prefectoriță DLRLC citează acest cuvînt din Alecsandri. Formația pare curioasă. DLRM îl explică din prefect+-suf. -iță (după doctoriță). Explicația este formulată neclar, dar în orice caz se pune întrebarea : ce legătură este între prefect și doctor, pentru ca femininul unuia să-l influențeze pe al celuilalt ? Nu se vede cum doctoriță ar îi fost analizat ca doct-+-oriță, nici cum din prefectoriță s-ar putea extrage o formație regresivă *prefector. DLRM presupune că accentul în prefectoriță este pe i, și așa pare natural să credem; dar doctoriță are accentul pe prima silabă. Trebuie să ne punem întrebarea : cum se putea forma femininul de la prefect ? Nu era posibil să se spună prefectă decât dacă o femeie ar fi fost prefect (azi avem pe arhitectă), ceea ce nu era cazul, și de altfel femininele în -ă formate de la substantive erau rare pe vremea lui Alecsandri (azi se zice casieră, dar în secolul trecut nu circula decît casseriță). Pentru forme ca *prefecteasă, *prefectoaie, *prefecioaică, *prefectiță, *prefectcă lipsea orice model în limbă, pentru bunul motiv că, cu excepția lui arhitect, nici pînă azi nu avem alt nume de purtător al unei funcții terminat în -ct. Care era deci soluția ? Să se pornească de la derivatele care aveau paralele în limbă. Singurul derivaț al lui prefect era prefectură, și acesta se întîlnea nu numai cu cuvinte ca arhitectură, formate la fel, ci și cu derivate ca lectură, colectură, pictură, care aveau alături pe lector, colector, pictor (vezi și pe corectură, care are lîngă el pe de o parte pe corector, pe de alta pe corect). Astfel dacă paralel cu pictură, lectură se pot forma pictoriță, lectoriță, s-a putut găsi natural să existe și prefectoriță, alături de prefectură. Derivație indirectă (SLG, p. 68).