cadrul c. punctului, Kurth nu elimină noțiunea de funcție* în domeniul specific al acesteia, armonia (III, 1, 2) (Romantische Harmonik und ihre Krise in Wagners „Tristan”, 1920). Numai că această funcție este investită cu virtuți în primul rând energetice, care, pe rând, sunt „extrase” din ceea ce, în fond teoria armonicului presupusese mai de mult a fi surse ale mișcării și tensiunii: disonanța* și rezolvarea* ei, tendința D spre T, caracterul evaziv al Sd, contrastul dintre acordul* major și cel minor, caracterul disonantic al sensibilei* naturale și caracterul asemănător al cromatizării* unor trepte* devenite sensibile; însuși acordul* – această simultană „oprire” a liniilor pe verticală, dar permanent raportată la linia pură și determinantă a melodicului dă naștere forțelor armonic-tonale prin succesiune: „fiecare legătură a unui acord oarecare al tonalității cu acordul fundamentalei sau cu acela al unei trepte constituie deja în sine un factor de tensiune”. Analiza* aplicată de către Kurth mai ales domeniului armonic nu este, nu numai principial, ci și în amănuntele ei, contrară metodelor tradiționale, ca pentru a proba imposibilitatea (sau lipsa de necesitate) a trecerii unei bariere pur tehnice. Faptul este semnificativ pentru întrebarea fundamentală pe care o ridică e. cu privire la anterioritatea factorului psihologic sau al celui propriu-zis muzical sau, în alți termeni, prin ce anume din realitatea facturii muzicale și din procesele ei se justifică anume senzații energetiste, care pot fi în cele din urmă doar proiectări subiective (intuitive) asupra obiectului (de aceea teoreticianul nici nu poate opta hotărât pentru substituirea definitivă a noțiunii de melodie – într-adevăr, fără acoperire „sistematică”, în sens dogmatic, a inefabilului și – cu aceea de linie – tot pe atât de inefabilă și susținută doar de „indicibilele” reflexe ale psihicului). Tot în sfera speculației se înscriu și noțiunile de energie cinetică și potențială; potrivit acestora, energia cinetică – aspectul cel mai dinamic al muzicii – se identifică cu datul cel mai simplu (dar și cel mai bogat în rezerve energetice): melodia și, invers, datul elaborat, precum armonicul, conține energia potențială. Dincolo de aceste aserțiuni, e. a luminat într-un chip creator rolul melodicului într-o seamă de fenomene – între care, ca o realizare pozitivă, trebuie menționată relevarea polifoniei latente din monodia* bachiană (ceea ce are drept rezultat și considerabila înnoire a metodei analitice la acest capitol) – a conceptualizat o seamă de tendințe tehnic-stilistice ce se manifestaseră în epocă, a stimulat chiar axarea unor viitoare curente pe construcția riguroasă, în aceeași măsură în care a eliminat zgura conținutistă a unor estetici (precum hermeneutica kretschmariană) care priveau procesele psihice nu ca pe date proprii și intrinsece, ci extrinsece fenomenului muzical: v. fenomenologia muzicii; psihologie muzicală.

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor. ◊ ~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă. ◊ ~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele. ◊ ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?. ◊ ~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce. ◊ ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași. ◊ ~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

CUM¹ adv. I. (Interogativ) 1. În ce mod? în ce fel? în care chip? Cum ai făcut de ai venit după noi, de nici una dintre surori nu te-a văzut? ISPIRESCU, L. 239. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump? EMINESCU, O.I 213. Foaie verde de trifoi, Cum să vorbim amîndoi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S.III 23. ◊ (Eliptic, urmat de un conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea modalitatea, posibilitatea, mijloacele de a... Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. ODOBESCU, S. III 9. Dulce ți-i gurița, lele, Mai dulce n-are cum fi, Că-i ca strugurul din vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ (Interogativ-exclamativ, urmat de cuvinte ca «focul», «naiba», «dracul», «dumnezeu») Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare (pe care vorbitorul nu ține să-l precizeze). În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască țestoasă se ține după vîrful nuielei lui. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Însoțit de un verb, de asemenea repetat) Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne. ISPIRESCU, L. 6. Era bucuroasă să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Cînd verbul repetat este la forma negativă, arată că nu interesează felul cum se face o acțiune, ci numai faptul că se face) Cum îl prinse, cum nu-l prinse Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trînti. RETEGANUL, P. III 70. ♦ (În întrebări retorice, uneori cu nuanță optativă) De ce? Cum nu vii tu, Țepeș, doamne...? EMINESCU, O.I151. Cuculețule năuc, Cum n-am pușcă să țepușe?. ȘEZ. I 46. ◊ (Întrebarea este legată de o motivare, o justificare, o explicație a unei acțiuni) Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mîinile de vatră. CREANGĂ, P. 140. Cum nu-i dorul mare cine, Că de la Oșorhei vine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Ba zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ (Motivarea este subînțeleasă) Mai țin minte... – cum să uit? CASSIAN, în POEZ. N. 101. Nu mai chiui. – Ba nu!... tu cum ai chiuit de trei ori? CREANGĂ, P. 55. ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum se poate, cum e posibil că... Plesni de necaz cum de să fie el ocărit. ISPIRESCU, L. 48. Bunele bătrîne nu se puteau dumiri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Cu o nuanță de regret) Cum de să se prăpădească o așa bunătate de june? ISPIRESCU, L. 102. (Retoric) Cum de nu cade trăsnetul, să ardă pe niște asemenea necredincioși! NEGRUZZI, S. I 49. (Urmat de «așa», se așteaptă o explicație) Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci? CREANGĂ, A. 141. (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește! mai încape vorbă? se poate altfel? vezi bine! Tu, ciocîrlane, nu cumva știi unde se află Mănăstirea de Tămîie? – Da cum să nu știu, stăpînă? CREANGĂ, P. 93. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! – Da cum, foc, n-or sămăna, Că-s făcuți pe seama ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402; b) vorbă să fie! da de unde?! Acum cred că... mi-i da drumul să intru la dumnezeu, că tare mare treabă mai am. – Da, cum nu; ia mai pune-ți pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 314. Apoi (sau, popular, păi) cum! = desigur! se înțelege! 2. (Exprimînd o părere de rău, o contrarietate) Se poate? adevărat să fie? Mămuca ne vede. – Cum? Eu o văd că doarme. CREANGĂ, P. 8. Cum? Ai abandonat pe Sînziana? ALECSANDRI, T. I 458. Eu nu pot ceti romînește.- Cum! Apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. 3. (Cu intonație ascendentă, întrebuințat pentru a face pe cineva să repete cele spuse și neauzite sau neînțelese bine) Ce? poftim? Cum? mai spune, te rog, o dată! 4. (În legătură cu verbul «a da», întrebuințat pentru a se informa despre prețul unui lucru) Cu cît? cu ce preț! Cum dai roșiile? II. (Exclamativ) Cît de (mare, mult, tare etc.)! Cum cîntă toate luncile în floare! CERNA, P. 160. Dragii mămucuței, dragi! Cum așteaptă ei cu bucurie! CREANGĂ, P. 25. Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. ◊ (Urmat de un adverb introdus prin prep. «de») O, cum fulgeră de strașnic! NEGRUZZI, S. I 58.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).