ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ȘARPE. Subst. Șarpe, șerpișor (dim.), șerpulete (pop.), șerpurel (pop.), șerpoi (augm.); șerpoaică, șerpoaie (rar), șerpuliță (rar), șarpe-de-apă; șarpe-de-casă; viperă, viperă-cu-corn; crotal, șarpe-cu-clopoței; cobra, șarpe-cu-ochelari; boa, boa-constrictor, piton. Șerpărie. Adj. Șerpesc, șerpiu (rar). Vb. A se tîrî. Adv. Șerpește.

BROSCĂRIȚĂ, broscărițe, s. f. Plantă erbacee acvatică cu flori verzui; iarba șarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broască + suf. -ăriță.

șarpe-de-apă (pește) s. m.

ACVATERARIU s.n. Combinație între un acvariu și un terariu, constînd dintr-o cutie special amenajată cu pereți de sticlă și cu unul din plasă de sîrmă, în care se introduce și un vas cu apă, putîndu-se crește amfibieni (broaște, salamandre) și șerpi de apă. [< acva(riu) + terariu].

BOA s.m. invar. 1. (Zool.) Șarpe uriaș, neveninos, din regiunea tropicală a Americii și din insula Madagascar. 2. Șal lung de blană sau din pene purtat de femei în jurul gîtului. [Pron. bo-a. / < fr. boa, cf. lat. boa – șarpe de apă].

balaur (balauri), s. m. – 1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerînd că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă.

filariozis s. (med.) Elefantiazis ◊ „Bolile tropicale mai fac ravagii în vastele regiuni ale Africii, Asiei și Americii Latine. Potrivit datelor furnizate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) [...] schistosomiasis, o boală purtată de șerpii de apă, care atacă ficatul, splina, intestinele și inima, infectează circa 200 de milioane de persoane; filariosis-ul, cauzat de mai multe specii de viermi paraziți, produce desfigurări, inflamări ale brațelor și picioarelor și orbire.” R.l. 21 VII 78 p. 6 [var. filariosis] (cf. it. filariosi, fr. filariose; DM; DEX, DN3)

*ídră și hídră f., pl. e (lat. hydra, d. vgr. ῾ýdra, [d. ῾ýdor, apă], un balaur mitologic cu șapte capete, pe care i le-a tăĭat Ercule. V. vidră). La ceĭ vechĭ, șarpe de apă dulce. Fig. Mare pericul și nenorocire: idra anarhiiĭ. Zool. Un gen de polipĭ care de abea se văd cu ochĭu liber (V. celenterate).

!șarpe-de-apă (pește) s. m., pl. șerpi-de-apă

BROSCĂRIȚĂ, broscărițe, s. f. Plantă erbacee acvatică cu flori verzui; iarba-șarpelui, limba-apei (Triglochin palustris). – Broască + suf. -ăriță.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau piesă de lemn, de piatră etc. așezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafața de la intrare. Pe sub pragul ușii o șuviță neagră de apă, ca un șarpe, a vîrît capul. C. PETRESCU, S. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ Partea de jos a unei porți. Pe cărare-n bolți de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. ♦ (Determinat prin «de sus») Partea de sus, orizontală, a tocului ușii, care leagă cele două părți laterale. Ieși plecîndu-se adînc să nu se lovească cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 199. ◊ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a trage învățătură dintr-o pățanie, a cîștiga experiență. Își zicea că... băiatul se va cuminți cînd se va izbi el însuși cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 50. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință. Din prag privește bătrînica Cum se tot duce mărunțel. DEȘLIU, M. 17. Fetele și nevestele din sate, pe la praguri, pe la porți, privind la noi... poate-și ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, O. I 78. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din, prag în prag. SADOVEANU, O. VII 79. A călca (sau a trece) pragul casei (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles, Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele. CARAGIALE, O. III 34; b) a ieși din casă. Și tu, bade, – așa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi... Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi și cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. 4 Porțiune de teren din față ușii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă și încremenită deasupra satului. Dormeau adînc și cîinii făcuți covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. ♦ (Rar) Temelie. Înainte vreme, în așa loc ș-așezau pragul căminului cei cari, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Fig. Loc de intrare sau de ieșire; început sau sfîrșit. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinerețea unei primăveri adevărate. SAHIA, N. 111. Numai dragostea cea vie, Zi și noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Și s-alintă-așa cu drag Pe al tinereții prag. BELDICEANU, P. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. ALECSANDRI, P. A. 138. ◊ Loc. prep. În pragul... = la începutul..., în fața..., în apropierea..., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, P. 20. După atîta vreme scursă ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Șerpilor se rostogolește clocotind din întunecimi de pădure și saltă peste un prag, în cascadă. SADOVEANU, O. A. II 198. Sunînd din unde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ◊ Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru, a împiedica săparea albiei de către ape; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafață unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ Discontinuitate care apare în relief pe suprafața plană sau cilindrică a unui organ de mașină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. ♦ (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucățică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punții instrumentelor muzicale și pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte.

anghilă sf [At: ANTIPA, P. 59 / V: (înv) ~gui~ / Pl: ~le / E: fr anguille] Pește migrator din familia murenoidelor, asemănător cu un șarpe (Anguilla anguilla) Si: (imp) tipar, țipar de mare, chipear, pișcar, șarpe-de-apă.

țipar¹ [At: ANON. CAR. / V: (reg) țimp~, țep~ / Pl: ~i / E: ns cf țipa¹] 1 sm (Șîs ~ mare, ~ fără ochi) Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung de 18-25 cm, aproape cilindric, asemănător cu al șarpelui, acoperit cu solzi mărunți și cu un strat subțire de mucus, care poate respira și aer atmosferic (producând niște sunete caracteristice când este scos din apă) și care este folosit mai mult ca nadă Si: (pop) chișcar, (reg) fâsar, smioarță, șaran, șarpe, șerpar, țicâitoare, țipău², zniorlă (Misgurnus fossilis). 2 sm (Șîc ~ de mare) Pește teleostean migrator, cu corpul în formă de șarpe, aproape cilindric, cu coada turtită lateral și cu falca inferioară ieșită în afară Si: anghilă, șarpe-de-apă (Anguilla anguilla). 3 sm (Reg; șîc ~ mic) Zvârlugă (Cobitis taenia). 4 av De forma și dimensiunea țiparului (1-2). 5 sm (Iht; îc) ~-de-mare Știucă-de-mare (Belone belone). 6 sm (Zlg; reg; șîc ~ cu ochi) Cicar (Eudontomyzon danfordi). 7 sm (Reg) Epitet pentru un copil care țipă¹ mult.

șarpe-de-apă (pește) s. m., art. șarpele-de-apă; pl. șerpi-de-apă

PLANTE ACVATICE. Subst. Plantă acvatică, plantă de apă, plantă de baltă. Algă, algă-marină, algă-roșie-marină; broscariță; limba-apei, notătoare; broscăriță, iarba-șerpilor; cosor, brădiș; cornaci, castane-de-baltă; crinul-de-baltă; cucuta-de-apă; drețe, floare-de-tău; foarfeca-bălții; hreniță; iarbă-de-mare; iarba-broaștei; inariță; limbariță; lintiță; mărăraș; mătreața-verde, mătreață-de-apă, mătreața-broaștei, lîna-broaștei, mătasea-broaștei; nufăr, nufăr-alb; nufăr-galben; obligeană, trestia mirositoare; papură; șovar; pipirig; pipiriguț; plutică; roua-cerului; săgeata-apelor; sîrmuliță; orzoiacă-de-baltă; stuf, trestie, trestioară (dim.); stînjeni-galbeni; șovar, capul-ariciului, buzdugan. V. plante medicinale.

SOVATA, oraș în jud. Mureș, situat în depr. Praid-Sovata, la poalele dealurilor Cireșelu (la N), Stejaru (la E), Becheci sau Bicheș (la NV) și ale masivului Gurghiu (la NE), pe cursul superior al râului Târnava Mică, în zona de confl. cu râul Sovata; 10.248 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată în 1899). Nod rutier. Expl. de balast. Expl. și prelucr. lemnului (cherestea); produse alim. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă (din 1850), cu climat sedativ și cu lacuri (Ursu, Aluniș, Verde, Negru, Mierlei, Șerpilor ș.a.) cu ape clorurate, de mare concentrație (30-50 g/l), care prezintă fenomene de heliotermie. Cel mai mare și semnificativ lac heliotermic este Ursu (46 mii m²; ad. max.: 18,4 m), a cărui temp. variază (pe timpul verii) între 19-20°C la supr. apei, 30-40°C la c. 1 m adâncime și 40-60°C la 1,5 m adâncime. Aceste temperaturi diferențiate ale ape lacului Ursu în perioada estivală se datorează înmagazinării căldurii Soarelui de către apa sărată – căldura protejată de stratul de apă dulce de la suprafață, provenit din aportul pârâielor, care nu se amestecă cu apa sărată aflată la adâncime, servind ca izolant termic. Profilul principal al stațiunii S. îl reprezintă tratarea bolilor ginecologice, reumatismale, posttraumatice, neurologice periferice, endocrine, cardiovasculare ș.a. În timpul stăpânirii romane în Dacia, în această zonă se exploata sarea. Așezarea apare menționată documentar, ca sat, în 1597, în legătură cu puterea tămăduitoare a apelor de aici, dar se pare că ea exista anterior acestei date. În 1884, S. a fost trecută în categoria stațiunilor balneare, iar în 1952 declarată oraș. În prezent are în subordine ad-tivă localitățile componente Căpeți, Ilieși și Săcădat și satul Sărățeni. Monumente: biserica reformată (se.c 16, reconstruită în 1766, cu zid de incintă), în satul Sărățeni. Rezervație forestieră (pădure de stejari seculari).

șarpe sm [At: PSALT. HUR. 124^v/1 / V: (reg) sa~, ser~, șer~, (îrg) șea~ / Pl: șerpi / E: ml serpens] 1 (Lpl) Ordin de reptile (veninoase) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se târăsc printr-o mișcare ondulată a corpului. 2 Reptilă din ordinul șerpilor (1). 3 (Pop; îc) ~-de-casă (sau de-apă, reg, gheuș) sau ~le-casei Șarpe (2) neveninos, de culoare cenușie pe spate, cu două pete gălbui pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, adesea pe lângă așezările omenești (Natrix natrix). 4 (Îc) ~-de-apă (sau de-baltă) Șarpe (2) neveninos, cu capul lung și îngust, de culoare galbenă-cenușie pe spate, care trăiește mai ales în apă (Natrix tessellata). 5 (Reg; îc) -cu clopoței (sau, rar, sunător) Șarpe (2) veninos din America de Nord, lung până la 2 m, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un sunet caracteristic Si: crotal (Crotalus horridus). 6 (Zlg; reg; îc) ~-cu-ochelari Cobră (Naja tripudians). 7 (Îc) ~-de-alun (sau neted) Șarpe (2) neveninos, de culoare brună-roșcată, cu o dungă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (Coronella austriaca). 8 (îc) ~le-lui-Esculap Șarpe (2) neveninos, cu capul mic și îngust, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare brună și abdomenul alb-gălbui (Elaphe longissima). 9 (Îc) ~-de-nisip (sau de-mare) Șarpe neveninos, cu botul rotunjit, cu coada lungă și subțire, având spatele de culoare cafenie, brună-gălbuie sau brună-cenușie (Coluber jugularis caspius). 10 (Îc) ~-roșu Șarpe (2) neveninos, cu spatele de culoare cafenie sau bmnă-roșcată (Elaphe quatuorlineata sauromates). 11 (Zlg; reg; îc) ~-ciung (sau cionc, ciont, curt, gheoș, pestrăv, pistriț, roș, scurt, veninat, cu creastă, cu țânte, de sadină) Viperă (Vipera berus). 12 (Zlg; îvr; îc) ~-auriu (sau uriaș) Boa¹ (Boa constrictor). 13 (Iht; reg; îc) ~-de-apă Anghilă (Anguilla anguilla). 14 (Iht; Mol) Țipar (Misgurnus fossilis). 15 (Mol; șîc ~-chior) Pește cu corpul cilindric, alungit, fără înotătoare (Petromyzon fluviatilis). 16 (Zlg; reg; îc) ~-orb Șopârlă (1). 17 (Zlg; reg; îc) ~-sfărâmăcios, șerpele-lui-Noe Șopârlă (1) fără membre, de culoare cenușie sau ruginiu-închis( {Anguis fragilis colchicus). 18 (Zlg; reg; îae) Șopârlă (1) lungă, de culoarea nisipului (Ophisaurus apus). 19 (Zlg; reg; îae; șîc ~-chior) Șopârlă (1) oarbă, de culoare albă. 20 (Zlg; reg; îc) ~-orb Miriapod lung de câțiva centimetri, cu corpul cilindric (Julus sabulorus). 21 (Zlg; reg; îc) ~-chior Melc fără carapace. 22 (Îrg; îc) ~-de-Verghinia Plantă medicinală nedefinită mai îndeaproape. 23 (Reg) Plantă ornamentală cu ramurile lungi și mlădioase și cu florile în formă de pâlnie (Cereus flagelliformis). 24 (Bot; reg; șîc modila~-lui) Ferigă-de-brădet (Polystichum lonchitis). 25 (Înv; îs) ~-le lui Faraon Mic cilindru de sulfocianură de mercur care, aprins, se desfășoară ca un șarpe (2). 26 (Pfm; îe) A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) ca din (sau în) gură de ~ A striga (sau a țipa, sau a se zvârcoli) foarte tare. 27 (Pop; îlav) În (sau din) gaură de ~ sau (reg) în borta ~lui Într-un (sau dintr-un) loc ascuns, care poate fî aflat cu multă greutate. 28 (Pfm; îe) A sări ca mușcat de ~ A reacționa brusc. 29 (Pfm; îae) A se înfuria. 30 (Pop; îe) A-i trece (cuiva) un ~ rece prin sân (sau prin inimă) A se înfiora (de spaimă, de dezgust etc.). 31 (Pfm; îe) A încălzi (sau a crește) ~le la (sau în) sân A arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător. 32 (Pop; îe) A strivi (pe cineva) ca pe un (pui de) ~ A distruge (pe cineva) cu ușurință și fără remușcări. 33 (Pfm; îe) A călca ~le pe coadă A atinge un punct nevralgic. 34 (Pfm; îae) A insulta un om iute la mânie. 35 (Pop; îe) A fi gol ca ~le (care și-a lepădat pielea) A fi dezbrăcat. 36 (Pop; îae) A fi sărac. 37 (Pfm; îe) A fuma ca un ~ A fuma mult, trăgând tare din țigară. 38 (Pop; îe) A umbla ca ~le după vitejii A se expune singur primejdiei. 39 (Pop; îae) A căuta ceartă. 40 (Pop; îe) A-i frige (cuiva) șerpi pe burtă A(-i) face (cuiva) rău. 41 (Pop; îe) A pune mâna pe ~ A se îmbogăți dintr-o dată. 42 (Pop; îe) A-i intra (cuiva) ~le în pungă A nu avea bani. 43 (Mun; îe) A-i băga (cuiva) un ~ în sân A înfricoșa (pe cineva). 44 (Mun; îe) A-i frige (dracul) șerpi pe inimă (cuiva) A fi nervos. 45 (Mun; îae) A fi foarte zgârcit. 46 (Pfm; îe) A mușca (sau, rar, a fura) (pe cineva) ~le de inimă (sau de limbă) A se simți ispitit să facă sau să spună ceea ce nu ar trebui. 47 (Fam; îe) A mușca (pe cineva) ~le invidiei (sau vanității, îndoielii etc.) A fi cuprins de invidie (sau de vanitate, de îndoială etc.). 48 (Ast; pop; lsg; mai ales art.) Constelație ecuatorială din emisfera boreală Si: (pop) calea rătăciților. 49 (Trs; Ban; pan) Serpentină (la alambic). 50 (Mun) Motiv decorativ cu care se încondeiază ouăle. 51 (Reg; îs) ~le biciului Partea biciului formată din împletitura de curele sau de cânepă. 52 (Pfm; fig; șîs pui de ~) Persoană perfidă. 53 (Înv; fig; îs) Limbă de ~ Persoană bârfitoare. 54 (Pop; șîc ~-balaur, ~ bălăurel) Balaur (2). 55 (Pop) Diavol (întrupat în șarpe). 56 (Arg) Penis.

MONSTRUÓS, -OÁSĂ adj. 1. Care are un aspect, o conformație, o proporție, o intensitate etc. ieșite din comun (producînd o impresie neplăcută, repulsie, groază etc.). Am văzut. . . monstruoasele morminte. ALEXANDRU, M. 22. Apele. . . se varsă către țărm, ca mii și mii de șerpi înotători ținînd deasupra apei, ager, creste albe, iar în urmă zvîrcolind inele monstruoase. GALACTION, O. 169. De altminteri toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 157. Rîdea c-o gură enormă ori de cîte ori trăgeam din adîncuri un pește monstruos. SADOVEANU, O. IX, 380. N-ai văzut ce cuțite monstruoase avea pregătite la brîu ? PETRESCU, A. R. 20. Din aceste mormane de cîrpe vechi, ferfenițite, restul piciorului pornea în sus, atît de subțire, încît părea un vrej de care atârnă un fruct monstruos. BOGZA, C. O. 26. (Adverbial) Monstruos se-ntinde-orașul, Viciul joacă-n el pe brînci. MACEDONSKI, O. I 201. Cum e cu putință să s-apropie și să meargă alături două ființe atît de monstruos deosebițe. VLAHUȚĂ, O. A. III, 65. Fuma monstruos, țigară de la țigară, pînă la accesul de tusă cu sufocație. TEODOREANU, M. U. 29. ◊ (Prin exagerare) Dacă a avut norocire a fi colaboratorul vreunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatrul Iașilor . . . ferice de el. NEGRUZZI, S. I, 60. Numai ton de cîrciumi, poezii monstruoase, Cenzura cea deșteaptă e drept să nu le lase; Ele ne strică gustul. ALEXANDRESCU, O. I, 183. Traducerea literară ar fi dat. . . o construcție românească monstruoasă. BUL. COM. IST. II, 34. 2. (Rar) Care are conformația, aspectul unui monstru (2), care are mari anomalii fizice. Cf. COSTINESCU, LM. Copil monstruos. ȘĂINEANU., cf. SCRIBAN, D. 3. Îngrozitor; groaznic, oribil; revoltător. Calicia este, în adevăr, într-un stat bine organizat, o faptă monstruoasă. KOGĂLNICEANU S. A. 80. Conștiința publică se revoltă în contra unor nedreptăți atît de monstruoase. MAIORESCU, D. I. 59, cf. MACEDONSKI, O. IV, 94. Aceleași stele luminau adeseori jertfe omenești făcute unor zei monstruoși. XENOPOL, I. R. I, 32, cf. SADOVEANU, E. 87. Mica mascaradă din fața poștei devenise o mașinărie monstruoasă, un adevărat abator de oameni, BOGZA, A. Î. 617. Legea stoarcerii profitului maximal stă la temelia monstruosului sistem de asuprire și jefuire sălbatică a unor popoare, SCÎNTEIA, 1952, nr. 2510, cf. nr. 2361, 2416. Acolo unde critica de jos și autocritica sînt gîtuite apar fenomene monstruoase de birocratism, LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 208. ◊ (Adverbial) Bine, dar e monstruos să hrănești o armată împotriva căreia poate ai să te bați mîine. C. PETRESCU, Î. I, 8. – Pronunțat: -stru-os. – Pl.: -oase. – Din fr. monstrueux.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

SCOC, scocuri, s. n. 1. Canal făcut din scînduri sau din tuburi prin care curge apa pentru a pune în mișcare roata morii sau a joagărului; lăptoc, uluc. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flacări. GALACTION, O. I 44. La scocul morilor, vuietul apelor n-ar năpădi mai vijelios. DELAVRANCEA, O. II 86. Vezi scocul? – Văd. Și ce-i pe scoc? – E apă. – Bun! Stă apa-n loc? – Ba vine. COȘBUC, P. I 272. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor, îi vîjîiau urechile, ca lîngă scocul unei mori. VLAHUȚĂ, O. A. 110. ♦ Groapă, adîncitură făcută de apa care cade din scoc; vîltoare. 2. Construcție în formă de canal (uneori căptușit cu lemn) uscat sau cu apă, pe care alunecă buștenii de pe coastele munților sau dealurilor, pînă la o cale de transport; jilip. Au dat jos cu topoarele și joagărele cele dintîi șiraguri de brazi și au încheiat primele scocuri și jilipuri. SADOVEANU, O. A. II 206. Atunci au fost puse pîraiele pe scocuri, ca să săgeteze pe ele trunchiurile albe în valea cea mare a rîului. id. ib. 204. 3. Jgheab, burlan sau conductă pentru scurgerea apei sau a altor lichide. Și prin fum și prin văpaie Fierul curge, glod, în scoc. D. BOTEZ, F. S. 43. ♦ Înjghebare, construcție de scînduri în forma unui jgheab. D-l Călin ridica dar pătura, ca să-și dezvălească piciorul, care era așezat într-un fel de scoc făcut din scînduri subțiri. SLAVICI, N. I 274. ♦ (Regional) Olan. 4. Jgheab sau tub folosit la transportul prin alunecare al produselor miniere, al rambleului etc.

ȘARPE, șerpi, s. m. Reptilă (de obicei veninoasă) cu corpul cilindric și lung, fără picioare, care se tîrăște printr-o mișcare ondulată a corpului. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. DRAGOMIR, P. 28. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44. Pe coasta unei stînci se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. ◊ (În comparații, cu aluzie la mișcările ondulate ale animalului sau la vioiciunea lui, în special la mobilitatea ochilor lui) Lung și subțire, Oltul suie ca un șarpe. BOGZA, C. O. 18. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. Ca la șerpi îi umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. ◊ Expr. A țipa (sau a striga) ca din (sau ca în) gură de șarpe v. gură (I 1). A se zvîrcoli ca în gură de șarpe v. gură (I 1). Gaură de șarpe v. gaură. A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune cînd cineva se simte ispitit să facă sau să spună ceea ce n-ar trebui. (Cu pronunțare regională) Să nu care cumva să. te muște șărpele de inimă și s-o săruți pînă ce nu-i aduce-o la mine. ȘEZ. IV 174. A mușca (pe cineva) șarpele invidiei, al vanității = a fi cuprins de invidie, de vanitate. Șarpele vanității m-a mușcat de sfîrcul inimii mele. CARAGIALE, O. VII 102. A încălzi un șarpe la sîn v. s î n (1). A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra un om rău, iute la mînie. ◊ Compuse: șarpe-de-casă = specie de șarpe neveninos, care trăiește la țară pe lîngă case; șarpe-cu-clopoței = crotal; șarpe-cu-ochelari = cobra; (Bot.) iarba-șerpilor = broscarită (2); capul-șarpelui v. c a p¹ (I 6). ♦ Fig. (Uneori ca epitet pe lîngă un nume, de care se leagă prin prep. «de») Om rău, viclean. Anca mea, n-ai grijă de nimica. – Vino să croim de lucru șarpelui de Vlad. DAVILA, V. V. 97. – Variantă: șerpe (CREANGĂ, P. 55, NEGRUZZI, S. I 13) s. m.

STĂVILAR, stăvilare, s. n. 1. Construcție asemănătoare cu un baraj, care permite ridicarea nivelului apei în amonte de ea, cu ajutorul stavilelor. V. ecluză. Au construit acolo, la mare înălțime, diguri și stăvilare, iar apa Lotrului e păstrată... în lacuri artificiale. BOGZA, C. O. 372. ◊ Fig. S-arunc a patimilor valuri Din șubredele stăvilare. VLAHUȚĂ, P. 42. 2. Partea mobilă a stăvilarului (1), acționată manual sau mecanic; stavilă. O moară cu stăvilarele lăsate, cu lăptocul umflat de apă, tace și așteaptă parcă. SADOVEANU, O. VII 192. Atunci cînd Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un șarpe încolțit de flăcări. GALACTION, O. I 44. Morarul... ridică stăvilarul, căci venise la măcinat un bătrîn cu porumb. DELAVRANCEA, la TDRG. Lăsînd morarul stăvilarele, ca să i se adune apă, din sus de moară apa era totdeauna ridicată. SLAVICI, V. P. 36. ♦ (Rar) Iaz format de apa zăgăzuită. Rostogolit de un vîrtej în adîncul haotic al stăvilarului. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 21. 3. Fig. Obstacol, piedică; împotrivire. Se simțea cu atît mai dîrz și mai hotărît, cu cît stăvilare mai tari i se ridicau împotrivă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. 4. Întăritură de protecție făcută în preajma unui pod. Rîul sporit de șivoaie... sălbatec curgînd potopește și rupe zăgazuri, Nici nu mai pot să-l împiedece-a podului tari stăvilare. MURNU, I. 89.

pătlagină sf [At: COTEANU, PL. 15 / V: pat~, (reg) bat~, padla~, pala~, parla~, patlagea, patlagine, patlanjer^[1], pădla~, păla~, pălăgină, părlaghie, părlaghină, părla~, ~agenă, ~agniță, ~angină, ~lăgină, ~lăgine, ~trăgină, pârlaghină, pârla~, pârlangină, plantagea, plantagină, plata~, platangină, platarniță, plătagen, plătagină, plătangen, plătanger, plătangină, plătăg~, plătăgine, plâtangină, plotagină, plotajniță, plotanger, plotangină, plotoajnă, potajniță, potla~, potlajniță, prot~ / Pl: ~ni / E: ml plantago,-ginis] 1 Plantă erbacee cu frunzele dispuse în formă de rozetă, din mijlocul căreia ies lujerele spicelor de flori, care crește pe câmp, mai ales în locuri umede; mică, cu frunze ovale, late, cu unul sau mai multe lujere care poartă spicele de flori de culoare roz, și care are întrebuințări în medicina populară Si: (reg) iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-găină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, mama-ploaiei, minciună, pindanică, plăcințica-vacii (Plantago major). 2 Plantă erbacee mică, cu frunzele ovale dispuse în formă de rozetă, cu florile roz grupate în spice scurte și cu fructele mici capsule Si: (reg) limba-oii. (Plantago gentianoides). 3 (Șîc ~-moale, ~-bună, ~-mică) Plantă erbacee cu frunze dințate, dispuse în rozetă, cu un lujer lung, terminat printr-un spic scurt de flori care au staminele albăstrui și sunt plăcut mirositoare și care este utilizată în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: (reg) iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii (Plantago media). 4 (Șîc ~-îngustă) Plantă erbacee cu frunzele lanceolate dispuse în rozetă, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente, contra tusei sau la răni Si: (reg) căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, limba-șarpelui (Plantago lanceolata). 5 (Bot; îc) ~-de-apă sau ~na-apei (ori ~na-bălților) Limbarniță (Alisma plantago aquatica). 6 (Îc) ~-maritimă Mică plantă erbacee cu frunze lungi și înguste dispuse în rozetă și flori albe argintii, care crește în sărăturile de pe malul mării (Plantago maritima). 7 (Bot; reg) Podbal (Tussilago farfara). corectat(ă)

mihalț m. pește de ape dulci (foarte răspândit mai ales în apele oltene), al cărui cap seamănă cu al șarpelui: țăranii vâlceni prepară din ficatul său o doftorie pentru vindecarea boalelor de ochi (Lota). [Mold. mialț, Tr. mihoală = ung. MENYHAL].

PROROC, proroci, s. m. (În diferite concepții religioase) Personaj considerat ca interpret al voinței lui dumnezeu, capabil să prevadă și să prezică viitorul; (sens curent) persoană care are previziunea evenimentelor viitoare; profet. Astfel treci și tu prin lume... ca un basm de proroci EMINESCU, O. IV 37. [Anul 1840] o să ne ridice în slava cerului, cum credeau mulți proroci. GHICA, S. 172. ◊ (Glumeț) Cucul sur.. E proroc și-ți știe spune Tot ce-o fi și-o da. COȘBUC, P. II 36. (Metaforic) Șerpii roșii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că latră, numai tunetul cînta adînc, ca un proroc al pierzărei. EMINESCU, N. 11. Proroc mincinos (sau fals), se zice despre cel care prevestește lucruri ce nu se realizează. Nimeni nu e proroc (sau profet) în țara lui v. profet. ◊ (Adjectival, rar, în forma de f. pl. proroace) O, ascultă numa-ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! EMINESCU, O. I 155. – Formă gramaticală: f. pl. (rar) proroace. – Variantă: prooroc (ALECSANDRI, P. I 146, NEGRUZZI, S. I 30) s. m.

coptă sf [At: LB / V: coftă / Pl: ~te / E: nct] (Reg) 1 Gaură făcută de apă în țărmul râurilor, lacurilor unde se retrage șarpele, racul sau păstrăvul. 2 Scobitură de pe un mormânt. 3 (Îf coftă) Scobitură.

pestriț, ~ă [At: PALIA (1581), 150/8 / V: (înv) ~it, (reg) pis~, pres~^[1], pristiț, pristit / A și: (reg) pes~ / Pl: ~i, ~e / E: slv пьстрь] 1 a Care are pete mici sau picături, stropi de culori diferite, de obicei alb cu negru Si: bălțat, (rar) pestrițat (1), pistruiat, (îrg) pestrițiu (1), pistrui, (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (1), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (1). 2 a Cu culori diferite Si: bălțat, (rar) pestrițat (2), pistruiat, (îrg) pistrui, pestrițiu (2), (reg) mistreț, mistricioi, mistriu, morajin, pestric (2), picur², picurat², picuriu, pistricos, (îvr) pestricat (2). 3 a (Îs) Fontă ~ă Amestec de fontă cenușie cu fontă albă. 4 a (Reg; îs) Ouă ~e Ouă încondeiate. 5 a (Îs) Ață ~ă Ață răsucită din fire de diferite culori. 6 a (Reg; îs) Săptămâna ~ă Cârnedeagă. 7 a (Reg; îc) Șarpe-~ Viperă (Pelias berus). 8 a (Reg; îc) Șopârlă-de-apă-~ă Salamandră (Salamandra maculosa). 9-10 sm, a (Reg; șîc Pește-~) (Peștele) porcușor (Golia gobio). 11 a (Pan; pop) Dungat. 12 a (Reg; d. păr) Cărunt. 13 a (Reg; d. cai) Șarg, cu coada și coama albe. 14 a (Reg; d. oameni) Pistruiat. 15 a (Ban; Trs) Ciupit de vărsat. 16 a (Reg; d. ochi) Căprui. 17 a (Pex) Care este format din elemente de tot felul. 18 a Care este amestec. 19 a Variat. 20 a Eterogen. 21 a Împestrițat. 22 a (Fig) Ipocrit. 23 a Răutăcios. 24 a (Îe; pfm) A fi ~ la mațe sau pe cerul gurii ori (a fi) cu mațe (sau, rar, cu oase) ~e sau a avea mațe ~e A fi rău la suflet. 25 a (Îae) A fi zgârcit. 26 a (Reg) Tare.

ȚIPAR, țipari, s. m. 1. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, ca de șarpe, întrebuințat mai mult ca nadă (Misgurnus fossilis sau Cobitis fossilis); chișcar. Între liane, gasteropode, crustacee și vertebrate se strecura, cu virgule și curbe bizare, țiparul. SADOVEANU, O. A. II 169. ◊ (În metafore și comparații) E un rumîn înalt, cu umerii lați, încolo, subțire țipar. STANCU, D. 34. 2. Nume dat impropriu unui pește din apele dulci ale Europei de apus, care parcurge distanțe considerabile, pentru a-și depune icrele la adînc, în oceanul Atlantic. Cum spuneam, țiparul femelă, după un stagiu de cinci ani... coboară în estuare. Acolo e întîmpinat de țiparul mascul și pornesc împreună pînă la sud de insulele Bermude. C. PETRESCU, C. V. 192.

UMBLA, †ÎMBLA (-blu) I. vb. intr. 1 A se mișca dintr’un loc într’altul cu picioarele, a merge: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.); i-am văzut umblînd prin tîrg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani (CRG.); ~ încet, iute, cu pași mari, de-a bușile; de cîteva zile el umbla mai încet și legănîndu-se oare-cum din călcîie (SLV.); copilul a început să umble, nu umblă încă; nu umbla cu un picior desculț și cu unul încălțat, că tragi a văduvie (GOR.); Ⓕ: ~ pe calea virtuții ¶ 2 A se transporta cu o trăsură, cu vaporul, călare, etc.: ~ cu căruța; ~ călare; plutele începuse a umbla (CRG.); cine umblă în două luntri cade în apă (ZNN.) ¶ 3 A se mișca încoace și încolo: Ca la șerpi îi umblă ochii (COȘB.); Ⓕ: a-i umbla prin gură, prin limbă, a nu-și putea aduce aminte pentru moment de un lucru, de un cuvînt, de un nume, cu toate că-l știe bine: cîte un cuvînt frumos, sonor îl obseda, îi umbla prin gură (VLAH.); ajutați-mi a spune, că nu-mi aduc aminte, dar îmi umblă prin limbă (ȚICH.) ¶ 4 A se mișca cu ajutorul unui mecanism : ceasornicul umblă, nu umblă bine ¶ 5 A fi în mișcare, a funcționa: moara umblă, adecă merge, macină; moara stă, cînd e stricată sau n’are apă (PAMF.); Ⓕ F: îi umblă gura ca o moară stricată, se zice despre un guraliv, un flecar ¶ 6 A se duce des într’un loc, a frecuenta: Sasul... îmblă la biserică cu cartea de rugăciuni și de cîntări (RET.) ¶ 7 A călători, a colinda, a cutreiera: umblă fiul împăratului din țară în țară, ca și un pribeag, pînă ce învăță toate meseriile (ISP.); mult umbli, multe vezi (ZNN.) ¶ 8 A circula: banii aceia odată intrați în stăpînirea lui, parcă n’ar fi fost bani de rînd, de cei cari umblă din om în om, din pungă’n pungă (DEM.); umblă ca banul cel rău (ZNN.); numele lui umblă din gură în gură (RET.) ¶ 9 A avea curs: Uite, eu din ăștia îți fac napoleoni. – Și umblă? nu-i cunoaște lumea? (VLAH.) ¶ 10 Trans. A avea căutare: făurăria e bună și pentru aceea că ea umblă iarna, vara, în fie-ce timp are căutare (RET.) ¶ 11 A căuta să afle, să capete, să descopere ceva: umblă după potcoave de cai morți, adică umblă după treburi care nu pot să-i aducă nici un folos (ISP.) ¶ 12 A pune mîna pe un lucru, a se ocupa de el, a căuta prin el, a-l scotoci: dac’odată au prins hoții a îmbla la banii mei, nu s’or lăsa pînă mi-i vor căra frumușel (RET.); a umblat cu ceasornicul meu și mi l-a stricat; sipetul lui cu hrisoave, la care nu umbla decît el (BR.-VN.); mi-a umblat cineva prin sertare ¶ 13 A mînui, a mania, a manipula: nu pune mîna pe sculele mele, dacă nu știi să umbli cu ele; de cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați umblat cu furca, cu acul, cu războiul (ISP.); dacă-ți ruginește pușca neumblînd cu ea, n’ai noroc la vînat (GOR.) ¶ 14 A se folosi, a se servi de ceva, a întrebuința: ~ cu minciuni, cu înșelăciuni, cu mofturi, etc.; Dumnezeu n’ajută celui care umblă cu furtușag (CRG.); nu băgă de seamă că zmeul începuse a umbla cu șotia (ISP.) ¶ 15 A încerca, a căuta: Unde nu te’nțelege, Nu mai umbla să dai lege (PANN); dacă prietenul tău este miere, tu nu umbla să-l mănînci tot (ZNN.); mi-a dat acest inel... ca să ți-l dau numai atunci cînd voiu vedea că mîhnirea umblă să te birue (ISP.) ¶ 16 A avea de gînd, a avea intențiunea: umblă să se însoare ¶ 17 A se purta: să umbli cuviincios cu lumea; tu umbli după el cu mila și el după tine cu sila (ZNN.) ¶ 18 A se purta îmbrăcat, încălțat într’un fel oare-care: ~ cu capul gol; umblă vara cu cojoc și iarna cu pieptul gol. II. vb. tr. A cutreiera, a colinda: (Isus) îmbla satele împrejur învățînd (BIBL.); cîte sate a umblat, atîtea meșteșuguri a învățat (PANN); după ce umblase toate țările, se întorsese acasă mai cuminte (ISP.); ș’o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul (CRG.); Și de cînd m’am depărtat, multă lume am umblat (EMIN.) [lat. ambŭlare].

CHIȘIȚĂ¹, chișițe, s. f. Încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai, la boi și la oi; moțul de păr de deasupra copitei. Armăsarul domnesc venea încordat din grumaz, mestecîndu-și zabalele și forăind. Juca pe picioarele subțirele, cu chișițe mlădioase. SADOVEANU, F. J. 616. Îndărăt cînd se uita, Vedea capul șarpelui, La chișița murgului. ȘEZ. III 65. Șade (cutare) călare: Șade-n apă Pînă-n sapă Și-ti sînge Pînă-n chișiță. TEODORESCU, P. P. 55.

șerpoi [At: LM / Pl: ~ sm, ~oaie sn / E: șarpe + -oi] 1-2 sm (Șdp) Șarpe (2) (mare) Si: (reg) șerpălău (1-2). 3 sn (Olt; lpl; îs) -oaie pentru apă Trepte pe care le formează acoperișul de paie¹ al caselor.

MIȘUNA vb. I. I n t r a n z. (Despre ființe adunate laolaltă în mare număr) A umbla de colo pînă colo, în toate părțile; a forfoti, a furnica, a foi, a fojgăi, a colcăi, a viermui, a mișui. Țărani despoiați. . . mișună ca într-un infern în norul de praf. . . al celor două mașini de treier. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. În noaptea ce-i copleșea sufletul, ticăloșii ăștia mișunau ca niște monștri în jurul lui. AGÎRBICEANU, A. 432. Clădirea mare a teatrului în care mișuna lumea. ARDELEANU, D. 298. Dar pe scoarța acestei tulpine mișună toate gîzele. C. PETRESCU, C. V. 351. În ograda Școalei de poduri mișunau candidații. BRĂESCU, A. 179. Jos mișună oamenii. SAHIA, N. 33. Alungatu-și-a neamurile . . . Printre bălăriile prin care mișunau gîndacii. LESNEA, I. 36. Mișuna pe toate ulițele și la toate hanurile prostime multă. SADOVEANU, O. X, 218. În fundul apei unde mișună raci. STANCU, D. 205. Printre aceste boschete înflorite mișună șerpi. V. ROM. noiembrie 1 954. 72. Era foarte cald și muștele mișunau, parcă bete. T. POPOVICI, S. 80, cf. CHEST. VI 38/3. ◊ F i g. Aceste nume vor mișuna mai tîrziu în „Momente”. IBRĂILEANU, S. L. 81. ◊ (Subiectul indică spațiul în care se produce aglomerarea, mișcarea) Micul peron . . . mișuna ca niciodată de lume. C. PETRESCU, A. 420. Orașul. . . începea să mișune de viață. STANCU, U.R.S.S. 36. (F i g.) Opera lui mișună de aparitiuni monstruoase. RALEA, S. T. I, 232. ♦ (Neobișnuit, despre o singură persoană) A umbla forfota. Dar nu l-ați văzut [pe Hagiu] cum mișună prin cîrciumi. DELAVRANCEA, H. T. 10. – Prez. ind. pers. 3: mișună. – Și: (regional) mișiná (DDRF) vb. I, mișuni (ALEXI, W.) vb. IV. – Cf. m i ș i n ă.

péște m. (lat. pĭscis, rudă cu got. fisk, engl. fish, germ. fisch; alb. pešk; it. pesce, sard. píske, pv. peis, cat. peix, sp. pez, pg peixe. Fr. poisson vine d. lat. *pĭscio, -ónis). Un animal acŭatic vertebrat cu sînge rece. Fig. Triv. (după fr. maquereau). Bărbat care trăĭește pe socoteala femeilor. Pl. Peștiĭ, un semn al zodiaculuĭ. A tăcea ca peștele, a nu zice nicĭ un cuvînt. A trăi ca peștele pe uscat, a trăi într’o situațiune dificilă, cu greŭ. A trăi ca peștele în apă, a fi fericit, a fi la largu tău. – Zool. Peștiĭ constitue o clasă a vertebratelor, aŭ sînge roș rece, îs în general oviparĭ și respiră pin branchiĭ. Corpu lor e ca un fus turtit acoperit de solzĭ orĭ de pele. Există și peștĭ de forma șerpilor saŭ turtițĭ ca niște discurĭ saŭ chear aproape sfericĭ. Se mișcă în apă pin ajutorul aripilor și a uneĭ beșicĭ pline de aer, care le permite să-șĭ modifice desnsitatea și să se echilibreze la adîncimea la care vor. Scheletu lor e osos orĭ cartilaginos. Ceĭ maĭ mulțĭ peștĭ îs carnivorĭ și duc un războĭ înverșunat între eĭ. Uniĭ ajung pînă la o mărime de 6-7 metri. Carnea de pește e foarte nutritivă și din ĭa se scoate o untură prețioasă pentru consumațiune și industrie. Beșicile lor servesc la făcut cleĭ. Pelea de rechin e întrebuințată în pelărie. Clasa lor cuprinde numeroase familiĭ.

FÎSÎI vb. 1. a sîsîi, a șuiera. (Șerpii ~.) 2. a sîsîi. (Lemnele ~ în sobă.) 3. (reg.) a forcoti. (Un obiect infierbîntat aruncat în apă ~.)

*serpentín n., pl. e (fr. serpentin, d. lat. serpentinus, de șarpe). Țeava răsucită In care se condensează aburu din alambic și din care se scurge apa destilată. V. trîmnic.

rece [At: PSALT. HUR. 76717 / V: (înv) răce / Pl: reci / E: ml recens „proaspăt, recent”] 1 a (Îoc „cald”) Lipsit de căldură. 2 a (Îoc „cald”) Care are o temperatură mai scăzută decât o limită dată. 3 a (Îoc „cald”) Care dă senzația de frig. 4 a (Îs) Climă ~ Climă polară. 5 a (Îas; pex) Clima regiunilor situate în apropierea cercului polar. 6 a (Înv; îs) Pământ ~ Pământ argilos, umed. 7 a (Îs) Locuință ~ Locuință care nu poate fi bine și ușor încălzită. 8 a (Îs) Abces ~ Abces fără caracter inflamator. 9 a (Îe) A-i trece (cuiva) un șarpe ~ prin sân (sau prin inimă) A se îngrozi. 10 a (Îe) A se întrece în apă ~ A se obrăznici. 11 sns (Adesea în construcție cu „a-i fi”) Temperatură scăzută. 12 sn (Îlav) La ~ La o temperatură scăzută. 13 sn (Îal) La temperatura normală, fără a încălzi. 14 sn (Fig; îal) În mod obiectiv și neinfluențat de sentimente. 15 sn (Îe) A nu-i fi (cuiva) nici cald, nici ~ sau a nu-i face (cuiva) nici cald, nici ~ sau a nu-i ține (cuiva) nici de cald, nici de ~ A-i fi (cuiva) indiferent. 16 sn (Îc) A-i trece (cuiva) ~ prin inimă (sau prin spate) A se înspăimânta. 17 sn (Îc) A scoate (sau a sufla, a-i ieși) din gură când cald, (și) când~ A susține când una, când alta. 18 sn (Îae) A o întoarce în toate felurile Si: a o scălda. 19 a (Întărind pe „fiori”, „răcori”) Care înfioară. 20 a (D. hrană) Care și-a pierdut căldura. 21 a (D. hrană) Care se compune din alimente neîncălzite. 22 a (D. hrană) Care se consumă fără a fi în prealabil încălzit. 23 a (Îs) Hrană ~ Hrană care se ia în excursii, în călătorii, în deplasări. 24 a (D. produsele de panificație) Care nu este proaspăt Si: vechi. 25 a (D. îmbrăcăminte) Care nu ține de cald. 26 a (D. oameni; pex d. organele sau membrele lor) Cu temperatura scăzută sub nivelul normal din cauza frigului, a unei emoții etc. Si: înghețat, înțepenit. 27-28 a (Îljv) Cu sânge ~ Cu calm. 29 a (Îae) Cu prezență de spirit. 30 a (Îlav) Cu gura ~ Fără a mânca sau a bea ceva. 31 a (Îc) A(-i) fi (cuiva) inima ~ A fi mereu înspăimântat. 32 a Care și-a pierdut sau e lipsit de căldură animală Si: inert, neînsuflețit, țeapăn. 33 a (Fig; d. oameni) Lipsit de căldură sufletească Si: indiferent, insensibil, nepăsător. 34 a (Fig; d. oameni) Neprietenos. 35 a (Fig; d. fizionomia, manifestările, acțiunile etc. oamenilor) Care exprimă lipsă de sensibilitate. 36 a (Fig; d. fizionomia, manifestările, acțiunile etc. oamenilor) Care exprimă ostilitate. 37 a (Fig; d. fizionomia, manifestările, acțiunile etc. oamenilor) Inexpresiv. 38 a (Fig; d. oameni) Ponderat. 39 a (D. gândire, idei, noțiuni, cuvinte etc.) Cu caracter obiectiv. 40 a (D. o încăpere) Neospitalier. 41 a (D. disciplină) Sever. 42 a (Olt) Foarte sărac. 43 sfp (Trs) Piftie. 44 sn (Înv; în textele religioase; cdp slv стодъ) Ocară.

SORBI vb. 1. a suge, (pop.) a bea. (Șarpele îi ~ sîngele.) 2. a absorbi, a aspira, a încorpora, a înghiți, a resorbi, a suge, a trage. (Pămîntul ~ apa de precipitații.)

SUGE vb. 1. (înv.) a zbea. (Pruncul ~ lapte de la sîn.) 2. a sorbi, (pop.) a bea. (Șarpele îi ~ sîngele.) 3. a absorbi, a aspira, a încorpora, a înghiți, a resorbi, a sorbi, a trage. (Pămîntul ~ apa de precipitații.)

NUFĂR s. m. 1. Numele a două plante erbacee acvatice cu frunze mari care plutesc la suprafața apei; (livresc) nenufar: a) (și în sintagma nufăr alb) plantă cu flori albe, mari, plăcut mirositoare și cu fructe comestibile; (regional) plută, plutniță, plămînă-albă, tidvă-de-apă (Nymphaea alba); b) (și în sintagma nufăr galben) plantă cu flori mari, galbene; (regional) plămînă-galbenă, mai³-de-apă (Nuphar luteum); p. restr. floarea acestor plante. Un om de șesăzăci ani era la fereastră, ochii cii întristați rădica cătră volta cerască, în care plutea stelele brilante, ca florile cele albe de nufăr asupra luciului unei ape line. ar (1839), 1¹/40. Iei doao sute de nufăre și curăți numai foile cele galbene (cca 1842). arh. Olt. vii, 141. Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare. alecsandri, poezii, 62, cf. 55, 277. Se joacă... Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn. id. ib. 132. Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă. EMiNESCu, o. i, 74. Nuferi candizi, viorele... Joacă-n raza luminoasă a electricului fard. macedonski, o. i, 163. Suflul renăscător al vîntu-lui... leagănă o pereche de nuferi lunari ce dorm și ei într-un havuz. anghel, pr. 115. În nuferi, ca în niște potire plutitoare, curg raze de aur. gÎrleanu, l. 16. Somnul a cuprins de mult grădina, Lacul, nuferii, castanii. minulescu. v. 86. Lumina soarelui zăcea în pete lungi, ca foile de nufăr pe heleștaie adînci. galaction, o. 38. Nuferii, pe care lianele-i dezgroapă..., Păreau luceferi galbeni Căzuți adine în apă. topîrceanu, b. 36. A învățat să facă... dulcețuri de tot felul: de coarne, de nufăr. brăescu, v. 21. Am intrat cu ciobaca în stuh... și mi-am zvîrlit undițile între nuferi și crini de apă. sadoveanu, o. ix, 363, cf. 418. Jumătate din luminișul de apă zăcea acoperit de nuferi. camil petrescu, n. 80. Ochiuri largi de ape nemișcate ascunse sub covorul greu al florilor de nufăr. v. rom. martie 1954, 28. Din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. reteganul, p. i, 48. Calul cînd tușește... să iei rădăcină de nufără să tai mărunțăl, să dei în ovăs să mănânce. șez. x, 114. Gălbaza se lecuiește cu rădăcină de nufăr alb. id. xv, 95. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd culoarea florilor sau tulpina mlădioasă a plantei) Sînt galben ca nufărul căci nici mănînc, nici beau. alecsandri, t. i, 422. Ea era întinsă pe al ei așternut, mai albă decît albul nufăr. odobescu, s. iii, 306. Mărioara se făcuse galbenă ca nufărul. contemporanul, v₂, 487. Îmi lipesc obrajii De obraji-ți albi ca de petale De nufăr alb plăpînd. camil petrescu, v. 90. Clara era... mlădioasă ca nuferii. galaction, o. 96. ◊ Fig. De-ar fi mocirla-n jurul tău cît hăul, Tu vei rămîne nufărul de nea. beniuc, c. p. 50. Din mîluri viața dezgroape Noi nuferi, noi basme. id. v. 115. 2. (Regional; și în sintagma nufăr de Nil) Lotus (Nymphaea lotus). panțu, pl. Nuferi delicați de Nil, de o coloare roză, lucesc fin cizelați în bătaia oblică a soarelui. sadoveanu, o. ii, 188. – pl.: nuferi și (rar) nufări. – Și: (regional) núfără s. f. – Din ngr. νούφαρα.

STRÎNS³, -Ă, strînși, -se, adj. I. 1. Legat, înfășurat bine, puternic. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MIHALE, O. 509. Și-l ajunge carabina: Nu-n piept strîns cu haină verde, Ci-ntr-un braț, mai mult neveste Cu-acel braț să nu dezmierde. COȘBUC, P. I 63. ♦ Bine încins. Ea bate-n palme, vede-n lac Că strînsă-i stă mai bine; Rotunde ca un cap de mac Stau sînurile pline. COȘBUC, P. I 69. ♦ Întins, încordat. Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta Și spuma alb-o mărita Cu sînge roș ce picura Din strînsele zăbale. COȘBUC, P. I 195. ♦ (Despre îmbrăcăminte; în opoziție cu larg) Ajustat (pe talie). Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. Purta haină cenușie, strînsă la mijloc într-un singur nasture. C. PETRESCU, Î. I 13. ♦ Fig. Îndîrjit. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie. SADOVEANU, O. VII 12. ♦ Fig. (Despre legături care apropie pe oameni) Trainic, puternic, indisolubil. Alianță strînsă. ▭ Forța partidului revoluționar marxist constă în legătura lui strînsă cu masele. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2793. Este un fapt cunoscut că problemele de teorie și practică ale culturii fizice au o strînsă legătură cu științele biologice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 362, 2/3. [Eminescu] era un spirit afectiv, căutător de prietenii strînse. CĂLINESCU, E. 281. ♦ Fig. (Despre felul de a gîndi, de a se exprima) Bine închegat, concis, precis. Logică strînsă. ▭ Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în «Istoria lui Mihai Viteazul». GHICA, S. A. 143. 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în pumni). Ținea mînele tinerei... strînse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Strînși în brațe = îmbrățișați. Îi găsi pe amîndoi adormiți și strînși în brațe. GORJAN, H. I 3. ◊ Expr. A fi strîns la mînă (sau la pungă) sau a fi cu mîna strînsă = a cheltui cu cumpătare, a fi socotit la bani. Antreprenorii erau cu mîna strînsă. PAS, Z. I 132. Prășitorii acestor averi au trebuit, firește, să fie... muncitori și strînși la mînă. La TDRG. (Eliptic) Și e strîns ș-apucător. DELAVRANCEA, O. II 342. 3. Presat din mai multe părți; înghesuit. Strînsă de gulerul cămășii, o vînă albastră îi zvîcnea puternic pe gît. MIHALE, O. 493. Strînse între pereții de piatră și apa mereu rostogolită a Oltului, nesfîrșite șiruri de vagoane se strecoară pe după stînci, închipuind un lung și ondulat șarpe metalic. BOGZA, C. O. 171. ◊ Rînduri strînse = rînduri dese. Economie strînsă = economie severă. N-avea cherestea în ținutul Buzăului... și trăia cu strînsă economie. C. PETRESCU, Î. II 199. Viață strînsă = viață modestă, trăită în cerc restrîns și cu mari economii. Înainte de a sosi aci, își imaginase o viață mai puțin strînsă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ Expr. Strîns cu ușa = constrîns, strîmtorat, silit să facă ceva împotriva voinței sale. 4. (Despre părți ale corpului omenesc) Închis cu putere, încleștat. Sămînță d-asta n-ai să semeni... auzi? – scrîșni Lazăr și-și mișcă amenințător mîna strînsă pumn. MIHALE, O. 493. Numai cîteva lacrime licăreau scurgîndu-se printre genele strînse. BART, E. 338. Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă că nu mai pot! COȘBUC, P. I 182. ♦ Expr. A-și ține gura strînsă = a tăcea din gură. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. ♦ Apropiat tare, lipit. Pe urmă Tanța rămase dreaptă, cu picioarele strînse, numai în cămașa scurtă. REBREANU, R. I 247. 5. (Despre pînză, hîrtie, fire etc.) Cu marginile adunate laolaltă; înfășurat, îndoit, împăturit. În sfîrșit venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați în neregulă, cu steagurile strînse. NEGRUZZI, S. I 167. Teie-ntinse, Gheme strînse (Bostanul). ȘEZ. IV 47. 6. (Despre ființe) Ghemuit, zgîrcit; contractat. Fata doarme pe brînci, ori strînsă, făcută ghem. ISPIRESCU, L. 394. ◊ Expr. Cu inima strînsă = stăpînit de emoție (mai ales de teamă, supărare, grijă). Fata îl privi cu inima strînsă, își mușcă degetele gata să izbucnească iar. BART, E. 337. Cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulțime. ANGHEL-IOSIF, C. L. 32. Maria! șopti el cu inima strînsă. EMINESCU, N. 71. II. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc, îngrămădit; făcut movilă. Cine trage acolo? O tăcere mare încremeni obrazurile. – Cine? întrebă iar bătrînul, arătînd spre baionetele strînse snop la ușă. CAMILAR, N. I 73. Văzu înainte-i o muiere năltuță și mlădioasă, c-o floare galbenă în părul strîns cunună. SADOVEANU, O. VIII 225. ♦ (Despre cereale) Recoltat, cules. 2. (Despre bani, avuții) Agonisit, economisit, acumulat, pus deoparte. Un zgîrcit odată, cînd era să moară, Se tîrî cu-ncetul la strînsa-și comoară, Și-ncepu cu galbeni gîtul să-și îndoape. PANN, P. V. II 122. 3. (La pl., despre mai multe ființe) Care s-au adunat, care s-au întrunit la un loc sau în jurul cuiva. Cînd, acum mai bine de 100 de ani, Marx și Engels, redactînd «Manifestul Partidului Comunist», au fundamentat în mod genial principiile de bază ale socialismului științific, comunismul era o teorie răspîndită în rîndul cîtorva cercuri de muncitori înaintați, strînși în «Liga comuniștilor». CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 338, 1/1. 4. Așezat la loc sigur. Cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strînse și dă una. CREANGĂ, P. 299. Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. id. ib. 263. ♦ Pus în ordine; dereticat. [Îl va duce] pe puntea strîmbă la mese strînse, la făclii stînse. ȘEZ. I 179.

BROSCARIȚĂ, broscarițe, s. f. 1. Plantă erbacee acvatică, cu flori albe-verzui (Potamogeton natans); limba-apei. 2. Plantă erbacee acvatică, cu flori verzi și fructe care se desfac la maturitate în trei valve (Triglochin palustre); iarba-șerpilor. – Din broască + suf. -ariță.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

SÂSÂI, sâsâi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâșâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos, pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

SÂSÂI, sâsăi, vb. IV. Intranz. 1. (Mai ales despre gâște, șerpi) A scoate un sunet asemănător unui „s” prelungit. ♦ (Despre lemne ude care ard) A produce un sunet șuierător din cauza apei evaporate în timpul arderii; a fâsâi. 2. (Despre oameni) A vorbi defectuos pronunțând „s” în loc de „ș” sau deformând unele sunete; a vorbi peltic. – Formație onomatopeică.

HIDRĂ s. f. 1. (mit.) șarpe uriaș, închipuit cu șapte capete, care, tăiate, creșteau la loc. 2. (fig.) nenorocire, rău care crește inevitabil. 3. animal celenterat care trăiește pe fundul apelor dulci, fixându-se cu ajutorul unui disc. (< fr. hydre, lat. hydra)

ochiu m. (pl. ochi) 1. organ al vederii; 2. vedere, privire: a-și arunca ochii asupra cuiva; a mânca (sorbi) cu ochii, a privi cu nesațiu; a da ochi, a întâlni pe cineva; a lua ochii, a atrage privirile, a orbi de strălucire; a scoate ochii, fig. a face aspre mustrări; de ochii-lumii, pentru fală; văzând cu ochii, învederat; 3. ochiu de găină, bătătură între degetele picioarelor (după forma-i exterioară); 4. punct colorat pe cărțile de joc: zece ochi de pică. ║ n. (pl. ochiuri), 1. geam de fereastră; ochiul podului, coșul unei case țărănești; 2. încrucișarea firelor într’o țesetură de bumbac, într’o plasă; 3. verigă de lanț, de funie; 4. găurele ce se formează în pâine, brânză; 5. rotocoale de grăsime, pe suprafața supei; 6. ouă prăjite în unt; 7. chilioară de stup; 8. luminiș de crâng, rariște; 9. vârtej de apă; 10. boboc de floare, mugur; 11. Bot. nume de plante: ochiu-boului, floare ce seamănă cu un ochiu de bou, numită obișnuit mărgărită; ochiu-șarpelui, miozotis; ochiu-soarelui, eliotrop; 12. Zool. ochiul-boului, păsărică mică cât un ochiu de bou, numită în genere sfredeluș; ochiu-păunului, fluture cu ochi sclipitori pe aripi. [Lat. OCULUS].

BROTAC, brotaci, s. m. Broatec. Brotaci și șopîrle... șerpi și viermi stăteau ca într-o încremenire pînă cobora amurgul și noaptea. CAMILAR, T. 200. Voi, copiii, intrați goi-pușcă și plescăiți în apă ca brotacii. PAS, Z. I 236.

ZVÎRCOLI, zvîrcolesc, vb. IV. Refl. A se zbate, a face mișcări spasmodice. Începură să se împiedice de trupuri căzute, unele înțepenite, altele care încă se zvîrcoleau. PAS, Z. IV 86. Capul cerbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. [Fagii] se zvîrcoleau în suflarea vîntului, își făceau semne unul altuia cu crengile. DUMITRIU, N. 187. Limbile de flăcări țîșneau, se zvîrcoleau, se împleteau neîncetat ca niște șerpi. REBREANU, R. II 105. Deodată, ca un șarpe de foc se zvîrcolește în nori, ș-un tunet groaznic zguduie cuprinsul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 155. (Tranz.) Sălciile își zvîrcoleau frunzișul deasupra apei. C. PETRESCU, S. 28. ♦ A se răsuci (în așternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fără a-și găsi locul (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare). Se zvîrcoli neliniștită. Îi era prea cald cu atîtea pături. DUMITRIU, N. 134. Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat. Toată noaptea s-a zvîrcolit în pînzele patului. GALACTION, O. I 77. În arșița cea dogoritoare a zilei văzu aproape de pădure un țințar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte. EMINESCU, N. 19. Fig. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Tot ținutul s-a zvîrcolit într-o năvală de vești, care de care mai năbădăioasă. POPA, V. 187. ♦ A se frămînta, a se zbuciuma, a se agita. Grecul se zvîrcolea de ciudă; dar n-avea ce face. CONTEMPORANUL, VI_I 117. ♦ A se mișca cu vioiciune încoace și încolo. Erau unsprezece bursucei, cari se zvîrcoleau, chițăind. subt ugerul mamei. ODOBESCU, S. III 42. – Variante: zvîrgoli (SBIERA, P. 82), vîrcoli (GANE, N. II 67), svilcoli (NEGRUZZI, S. II 165) vb. IV.

hidră sf [At: ȚICHINDEAL, F. 135 / V: id~ / Pl: ~re / E: fr hydre, gr ῦδρος, lat hydra] 1 (Mit) Șarpe cu mai multe capete care, tăiate, creșteau la loc și care a fost ucis de Hercule. 2 (Fig) Nenorocire care crește inevitabil. 3 Constelație. 4 (Zlg) Animal acvatic de apă dulce care se fixează cu ajutorul unui disc.

miere sfs [At: PSALT. HUR. 7077 / G-D: ~rii, ~i / E: ml mel, -is] 1 (Urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine sau alte himenoptere din nectarul florilor. 2 (Fam; d. oameni; îla) De ~ Foarte bun. 3 (Pop; îe) A da de ~ sau a-i pica (cuiva) ~-n păsat Se zice despre cineva care are un noroc neașteptat. 4 (Pop; îae) Se zice despre cineva căruia îi merge foarte bine. 5 (Pop; îe) A-i curge numai ~ Exprimă hărnicia cuiva, care îi aduce acestuia belșug. 6 (Pop; îe) A înota în ~ A fi foarte bogat. 7 (Îe) Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) ~ (și tot nu...) Exprimă hotărârea nestrămutată de a respinge o propunere sau o situație, oricâte avantaje aparente ar prezenta. 8 (Pop; îe) A fi cu limba fagur de ~ A vorbi foarte frumos, elocvent. 9 (Pop; îe) A unge (pe cineva) (la inimă) cu ~ A spune cuiva lucruri plăcute. 10 (Pop; îe) S-a făcut agurida ~ S-au împăcat cei învrăjbiți.(Pop; îe) în buze (sau gură) ~ și în inimă fiere (sau otravă) sau în față ~ și în dos fiere Exprimă fățărnicia și viclenia cuiva. 12 (Pop; îe) A ascunde un ac în ~ A ascunde un gând rău într-un sfat dat cu blândețe. 13 (Pop; îae) A face intrigi. 14 (Rar; îe) A-i tăia (cuiva) cuvântul cu ~ A întrerupe pe cineva din vorbire, spre a-l ajuta. 15 (Reg; îe) A da bani pe ~ A mustra. 16 (Reg, îae) A batjocori. 17 (Reg, îae) A bate. 18 (Pop; îe) A se face ~ de găleată sau a se lipi ca ~a de găleată A se supune cuiva orbește. 19 (Pop; îe) A fi bun (sau dulce) ca ~a câinelui A fi răutăcios. 20 (îae) A fi sâcâitor. 21 (Pop; îe) A avea ~ de șarpe la inimă A fi rău. 22 (Îs) ~ de trandafir (sau ~ rozată) Substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă, și folosită ca medicament Si: miericică (2). 23 (Îs) Lună (sau, rar, săptămână) de ~ Cea dintâi lună sau săptămână de după căsătorie. 24 Nectar al florilor. 25 (Reg) Zahăr. 26 (Reg; îs) ~ galbenă (sau de tuse) Zahăr candel. 27 (Reg; îs) ~ de baraboi (sau de picioci, de napi) Zahăr de cartofi. 28 (Reg; îs) ~ neagră (sau de urs, a ursului) Zahăr negru. 29 (Reg) Bomboane. 30 (Trs; Ban, șîs ~ de prune) Magiun. 31 (Ban, Dob) Marmeladă. 32 (Ban) Dulceață. 33 (Reg, îc) ~a-mâței Clei de cireș sau de prun. 34 (Reg, îc) ~-de-camfor Camfor. 35 (îc) ~a-ursului Plantă erbacee cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre Si: plămânare, (îvr) plămânărică (Pulmonaria mollissima). 36 (Bot; îae) Cuscrișor (Pulmonaria rubra). 37 (îae) Arbore înalt din familia urticaceelor cu fructe mici rotunde (Celtis australis). 38 (Bot; îae) Garoafa (Dianthus caryophyllus). 39 (Bot; îae) Roiniță (Melissici offîcinalis). 40 (Bot; îae) Dumbravnic (Melittis melissoplyllum). 41 (Bot; îae) Urzică moartă (Lamium maculatum). 42 (Bot; îae) Barba-ursului (Equisetum arvense). 43 (Bot; îae) Iarbă-grasă (Portulaca oleracea). 44 (Bot; îae) Omag. 45 (Bot; îae) Jale (Salvia offîcinalis). 46 (Bot; îc) ~a-cucului (Melandryum album).

REPTÍLĂ (< fr., germ.) s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate amniote, poikiloterme, ovipare, având membre scurte, uneori rudimentare sau absente (ex. șerpii), plămânii bine dezvoltați și inimă tricamerală (Reptilia). Sunt primele vertebrate în întregime terestre, ca adaptare având pielea acoperită de un strat de solzi cornoși care împiedică pierderea apei din corp. Au apărut la sfârșitul Carboniferului și au fost animalele dominante în Mezozoic, când au ocupat toate mediile de viață (acvatic, terestru și aerian) și au atins dimensiuni impresionante (dinozaurii, ichtiosaurii, pterodactilii etc.). Formele actuale includ șopârlele, șerpii, broaștele țestoase și crocodilii. ♦ (Și la sg.) Animal din această clasă.

boală sf [At: TETRAEV. (1574), 205 / Pl: boli, (pop) ~le / E: vsl болъ] 1-2 Modificare organică (sau funcțională) a echilibrului organismului Si: afecțiune, maladie, (reg) betejală, (pop) beteșug. 3 (Pop; îc) A ~ Epilepsie. 4 (Pop; îs) ~la-babițelor Babițe. 5 (Pop; îp) ~ câ(i)nească Socote. 6 (Pop; îs) ~la-cerbului Tetanos. 7 (Pop; îs) ~la-copiilor sau ~la-rea (înv) ori sfântă Epilepsie. 8 (Pop; îs) ~-de-gură-și-de-picioare Febră aftoasă. 9 (Îvp; îs) ~-de-lună Somnambulism. 10 (Înv; îs) ~-împărătească Melancolie. 11 (Înv; îs) ~la-înălțimilor sau munților Rău de înălțime. 12 (Pop; șlpl; îs) ~-lumească sau (înv) secretă Boală venerică. 13 (Pop; îs) ~-lungă, -mare, rea sau (înv) rusească Febră tifoidă. 14 (Pop; nrc; îs) ~la-mânzului Boală la vite nedefinită mai îndeaproape. 15 (Pop; îs) ~la-rea Diaree. 16 (Pop; la oi; îs) ~-roșie Anemie pernicioasă. 17 (Pop; îs) ~-seacă Tuberculoză pulmonară. 18 (Îvp; îs) Sfânta-~ Dizenterie. 19 (Îrg; îs) ~la-turcilor Ciumă. 20 (Îpp; îs) ~la-uscată Atrofie. 21 (Pop; îs) ~la-vacilor sau a vitelor Pesta bovină. 22 (Pop; îs) ~la-de-apă Hidropizie. 23 (Pop; lpl; la femei; îs) ~e de femei Boli ale aparatului genital. 24 (Îpp; îs) ~-de-foale Diaree. 25 (Îvp; îs) ~-de-grăsime Obezitate. 26 (Înv; îcp; îs) ~ de șarpe Boala (1) celui căruia i-a intrat pe gură un șarpe. 27 (Pop; îs) ~ de zahăr Diabet. 28 (Îs) ~la somnului Boală (1) infecțioasă gravă transmisă de musca țețe. 29 (Îs) ~la papagalilor Psitacoză. 30 (Reg) Sifilis. 31 (Reg) Epilepsie. 32 (Mol) Febră tifoidă. 33 (Pfm; îe) A băga (sau a vârî) pe cineva în (toate) ~le(le) A supăra pe cineva. 34 (Pfm; îae) A enerva. 35 (Pfm; îae) A face să sufere. 36 (Pfm; îae) A face să se simtă prost. 37-39 Modificare organică, patologică sau biochimică. 40-42 Vită slabă, leneșă sau nărăvașă. 43-45 Capriciu (sau pasiune) pentru ceva (sau cineva). 46 (Pop; îe) A face cuiva ~a A necăji pe cineva până se îmbolnăvește. 47 (Pop; îae) A băga pe cineva în necaz. 48 (Pop; îae) A veni cuiva de hac. 49 (Pop; îe) A avea ~ la cineva A place mult pe cineva. 50 (Îe) A avea ~ pe cineva A avea ciudă pe cineva. 51 (Îae) A invidia pe cineva. 52 (Îlav) De ~ Din necaz. 53 (Pfm; îal) Din invidie. 54 (Îal) Din capriciu.

BROSCĂRIȚĂ, broscarițe, s. f. 1. Plantă erbacee acvatică, cu flori albe-verzui; crește prin bălți sau prin ape lin curgătoare (Potamogeton natans); limba-apei, notătoare. 2. Plantă erbacee acvatică cu flori verzi și fructe (capsule) care se desfac la maturitate în trei valve; crește prin locuri umede și livezi mlăștinoase (Triglochin palustre); iarba-șerpilor.

HIDRĂ, hidre, s. f. 1. Mic animal (numai de cîțiva milimetri) din încrengătura celenteratelor, care trăiește în ape dulci, de fundul cărora se fixează cu un disc, putîndu-se deplasa cu ajutorul tentaculelor pe care le are în jurul gurii. 2. (Mitol.) Monstru fabulos, închipuit ca un șarpe uriaș cu mai multe capete care, tăiate, creșteau la loc; fig. calamitate (socială) care trebuie stîrpită din rădăcină. Pentru-al tău nume și al tău drept, Eu înfrunta-voi hidra dușmană Și-un scut ți-oi face din al meu piept. ALECSANDRI, P. A. 99. Sfărîm eu hidra ce tot renaște. BOLLIAC, O. 157. Veniți să punem brațul cu toții, toate națiile apăsate și strivite, spre a răsturna hidrele înfuriate în agonia morții, să ne redobîndim puterea pierdută. id. ib. 227. – Variantă: (învechit) idră (NEGRUZZI, S. I 272) s. f.

ciocan sn [At: CORESI, PS. 196 / V: ciocean sm / Pl: ~e / E: vsl чекан] 1 Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme și dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. 2 (Pop; îe) A fi între ~ și nicovală A fi într-o situație critică. 3 (Pop; îe) A sta ~ pe (sau în) capul cuiva sau cuiva la cap A plictisi pe cineva cu insistențele. 4 (Pop, îe) A sta ~ (sau cioc) A sta dus pe gânduri. 5 (Pop; îae; despre vite) A fi pătrunse de frig. 6 (Pop; îe) A fi înghețat ~ A fi înghețat tun. 7 Unealtă de săpat pământul pietros. 8 (Îs) ~ marcator Ciocan (1) de marcat arborii din pădure sau buștenii. 9 (Îs) ~ silvic Unealtă în forma unei securi mici, cu muchea lungă și marcată Cf fier, băltac. 10 (Îs) ~ numărător sau revolver Roată metalică pentRU numerotarea trunchiurilor. 11 (Îs) ~ de caldarâm Ciocan (1) scurt pentru pavaj. 12 (Îs) ~ mecanic Ciocan (1) pus în mișcare de forța mecanică. 13 (Îs) ~ pneumatic Ciocan (1) acționat prin aer comprimat. 14 (Îs) ~ pneumatic de abataj Ciocan (1) pneumatic folosit pentru abatajul rocilor și substanțelor minerale. 15 (Spt) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner. 16 (Pex) Probă sportivă de atletism practică cu acest instrument. 17 (Buc) Bucată de lemn fixată într-o coadă lungă, cu care se sfărâmă bulgării, după grăpat. 18 (Spc) Fiecare dintre cele două bețișoare ale țambalului, ale xilofonului etc. Cf ciocănaș, ciocănel. 19 (Înv) Armă din Egiptul antic. 20 Bucată de fier (sub formă de șarpe) atârnată de poartă, în partea dinspre stradă, cu care se lovea în poarta încuiată pentru a anunța prezența cuiva. 21 (Lpl) Pene înfipte în fusul sau grindeul roții de apă. 22 (Înv) Fusele vârtelniței. 23 (Pop; lpl) Brațele războiului. 24 (Reg) Copilul ușii. 25 (Reg) Cocoșul puștii. 26 (Înv) Pahar sau sticlă cu gâtul îngust și lunguieț din care se bea rachiul Cf țoi, țuică, țuiculiță. 27 (Reg) Știulete de porumb curățat de boabe Vz cocean, ciocălău, drug, cotolan. 28 Tulpina porumbului rămasă în pământ după cules Vz ciocălău, hluj, hlujan, cocean, ciuclej, tulean. 29 (Trs; Mun) Cotor de varză. 30 (Înv) Con de brad. 31 (Înv) Tulpina bureților. 32 (Înv) Pește cu capul mare de forma ciocanului (Zygaena malleus). 33 (Pop) Penis. 34 Unul dintre cele trei oscioare care alcătuiesc urechea medie. 35 (Îs) ~ de foc Bombardament de artilerie intens și de scurtă durată.

ELIADE, Mircea (1907-1986, n. București), istoric al religiilor, scriitor și filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din București și Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere și Filozofie a Univ. București., participă la activitățile grupării „Criterion”. Atașat cultural în Marea Britanie (1940), Portugalia (1941-1944), s-a stabilit în Franța (1945-1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o îi poartă numele său). Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. Discipol al lui Nae Ionescu. Spirit al totalității, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstrui spiritualitatea omului și de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor și refacerea unității interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacrul și profanul”, „Nostalgia originilor”, „De la Zamolxis la Genghis Han”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”), indianistică („Yoga. Nemurire; i libertate”), orientalistică („Alchimie asiatică”, „Șamanismul și tehnicile extazului”), mitologie („Imagini și simboluri”). E. consideră că renașterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcțiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile” (manifestările sacrului) în cotidian. În proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influență gidiană, care se circumscrie esteticii autenticității („Isabel și apele diavolului”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”), altul fantastic, mitic („La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Noaptea de Sânziene”, „În curte la Dionis”). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric românesc („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și cel indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul și memoriile („Șantier”, „Romanul adolescentului miop”, „Memorii”, „Jurnal”). Eseistică („Solilocvii”, „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Insula lui Euthanasius”, „Comentarii la legenda Meșterului Manole”). Coordonator al „Enciclopediei religiilor” (16 vol.), apărută postum.

MIÉRE s. f. sg. I. 1. (Adesea urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul, epoca respectivă, vîrstă roiului etc.) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine (sau de alte himenoptere) din nectarul florilor. Și va hrăni de sațiului grîului și den piatră miiare sătură-i. PSALT. HUR. 70^r/7. Supseră miiare de piatră și untu de vîrtoasă piatră. PSALT. 314, cf. 169, GCR I, 15/20. Jumatate de miere strede (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 206/9. Mînca mugur și miiare sălbatecă (cca 1625). GCR I, 68/8. Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). id. ib. 98/5. Alți iarîș cetesc scripturile, iară nu înțeleg ce zic și se potrivesc cu cela ce ține miiarea în mînă, iară dulciața mierii nu-l preceapă (a. 1 644). BV I, 146. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/10. Ei deaderă lui o parte de peaște fript și dintr-un fagur miiare. ib. 104^r/11. De să va întimpla în cisla berbecilor acesto semno, fi-va moarte în oi mari și pîine și miară moltă va hi (cca 1660-1680). GCR I, 175/11. I-au hrănit pre ei cu roadele țarenilor, au supt miiare den piatră. BIBLIA (1688), 150²/31. Miiarea ce să dă în toți aii balcibașlîc și alte daruri. N. COSTIN, l. 583. Au fost luat Tudor Grecul lei 24, dobîndă după miiare (a. 1698). BUL. COM. IST. V, 226, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Vinde a sa dreaptă ocină și moșie . . . pentru șăsă vedre de miere (a. 1724). URICARIUL, XXV, 144. Iarna va fi tare. . . poame multe, mieri puțină (cca 1 750). GCR II, 59/26. Îndată le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină și cu mieri și cu un fel de vin de multe alcătuiri (cca 1750-1780). id. ib. 85/13. Să închinară lui Alicsandru și-i adusă poclon mierea (a. 1 784). id. ib. 132/31. Miere de faguri (a. 1832). N. A. BOGDAN, C. M. 138, cf. 164. Anul 1858 au fost foarte rodos și stup[i] încă au roit bine, dară de la Simpetră n-au mai căst nice o picătură de miere (a. 1858). IORGA, S. D. XIII, 74. Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I, 94, cf. EMINESCU, O. I, 87. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere. CREANGĂ, P. 214, cf. id. A. 139. Fagurii scoși din stup dau mierea și ceara. DAMÉ, T. 120, cf. N. LEON, MED. 46. Albinele ne dau mierea și ceara fără multă muncă din parte[a] noastră, aproape de-a dreptul. PAMFILE, I. C. 85, cf. id. S. T. 64. Adu bostanul fiert și fagurii de miere. DELAVRANCEA, A. 3. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor. HOGAȘ, DR. II, 144. Miere de albine, scursă, in stupi sau în faguri fără albine. NICA, L. VAM. Vinul și mierea și grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut. BACOVIA, O. 121. Intră cu o tavă pe care sînt ouă fierte, miere și jimblă. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Miere de floare de tei. ALECSANDRI, P. P. 51. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau păharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 258. Hai, mîndruțo, pe la noi, Să mîncăm miere de roi. HODOȘ, P. P. 121. Cu miere se ung sfinții care se fac la 9 mart. ȘEZ. VIII, 39, cf. I, 252. Dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă (palincă) de bucate, colea îndulcită cu miere de stup. RETEGANUL, P. III, 83. Să le dăm țuică cu miere, Să nu ne cate la măsele, MAT. FOLK. I 315, cf. MARIAN, INS. 176. ◊ (În proverbe și zicători) Albina. . . miiare și fiiare tot într-un pîntece poartă. CANTEMIR, IST. 165. Cine umblă cu miere își linge degetele. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, PAMFILE, J. II, 154, ȘEZ. I, 219, ZANNE, P. III, 664. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci butoaie de oțet. id. ib. I, 559. Nu toate muștele fac miere. ISPIRESCU, L. 14, cf. ZANNE, P. I, 557. Omului cu învățătură îi curge miere din gură. id. ib. V, 353. Cine n-a gustat amarul nu cunoaște gustul mierei. id. ib. III, 440. Flămândului îi pare miere codrul cel uscat. id. ib. 553. Ne e miere fără fiere. id. ib. 673. Numai miere zicînd, gura nu se îndulcește. id. ib. 664. Cu oțet și cu fiere Nu se face agurida miere. id. ib. I, 96. Mai rară vedere Este mai cu miere. id. ib. VI, 240. Unde vede o muiere, Parcă îl lipești cu miere, se spune despre bărbații afemeiați. Cf. id. ib. II, 285. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce, la fluiditatea produsului, precum și la însușirea lui de a se lipi ușor de ceva) Dzisele D[o]mnului. . . mai iubite-s decît aurulu și piatra cea curată, mult. . . mai dulce e de miiarea și fagurul. PSALT. HUR. 15^r/4, cf. PSALT. 31, GCR I, 12/39, 154/23. Va amărî pîntecele tău ce în gura ta va fi dulce ca miiarea. N. TEST. (1 648), 311^r/5. Iar și eu, cu cine vorovem, cu boieri, cu nigustori, ca cu nere îi îndulcem (a. 1784). GCR II, 138/3. Pere galbene ca ceara. . . și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Dușii de pe lume, mai toți, sînt buni ca mierea. MACEDONSKI, O. I, 24. A pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. REBREANU, I. 18. Ca mierea se lipește de suflet vorba lui. CONTEMP. 1953, nr. 327, 4/5.Uiu, iu, floare de mac, Dulce-i gura de diac; Dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca și mierea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410. (În proverbe și zicători) Fata la vremea ei, ca mierea în fagul ei. ZANNE, P. II, 131, cf. MARIAN, INS. 183. Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea. ZANNE, P. II, 223. Tăcerea e ca mierea. id. ib. 764. ◊ F i g. Cîtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale decît mierea rrostului mieu. PSALT. HUR. 106^v/11, cf. PSALT. 260. Înțăleptul zisă: o lume! cu dulceați de miere amestecată ești (a. 1 773). GCR II, 94/40. Să întorcea fieștecarele pre la lăcașurile sale, băgînd miiarea bunătăților fieștecarele dintru dînșii cu nevoință prin vasăle inimilor sale. VARLAAM-IOASAF, 52^v/26. Să-i curgă din limbă miiare, după cum zice poeticul. MOLNAR, RET. [prefață] 6/14. Te rog, Muză mîngăioasă! Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-mi puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap. GCR II, 173/1. Noi avem obiceiul de a întreba întotdeauna din ce locuri e adunată mierea artistică. IONESCU-RION, C. 38. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun. ANGHEL, PR. 64. Da, tanti ! – răspunse cu o miere teatrală Otilia. CĂLINESCU, O. I, 52, cf. DEȘLIU, G. 52. Vai de mine, cum aș mere Seara la gură cu miere. JARNIK-BÎRSEANU,133, cf. 21, 23, 364, 404, MAT. FOLK. 1051. ◊ L o c. a d j. De miere = (despre oameni) bun, generos, de zahăr. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ E x p r. A da de miere sau a-i pica (cuiva) mierea-n păsat, se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau cînd cuiva îi merge foarte bine. Cf. ZANNE, P. III, 675, IV, 68. A-i curge numai miere, se zice despre cineva care este harnic și îi merge bine. id. ib. III, 675. A înota în miere = a fi (foarte) bogat. id. ib. Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) miere (și tot nu... ), se spune pentru a arăta hotărîrea nestrămutată a cuiva de a respinge o propunere sau o situație, oricîte avantaje aparente ar prezenta. Cf. MARIAN, INS. 185. Să știe de bine că e miere și tot nu se duce. PREDA, D. 141. A fi cu limba fagur de miere = a vorbi foarte frumos, a fi elocvent. Cf. ZANNE, P. II, 29, 811, MARIAN, INS. 183. A unge (pe cineva) la inimă cu miere = a spune (cuiva) lucruri plăcute. Cf. ZANNE, P. II, 211, MARIAN, INS. 183. S-a făcut agurida miere = s-au împăcat cei învrăjbiți. Cf. ZANNE, P. I, 95. În buze (sau gură) miere și în inimă fiere (sau otravă) sau în față miere și în dos fiere, se zice despre cei fățarnici și vicleni. id. ib. N, 25, cf. 135, 168. A ascunde ac în miere = a ascunde un gînd rău într-un sfat dat cu blîndețe; a face intrigi. id. ib. I, 309, cf. III, 676. (Rar) A-i tăia (cuiva) cuvîntul cu miere = a întrerupe (pe cineva) din vorbire, spre a-i oferi un sprijin foarte important. Dacă nu este cu putință, mai zise Țugulea. . . – Să-ți tai cuvîntul cu miere, răspunse Ursul, dară trebuie să fie cu putință. ISPIRESCU, L. 330, cf. ZANNE, P. III 676. (Regional) A da bani pe miere = a mustra; a batjocori; a bate. ZANNE, P. III, 674. Las', zicea vulpea. . . că mi te-oi prinde eu, cioară spurcată ce ești, ți-oi da eu bani pe miere, că numai tu mi-ai făcut șotia asta ! ȘEZ. III, 187. A se face miere de găleată sau a se lipi ca mierea de găleată = a se supune cuiva orbește, a se alipi de cineva cu trup și suflet. Cf. CIAUȘANU, GL., CHEST. VI 161/10. A fi bun (sau dulce) ca mierea cîinelui = a fi răutăcios, sîcîitor. Cf. ib. A avea miere de șarpe la inimă =a fi rău. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ Miere de trandafiri sau miere rozată = substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (I 1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă (folosită ca medicament); miericică (I 1). Cf. LB, POLIZU, CUPARENCU, V. 21, PONTBRIANT, D., BIANU, D. S. ♦ (De obicei art.) Lună (sau, rar, săptămînă) de miere = cea dintîi lună (sau săptămînă) după căsătorie. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. . . N-apucă să treacă luna de miere și casa ciocoiului devine o cafenea. FILIMON, O. I, 97, cf. COSTINESCU, DDRF. Era holărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptămînă de miere. REBREANU, I. 252. ♦ Nectarul florilor. Iată-n urmă și albine aducînd în gură miere. ALECSANDRI, P. III, 56. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și albine roitoare luminoasă miere sug. id. ib. IV, 132. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen, se întorc seara din îndepărtate finețe. PETRESCU, S. 179. Albinele. . . Au început să zboare, fredonînd Prin florile cu miere și lumină. BOTEZ, P. O. 21, cf. CHEST. VI 156/13, 16, 17, 20. 2. (Transilv., Maram., rar Ban., adesea urmat de determinări) Zahăr. Mere de trist. LEX. MARS. 243, cf. LB. La noi zic la zâhar miere de trestie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. VAIDA, T. PAPAHAGI, M. 226. Miere albă. CHEST. VI 161/33, cf. ALR II 4 119/36, 346, 349, 353, 362. Am fărmat mierea. ib. 4112/353, cf. ALR I 1 609, ALR II 4119/235, 250, 260,272, 279, 284, 310, 6146/250, ALR II/I MN 15, 6811/235, 260, 279, A I 24, L. ROM. 1960, nr. 2, 21, LEXIC REG. 16. Miere galbenă (sau de tuse)= zahăr candel, v. c a n d e l. Cf. ALR II 3665/235, 250, 260, 284, 349, 353, 362. Miere de baraboi (sau de piciouci, de napi) = zahăr de cartofi, v. z a h ă r. Cf. ib. 3 664/260, 346, 362. Miere neagră (sau de urs, a ursului) = zahăr negru, v. z a h ă r. Cf. ib. 3663/250, 272, 346, 353, 362. ♦ Bomboane. Dă-le la mai mulți copii grunz de miere. ALR I 316/257, cf. 1608, MAT. DIALECT. I, 212. 3. (Transilv., Ban., adesea precizat prin „de prune”) Magiun (1). Cf. LB, CHEST. VI 161/17, 18, ALR I 873, ALR II 4035, 4036, 4041, 4 046. ♦ (Prin Ban. și prin Dobr.) Marmeladă. Cf. ALR I 873/677, 986, CHEST. VI 161/8, 9. ♦ (Ban.) Dulceață. Cf. CHEST. VI 161/20, 21, ALR II 4 044/29. 4. Compuse: (regional) mierea-mîței = clei de cireș sau de prun. Com. din BAN. ; miere-de-camfor = camfor, ALRM II/I h 178. II. (Bot.) Compuse: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre; plămînare, (învechit și regional) plămînărică (Pulmonaria mollissima). Cf. PANȚU, PL., VOICULESCU, L. 189, BUJOREAN,l. 384, H X 496; b) cuscrișor (Pulmonaria rubra). Cf. BRANDZA, FL. 375, GRECESCU, FL. 407, BARCIANU, N. LEON, MED. 51, BUJOREAN, B. L. 384, ȘEZ. XV, 86; c) arbore înalt din familia urticaceelor, cu fructe mici, rotunde (Celtis australis). Cf. ȘEZ. XV, 86, DS; d) garoafă, ALR I 1 935/516; e) roiniță (Melissa officinalis). ib. 1 943/727; f) dumbravnic (Melittis melissophyllum). ib. 1944/874; g) urzică-moartă (Lamium maculatum). ib. 1945/808; h) barba-ursului (Equisetum arvense). ib. 1 952/677; i) iarbă-grasă (Portulaca oleracea). ALR II/605; j) omag. ib. 6 302/886; k) jale (Salvia officinalis). ALR SN III h 656/876. Printre mușuroaie crescuse iarbă. . . colea păiușul oilor, dincoace, mierea-ursului. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Porumbele și mierea-ursului străjuiau cetatea năruielii cu poamele lor de baga. KLOPȘTOCK, F. 187. Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbăna ciuboțică a cucului, și mierea-ursului – răzbătuseră. SADOVEANU, O. VI, 542, cf. H II 142, III 209, 242, 306, 385, X 354, 445, 489, XI 427, XII 411, XIV 29, XVI 103, 146; mierea-cucului (Melandryum album). BULET. GRĂD. BOT. XI, 25. – Gen.-dat.: mierii și mierei. – Lat. mei.

ȚIVLI, ❍ȚÎVLI (-lesc) vb. intr. A țipa, a striga, a sbiera: un lăstun de apă țivli ascuțit de două ori și trecu dincolo, sburînd la fața apei (SAD.); dă să prindă pe copil de ureche, dar el țivli una ca un cățel (RET.); Pipăruș Petru lăsă atunci tălpoaia și mai jos, de țivli biata femeie ca în gura șarpelui (MERA); se auzeau pocnete de bice și glasuri țîvlite (GRIG.) [vsl. cviliti].

drac m. (lat. dráco, -ónis, șarpe, balaur, d. vgr. drákon, ngr. drákos; it. draco, drago și dragóne, pv. drago, fr. sp. dragon, pg. dragăo. D. rom. vine slov. drak, balaur. – Gen. al luĭ dracu și al draculuĭ). Diavol, spiritu răuluĭ (reprezentat în biblie supt formă de șarpe). Un drac de copil, un copil neastîmpărat. Al draculuĭ!, interj. de mirare: măĭ, al draculuĭ! Oare ce să fie asta? Om al draculuĭ, om răŭ, om veninos. Frig al draculuĭ, mare frig. Apa frige al draculuĭ, frige grozav. Al draculuĭ de mult, foarte mult. Ce dracu! interj., de mirare și întrebare: ce dracu aĭ, măĭ, de țipĭ așa? De unde dracu viĭ, unde dracu te ducĭ? din ce loc al draculuĭ (= neștiut) viĭ, în ce loc al draculuĭ te ducĭ? Dracu gol, drac împielițat, persoană rea saŭ pricepută la rele. Calu dracilor, femeĭe rea. Salba draculuĭ (iron.), nepot. A face pe dracu’n patru, a face tot posibilu. Meșter e dracu: voĭ reușĭ! îs priceput ca dracu și voĭ reușĭ. A fugi ca dracu de tămîĭe, a fugi (a evita) grozav. A fi ca dracu pe uscat, a fi foarte urît. A avea pe dracu în tine, a fi nebun. A te duce draculuĭ, a pleca, și (fig.) a muri. A se duce draculuĭ, a se perde: s’au dus boiĭ draculuĭ (= am pățit-o!). A da draculuĭ, a arunca, a renunța. Lua-te-ar dracu! murire-aĭ. A scăpa de dracu și a da peste [V. peste] tată-su, a scăpa de un răŭ ș ia da peste altu maĭ mare. A cere pe dracu și pe tată-su, a cere un preț exorbitant. O mîncare pe care n’o mănîncă nicĭ dracu, o mîncare foarte rea. A trage mîța de coadă (saŭ pe dracu de coadă, barb. după fr. tirer le diable par la queue), a fi în mizerie. Unde șĭ-a înțărcat dracu copiiĭ, la dracu’n praznic, la mama draculuĭ saŭ (Bz.) la dracu cu cărțĭ, foarte departe: s’a mutat la dracu’n praznic. Eĭ, comedia draculuĭ, eĭ, mare comedie, lucru cĭudat! A băga în dracĭ (fam.), îndrăcit, foarte mult: a băut în dracĭ.

BUCĂȚICĂ, bucățele, s. f. Diminutiv al lui bucată. 1. v. bucată (1). I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. CREANGĂ, P. 143. Sfîșiind pasportul, aruncam bucățelele în apă. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A tace (sau a tăia, a rupe) bucățele (-bucățele) = a fărîmița, a mărunți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 12.4. Îl făcu bucățele-bucățele, cu paloșul. ISPIRESCU, U. 64. Șarpele se zvîrcolea... Și d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tăbăra, Bucățele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. (În legătură cu verbele «a fi», «a semăna» etc.) Bucățică ruptă (sau tăiată) sau ruptă, bucățică = exact la fel, leit (cu cineva). Îți samănă ție, ruptă bucățică! CREANGĂ, P. 75. Fețișoara lui... bucățică ruptă tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. Îmi seamănă mie... bucățică tăiată. ALECSANDRI, T. I 173. ♦ (Prin restricție, cu nuanță afectivă) Lucru de mîncare. Îi puneau masă curată și-i păstrau bucățica cea mai aleasă, cînd venea de la serviri la trei. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură = a da din puținul său, a fi generos. A-i lua (cuiva) bucățica din gură = a exploata pe cineva, lipsindu-l chiar și de strictul necesar. [Boierul] ca un om făr’de inimă, a tot căutat să ne gîtuie și să ne ieie și bucățica copiilor din gură. BUJOR, S. 72. 2. v. bucată (2). Merg o bucățică bunișoară. SBIERA, P. 173. Averea bogatului mănîncă bucățica săracului ( = din cauza exploatării, țăranul sărac pierde și puținul ce-l are). – Variantă: (rar) bucățea (MARIAN, la TDRG) s. f.

ȘTIUCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață (Esox lucius). Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., sb. štuka.

ȘTIUCĂ, știuci, s. f. Pește răpitor de apă dulce, cu corpul lung, aproape cilindric, cu gura mare înarmată cu mulți dinți și cu botul turtit ca ciocul de rață; mârliță (Esox lucius). ◊ Compus: știucă-de-mare = pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui, cu spinarea verzuie și pântecele alb, cu gura în forma unui cioc lung (Belone belone). – Din bg., scr. štuka.

șâșâi [At: COȘBUC, P. I, 250 / V: (reg) ~șăi, șișăi, șișei, șișii, șișui / Pzi: șâșâi, 3 ~e, ~esc / E: fo] (Reg) 1 vi (D. frunze, vânt, ape etc.) A șopoti (3). 2 vt (C. i. copii mici) A repeta în mod prelungit și monoton sunetul „ș” pentru a liniști sau a adormi Si: (reg) a șușui² (2). 3 vi (D. oameni) A șuiera (1) printre dinți. 4 vi (D. șerpi) A scoate un sunet specific speciei.

HIDRĂ s.f. 1. (Mit.) Șarpe fabulos, închipuit cu șapte capete care creșteau la loc după ce erau tăiate și despre care legenda spune că a fost răpus de Hercule. ♦ (Fig.) Nenorocire, rău care crește inevitabil. ♦ Numele unei constelații. 2. Animal celenterat care trăiește pe fundul apelor dulci și se fixează cu ajutorul unui disc. [Var. idră s.f. / < fr. hydre, lat. hydra].

MIR¹ s. n. 1. Substanță uleioasă, parfumată, întrebuințată odinioară la unsul trupului sau la îmbălsămarea cadavrelor. V. b a l s a m. Cf. PSALT. 280, CORESI, PS. 367/6. Să-l ungem . . . cu nește mir de mult preț (a. 1642). GCR I, 101/24. Trimițindu-le dar. . . și un vas de mir și un vas de vin. HERODOT (1645), 154. Casa să împlu de mirosala mirului. N. TEST. (1648), 122^r/22. Iară Mariia. . . unsease pre Domnul cu mir (a. 1 669). GCR I, 186/33. Toți se umplură de mirosealâ bună, ca de nește mir bine mirositoriu (a. 1675). id. ib. 225/23. Iară o giupineasă. . . l-au unsu-l cu miruri scumpe și l-au astrucat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/3. Și vei face pre dînsul untdelemn, unsoare sf[î]ntă, mir mirositoriu, cu meșteșugul făcătoriului de mir. BIBLIA (1688), 61²/40. Pentru darul acesta, i-au trimis niște miruri. ȘINCAI, HR. II, 246/21. Și pe mort îl scaldă, cu miruri ungîndu-l. COȘBUC, AE. 110. O spălară Și-o unseră cu strălucite miruri Cu care zeii se-nfrumusețeazâ. MURNU, O. 133. 2. Untdelemn sfințit, întrebuințat la săvîrșirea unor ritualuri creștine. Și miru sf[î]nt vă dediu voao leage (a. 1550-1600). GCR I, 9/4. I-au uns cu svîntul mir (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 241. Am botezat pe Oanța Mărie, . . . și nu-i miruit... că n-am af[l]at mirul (a. 1771). IORGA, S. D. XII, 246. Îl unge cu sf[í]nt mir ca să-l întărească ostaș purtătoriu de biruință la lupta carea are în fieștece ceas. MOLNAR, RET. 20/1. Popa, nici una, nici două, țop îi trîntește miru pe frunte. PR. DRAM. 229. Îi citi cu glas măreț rugăciunile de încoronare ale împăraților bizantini și-i unse fruntea cu sîntul mir. ODOBESCU, S. I, 72. Își unge unghiile de la degetele cele groase ale ambelor mini cu mir sfințit. PAMFILE, COM. 46. Că-s trei rîuri, Trei părîuri: Un' de vin, Altul de mir Ș-altul d-apă limpejoară? TEODORESCU, P. P. 27. Cu miru ne miruim, Cu vinu ne veselim, Cu apa ne iordănim. ȘEZ. II, 22. Cine se năștea, Se boteza: Cu mir îl miruia, Creștin îl făcea, PAMFILE, S. T. 13. ◊ (În descîntece) Cu lucruri zise sfinte . . . cu tămîie, smirnă, mir mare. MARIAN, NA. 25. Sclobozi miru mirului pă tulpina părului. . . hai șarpe-napoi. CHEST. V/167. ◊ F i g. Se întorsese către Meca, unde e izvorul de mir al credinței veșnice. SADOVEANU, O. L. 143. Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă. ARGHEZI, V. 112. ◊ E x p r. (Familiar) A lovi (sau a trăsni etc. pe cineva) la mir = (cu aluzie la locul din frunte unde se miruiesc credincioșii cu untdelemn sfințit) a) a izbi pe cineva în frunte (mortal). Pune mîna pe moacă, iar cînd intră nămetenia, îl izbește, știi, colea, la mir. RĂSULESCU-CODIN, L. 44. L-a lovit în frunte la mir. ALR II 3 595/531, cf. 3 595/872; b) f i g. a distruge, a nimici. O să-i trăsnim la mir pe burghezi și pe grofi. T. POPOVICI, S. 402. Dincoace muntele, namilă naltă. . . Stă și împiedică omu să meargă ! Așa că de vreo lună în șir, îl trăsnesc flâcâușii la mir Cu buzduganele năzdrăvane. DEȘLIU, G. 26. A-i lua (cuiva) mirul = a omorî (pe cineva), a-i lua (cuiva) piuitul. Cum aduse buzduganul său și lovi pe zmeu, îi luă mirul, apoi ii tăie capul, ISPIRESCU, L. 317, cf. id. U. 54. Un pumn, și le-a luat mirul. DELAVRANCEA, S. 39. 3. A doua dintre cele șapte taine ale bisericii creștine, care constă în ungere cu untdelemn sfințit (pentru a obține revărsarea harului divin asupra cuiva), m i r u i r e, m i r u i t¹; p. e x t. sfințire, consacrare (într-o înaltă demnitate). Întăia taină iaste botedzul, a doa mirul (a. 1645). GCR I, 115/3, cf. 243/19. Darul mirurilor arată îndrăzneala ta părinte, MINEIUL (1 776), 53^r2/27. Dimitrie izvorîtoriul de mir (a. 1776). URICARIUL, VII, 21. Să miruiește de mitropolitul și după mir, mergînd domnul la scaunul său, se dau zece lei. . . în blid (sfîrșitul sec. VXIII). LET. III, 318/31. A sluji tainele, adică mirul (a. 1820). URICARIUL, XIV, 127, cf. NEGRUZZI, S. I, 147. El intră în biserică. Aici merse înfipt la mir. ISPIRESCU, L. 166. ◊ E x p r. A scălda de mir = a scălda un copil în ziua următoare botezului. Mama copilului nu se cuvine. . . să-l scalde de mir. MARIAN, NA. 260. – Pl.: miruri. – Din slavonul миръ.

NEASTÎMPĂRAT, -Ă adj. Negativ al lui astîmpărat. 1. Care nu se astîmpără sau care nu poate fi astîmpărat, nedomolit, (învechit și popular) neostoit; spec. (despre oameni, firea, temperamentul lor) care se agită continuu, agitat; nesupus, rebel, recalcitrant; turbulent, (învechit) neașezat (2). Carile... slujitoriu și boiarinu va priimi să-i ia fămeaia spre pofta sa cea neastîmpărată și nu-i va gîndi rău? ureche, l. 158. Turcii pre obiceiul lor cel spurcat și neastîmpăratu de lăcomie, trimiseră de cerea bani. id. ib. 204. Că noi, după neastîmpăraț [sic!] și rău nărav ce avem, ...neîncetat am făcut îndrăzniri a vinde vin și rachiu (a. 1794). iorga, s. d. xiv, 150. Un norod asuprit foarte, dar falnic, neastîmpărat. beldiman, e. 2/5. Fieșcare trebui să-ș păzască haractirul său; tu ai al tău de om neastîmpărat. ar (1839), 35¹/45, cf. 47¹/42, valian, v. Țara era liniștită, căci Radul știa a ține în respect pe neastîmpărații săi vecini. negruzzi, s. i, 106, cf. pontbriant, d., costinescu. Purici mulți nu făcea el într-un loc..., căci era duh neastîmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. creangă, a. 135, cf. barcianu, alexi, w. Fu înlocuit în atribuțiile lui de predicator de Ioan Abrami sau Abramios, și el preot și un personagiu foarte neastîmpărat. iorga, l. i, 429. Inima-i era plină de o bucurie neastîmpărată. rebreanu, r. i, 226. De ce nu s-a remăritat? Nici firea ei neastîmpărată, nici tinerețea, nici frumusețea nu o îndatorau să păstreze doliu pe viață. pas. z. i, 92. * (Substantivat) Ca niște neastîmpărați, sfătuindu-se între ei, s-au sculat doi dintr-înșii... și s-au dus la Țarigrad (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 150/10. Alți neastîmpărați ai opiniei și condeiului. arghezi, b. 122. ◊ Fig. Nimic nu era schimbat: același cîmp verde, înflorit, aceleași ape iuți și neastîmpărate ale Trotușului, care curg fără repaos pe așternutul lor de prund. gane, n. iii, 9. Zăpada s-a dus. Petice de gheață mustesc din loc în loc sub noroiul încropit în mici izvoare neastîmpărate ca puii de șarpe. bassarabescu, ap. vianu, m. 223. Departe de tot pe întinderea asta mișcătoare, neastîmpărată, un punct negru se desprinde... se apropie... trei catarge se deosebesc bine. bart, s. m. 18. Oltul neastîmpărat și răzvrătit și-a ales drumuri primejdioase, pe care a pornit cu năvala nestăvilită a tinereții. bogza, c. o. 11. ♦ Care trădează, arată, exprimă neastîmpăr. Buzele-i subțiri și încrețite, ochii săi mici, vioi și pătrunzători, nările-i largi și neastîmpărate dovedeau... duh sprinten și isteț. odobescu, ap. vianu, m. 196. ♦ (Învechit, rar; despre climat) Care prezintă mari diferențe; excesiv. Văzduhul aceștii țări iaste neastîmpărat... sînt călduri mari și aciiași frig și omeți mari. ureche, L. 115. 2. (Mai ales despre copii; în opoziție cu liniștit, cuminte) (Excesiv de) vioi, zglobiu, zburdalnic, zvăpăiat, nebun (I 3), (rar) neostoit; p. ext. obraznic, rău; (regional) neastîmpărător, neașezat (3). cf. polizu. Mare neasămpărată-i, bat-o pîrdalnicu! Ne face zile fripte. alecsandri, t. 938. Dar vremea trecea cu amăgele și eu creșteam pe nesimțite; și... mă făceam tot mai neastîmpărat. creangă, a. 36, cf. 14. Frate-meu cel mare, nătîng și neastîmpărat cum îl știi, fuga la ușă să deschidă. id. p. 27, cf. 315. Din copil neastîmpărat ce eram, mă făcui un băiet așezat și înțelept. slavici, n. i, 150. Unii copii neastîmpărați... încep și ei a plînge și a striga. marian, s. r. i, 175. Pe cît era de frumoasă, pe atîta era și de zburdalnică, neastîmpărată și neascultătoare. f (1903), 331. Te spui tătănă-tău să te-astîmpere, că ești neastîmpărată. delavrancea, o. ii, 199. Tare-i neastîmpărat și nebunatic băiatul ăsta! clătină din cap o femeie. rebreanu, r. ii, 33, cf. id. i. 13. Neastîmpărat din fire, Eminescu nu era copil dintre aceia să stea multă vreme lîngă vatră. călinescu, e. 53. Eram subțirică, iute și neastîmpărată. sadoveanu, o. vm, 45. Bătea cu papucul fundul vreunui nepot neastîmpărat. t. popovici, se. 134, cf. 161. Băieții aceștia-s foarte neastîmpărati. com. marian, cf. alr i 1 568/808, alr ii 3 678/192, 520, 784, 791, 928, 3 739/192. ◊ (Substantivat) La fereastra lui Moș Gheorghe stau neastîmpăratele celea de Mărica și Catinca și-i tot strigă să se gătească mai iute. sp. popescu, m. g. 23. Ce te mai zbînțuiești atîta, neastîmpăratule! com. marian. ♦ (Despre ochi; p. ext. despre privire) Care exprimă vioiciune, zburdălnicie; jucăuș. O femeie trecută de treizeci de ani, de statură mijlocie, uscățivă la față cu doi ochi mici, ...neastîmpărați și răutăcioși. sandu-aldea, a. m. 40. Clipește des din ochii mici, veseli și neastîmpărați. stancu, u.r.s.s. 154. 3. Tulburat, neliniștit, nervos (3), agitat; nerăbdător (2). Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează... o nouă moarte. negruzzi, s. i, 143, cf. pontbriant, d., costinescu. Merge... tot mai iute, tot mai neastîmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii. slavici, n. 1, 103. Se plimbă prin birou neastîmpărat, nerăbdător. Mereu își scoate ceasornicul, mereu privește pe fereastră. vlahuță, o. a. 208. Mă plimbam neastîmpărat, ca argintul-viu, privind cu ochi nesățioși geamlîcurile. ciaușanu, r. scut. 12. Pochinzerul cel gros și neastîmpărat făcu porneala. iovescu, n. 227. 4. (Rar; despre vremuri, stări) Tulbure, zbuciumat. Timpuri neastimpărate. ddrf. – pl.: neastîmpărați, -te. – Și: (învechit) neastâmpărat, -ă adj. – pref. ne- + astîmpărat.

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

NERV s. m. 1. (La pl.) Coarda dorsală a sturionilor, uscată la soare și folosită în alimentație. Nevre, de 70 ocă, 1 leu vechiu (a. 1726-1733). n. a. bogdan, c. m. 160. Coarda dorsală a sturionilor, zisă la noi „nervi de morun” ...se scoate și se usucă bine la soare. antipa, p. 711, cf. t. papahagi, c. l. Nervuri de cegă și de morun. nica, l. vam. 116. ◊ (Învechit) Nevre de bou = partea groasă a ligamentului cervical posterior al boului sau al calului care, uscată, este folosită ca instrument de lovire; vînă de bou. Un nenorocit... lungit la pămînt și măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. ap. tdrg. 2. (Anat.; mai ales la pl.) Fiecare dintre filamentele care leagă diversele părți ale corpului cu centrii nervoși, conducînd la aceștia impulsul senzațiilor și transmițînd de la aceștia spre periferie comenzile. Nervul mirositori. amfilohie, g. f. 275^r/3, cf. 274^r/15. Sistema nervelor. v. popp, a. m. 10. Nevrele sau organele simțirei. teodori, a. 76/4. Nervă opticească. vîrnav, l. 140^r/4. Gingiile au multe vinișoare fără nervuri. pov. 23/20, cf. 8/2. Alunile..., stafidile hrănește nevrile. piscupescu, o. 194/22. Slăbiciunea nevrelor ori și din ce pricină de boală se va trage, se tămăduiește... prin întrebuințarea băilor de apă rece. descr. așez. 105/10, cf. valian, v., negulici, polizu. Cuvîntul „idee” ...arată impresia produsă asupra inteligenței noastre prin nervi sau imaginea acestei impresii rămasă în memorie. maiorescu, l. 17, cf. 25. Fiece nerv este alcătuit din două feluri de fibre nervoase. conta, o. c. 29. A foamei simțire E șarpe, ducîndu-și a ei zvîrcolire În pîntec, în sînge, în nervii-ndîrjiți. macedonski, o. i, 146. Suferințele omenești sînt înfățișate așa cum trebuie și pot să fie asemenea suferinți, la oameni cu nervii sănătoși. gherea, st. cr. ii, 111. La partea posterioară străbate în ochi nervul optic. poni, f. 390. Viața sa intelectuală îi adusese obișnuitele indispozițiuni de nervi. bacovia, o. 241. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă, ca nervii unui dinte bolnav. sadoveanu, m. c. 102. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Nervii i se destinseră într-o baie călduță. camil petrescu, n. 27. Nervul circonflex își are originea aparentă comună cu cel radial. parhon, o. a. i, 123. Nervii măduvei spinării. c. antonescu, p. 44, cf. 47. Singurătatea deplină, întunericul veșnic, bîjbîiala în spațiul necunoscut te roade încet, încît îți slăbește nervii. barbu, ș. n. 44. ◊ (Cu aluzie la excitabilitatea nervilor) Cînd te văd așa, mi se zgîrcesc nervile. negruzzi, s. iii, 58. Parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele. filimon, o. i, 377. Îmi irita nervele cu strîmbăturile lui. alecsandri, t. 1 313. Nemaiputîndu-și stăpîni nervele, se repezi ca o săgeată asupra obraznicului. gane, n. ii, 150. Aceste excursii sînt făcute pentru odihnă, pentru a liniști nervii de zgomotul și grija orașului. gherea, st. cr. iii, 285. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. bacovia, o. 242. Rîsul acesta îi lua nervii în răspăr și-l întrista. galan, b. ii, 175. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă, v. nervos (2). Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. Proiecțiuni cinematografice reprezentînd persoane bolnave de nervi. f (1900), 597. ◊ Expr. A avea nervi = a fi enervat, a avea o izbucnire nervoasă, (regional) a avea meși². Obrazul... s-a uscat, glasul s-a ascuțit, cîteodată are nervi și nu vrea să vadă pe nimeni. c. petrescu, a. 451. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. Nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs. filimon, o. i, 373. A fi în nervi = a fi enervat; a fi în starea de spirit necesară pentru ceva. Acum cînd sînt în nervi... mă oprește mila. pas, z. i, 98. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. Începi să joci „pe doamna” cu nervi slabi. f (1906), 2. Văz că ai nervii slabi, galan. b. ii, 132. Stare de nervi = starea omului nervos (3); nervozitate, încordare. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. caragiale, o. vii, 131. 3. (Bot.; rar) Nervură (1). Nervile ce să văd prin frunze. amfilohie, g. f. 243^v/6, cf. LTR² xi, 426. 4. Tendon, ligament (cu nervi 1); mușchi (străbătut de nervi). Dezrădăcinarea nervului tendinos, adecă a vînăi mușchiului de supt limbă. învățătură, 111/11. Aceast-adăogire De păr, de zgîrci, de nerve, această prelungire Absurdă a spinării, [coada], e proba cea mai mare D-o minte mărginită. heliade, o. i, 298, cf. pontbriant, d. Să te întorci de-acolo cu nervele oțelite. alecsandri, s. 144, cf. lm. Nervii... de nobil animal [ai calului], în presimțirea groaznicei furtune, vibrau-vibrau. galaction, o. 79. [Nevăstuica] are un corp foarte mlădios. E tot mușchi și nervi, forță și flexibilitate. stoica, vIn. 111. 5. Fig. Putere, vigoare; bărbăție; ritm susținut. El se grăbi a scrie sultanului... că nervul oștilor e cu dînsul. bălcescu, m. v. 180. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular, că m-așezai pe laviță... și-ncepui să-l acompaniez. caragiale, n. s. 51. Un șir de întîmplări, o serie de detalii ale vieții din închisoare se încheagă în povestiri concise, pline de nerv. l 1960, nr. 55, 2/2. O reprezentare cam prea blajină și idilică a vieții paralizează... nervul epic al multor schițe. gl 1962, nr. 419, 2/7. – pl.: nervi și (învechit, n.) nerve, nervuri. – Și: (învechit) nervă, nevră s. f., nevru (pl. și, n., nevre) s. m. – Din lat. nervus, it. nervo, fr. nerf, – Nevru < ngr. νευρον.

tău, tăuri, s.n. – (reg.) 1. Apă stătătoare, lac, baltă, mlaștină: „Când după ploi se adună apa pe un loc arabil sau fânaț” (ALRRM, 1973: 682). „Mândrior, de doru tău, / Mă topesc ca inu-n tău” (Calendar, 1980: 63). 2. Lac glaciar. ♦ (top.) Tăul Roșu, lac situat în bazinul Vaserului (într-o căldare glaciară), sub Vârful Pietrosul Bardăului (1.850 m), în Parcul Național Munții Maramureșului (Timur, 2007: 88). Tăul cu zerni (șerpi), lac situat într-o pădure de fag în apropiere de satul Văleni (com. Călinești), format în urma unei alunecări de teren (Timur, 2007: 37). Tăul fără fund, lac natural situat lângă băile vechi de la Ocna-Șugatag; este cel mai adânc lac de mină din Maramureș (32,9 m) (Pânzariu, 1969, cf. Timur, 2007: 53). Tăul Morărenilor (Tăul în Tăciunoasa, Tăul Brebului, Iezerul Brebului), lac de baraj natural, format prin alunecarea unei coline, care a barat pârâul ce se varsă în Valea Neagră, afluent al râului Mara. Este situat pe Piemontul Gutâiului, în hotarul satului Breb, la altitudine de 825 m; are o adâncime maximă de 20 m (Monumente, 1976: 60; Timur, 2007: 44-48). Tăul Chendroaiei (Tăul de sub Gutâi, Iezerul Gutâiului), mlaștină cu două ochiuri de apă în centru, situat sub Creasta Cocoșului, în Munții Gutâi, la altitudine de 1.043 m (Timur, 2007: 67). Tăul lui Dumitru, mlaștină situată într-un crater vulcanic, la altitudine de 1.200 m, în hotarul localității Sat Șugatag (Ardelean, Bereș, 2000: 33). Tăurile de la Hoteni (Tinoavele plutitoare de la Hoteni), mlaștini situate la altitudine de 530 m, în zona Piemontului Gutâi; aici vegetează cele două plante ierbivore: roua-cerului și otrățelul-de-baltă (Timur, 2007: 49-50). Tăul cu Mușchi este situat în Parcul Național Munții Maramureșului, la 1.450 m altitudine (Bârlea, 1983, cf. Timur, 2007: 92). Tăul Muced, în bazinul superior al Văii Izei, pe creasta principală a Munților Rodnei, pe Muntele Bătrâna (Timur, 2007: 27). Tăul Obcioarei, mlaștină în Munții Rodnei, într-o pădure de molid. În partea centrală se află două lacuri adânci (Ardelean, Bereș, 2000: 34). Tăul Roșu, carieră de andezit situată pe pârâul Jidevoaia, afluent al văii Firiza (Posea, 1980: 125). ♦ (onom.) Tău, nume de familie în Maramureș. – Din magh. tó „lac” (Șăineanu, Scriban; DLRM, DEX, MDA).

zi, zile, s.f. – 1. Dată în calendar. 2. Aniversare. 3. În expr. zile la anu’ = date ce marchează cele mai mari sărbători în calendarul creștin și care s-au suprapus peste vechile sărbători precreștine, specifice societății arhaice. „Descântecul acesta se face mai ales în zilele la anu’, adecă de Crăciun, la Paști, la Bobotează, la Rusalii, adică în zilele cari o dată cad la anu” (Bârlea, 1924, II: 357). ♦ Ziua cu lumina (2 februarie). Sărbătoare creștină în care se prăznuiește Întâmpinarea Domnului (potrivit tradiției evreiești, după 40 de zile de la naștere, copiii erau duși la Templu, iar mamele săvârșeau un ritual de purificare prin jertfirea unui miel sau a unui porumbel). În zona Chioar, în această zi preoții obișnuiau să sfințească lumânările, care erau păstrate în casă tot anul și folosite de leac, de necazuri sau de vreme grea. ♦ Zilele babelor (1-9 martie). Interval de timp care debutează invariabil pe data de 1 martie (poate dura 9 sau 12 zile) și care se caracterizează, de regulă, prin nestatornicia vremii. Referitor la aceste fenomene meteorologice, specifice trecerii de la iarnă la primăvară, tradiția vorbește despre legenda Babei Dochia (Odochia, Odote). Sătenii își alegeau câte o „babă” (o zi din ciclul celor 9) pentru a afla cum le va merge în anul respectiv (în funcție de condițiile meteo din ziua prestabilită). ♦ Ziua zermilor, (Alexie cel cald), (17 martie). Sărbătoare de primăvară dedicată reptilelor (șerpilor) și tuturor insectelor: „În această zi ies șerpii” (Bilțiu, 2009:59-60; Cupșeni). O sărbătoare marcată de numeroase interdicții: „În zua de Alexie nu să lucră la noi. Cuvântul zerme nu-i voie să să zâcă în zâua aceie. Dacă întinzi ața, să întind zermii după om și-l mușcă. Tătă vara îi vezi” (idem; Borșa). „Femeile nu țes, nu torc, nu lucrează la câmp” (idem; Bârsana). ♦ Ziua Crucii (14 septembrie) a). Sărbătoare care marchează trecerea de la vară la toamnă. Sfârșitul anului pastoral; oile coboară de la munte, se desfac lăptăriile. „Reîntoarcerea la țară, din munte, se face cam pe la mijlocul lui septembrie, când urmează răscolul oilor, adică desfacerea tovărășiei” (Bârlea, 1968). Se culege busuioc de leac și de sămânță. Se recoltează mierea din stupi: „Să mănâncă fagure cu miere în foi de viță” (Bilțiu, 2010: 41; Valea Stejarului). Potrivit credinței, în ziua respectivă intră șerpii în pământ: „Care zerme rămâne afară trebe omorât că nu se poate băga în pământ; (...) se face balaur; ăla dacă te mușcă, mori” (idem). b) Sărbătoare creștină dedicată crucii pe care a fost răstignit Iisus; numită și Înălțarea Sfintei Cruci. Preoții făceau slujbe la troițe și sfințeau apa. „Apa din Ziua Crucii îi bună de leac” (Bilțiu, 2010; Sarasău). Este una din cele două zile de post strict de peste an. ♦ Ziua răilor (26 octombrie, Sf. Dumitru) „I mai zice Zua Răilor. Di ce? Că păcurarii-s răi, afurisiți. Numa aceia mai răi mărg de păcurari; care-s oameni, au acasă ce la trebe. Care n-au nimnic, aceia-s răi, nemuncitori. Le place a tra’ bota după ei șî atât; să n-aibă nicio grijă, să-i deie stăpânu dohan, mâncare, haine și când să osâmbre, bani, sâmbrie” (Memoria, 2004: 470). „I să zâce zua răilor, păntru că să osâmbresc răii, slujile. Slujile petrec cu băutură, de bucurie că își pot tomni alt stăpân” (Bilțiu, 2010: 42; Breb). ♦ Ziua cu luminile (1 noiembrie), Luminația: „Să duc la morminte flori și cu lumini. Luminile să aprind pă morminte. Duc colaci și dau la săraci” (Bilțiu, 2010: 44; Dragomirești). ♦ Ziua sâmbrașilor (8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail și Gavril): „I se mai zice zua sâmbrașilor, că la zua asta să osâmbresc păcurarii de la gazda de stână. Osâmbrirea să face cu o petrecere mare. (...) Să tomnesc păcurarii păntru anul viitor” (Bilțiu, 2010: 44; Sârbi). ♦ Ziua lupilor (Indreiu lupilor, Andreiu lupilor, Andreiușa) (30 noiembrie, de ziua Ziua Sf. Andrei): „Dzua lupt’ilor cade-n dzua de Cozn’ian, iarna. Apoi leagă melița, foarfecele, t’iaptănu; leagă o ștergură și o țâpă peste ușa casâi pă două noduri, păntru lupt’i, ca siarele să nu mănânce marhăle” (Papahagi, 1925: 321). – Lat. dies „zi” (Pușcariu, cf. DER; DLRM, DEX, MDA); cf. irl. denus, lit. diena, sansk. dinam, gal. dydd, pol. dzień, irl. Día (< i.-e.).

VARGĂ, vergi și (4, rar 5) vărgi, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. V. vergea. [Sălciile] își încolătăceau, în suflarea vîntului, vergile fragede și despletite pînă în oglinda încrețită a apei. C. PETRESCU, S. 28. Mi se părea că văd pe babă... cum... diriguiește cu o vargă de alun un taraf negru de duhuri necurate. HOGAȘ, M. N. 87. [Crăiasa] mai naltă pare și-n umblat Mlădie ca o vargă. COȘBUC, P. I 69. Am o vargă unsă cu unt Și aleargă pe subpămînt (Șarpele). GOROVEI, C. 363. ◊ Expr. A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare (de frică sau de frig). Îi tremurau ca vargă brațele strînse vînjos, în mînile tari ale celor doi jandarmi voinici. POPA, V. 239. Cucoanele se retraseră, tremurînd vargă. DELAVRANCEA, S. 158. [Mezinul] tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. ♦ (Mai ales la pl.) Băț, vergea groasă, folosită în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. Porunci... dă craiul, pe pag cu vergi să-l bată. COȘBUC, P. II 201. Trebuia să-l bată un pedagog cu vergi. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Expr. (A fi) varga lui dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. Rămăsei trist și orfan, sub epitropia unei mătuși, varga lui dumnezeu. GANE, N. III 31. Cînd se supăra sau se mînia... era varga lui dumnezeu. MARIAN, O. I 239. Nora babei era o femeie, varga lui dumnezeu de ură. ȘEZ. IV 159. (Regional) A-i duce (cuiva) vergile = a-i plînge (cuiva) de milă, a fi îngrijorat de soarta cuiva. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrțogul ista, îți duc vergile. CREANGĂ, P. 203. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu nuiaua. Dă pașa semn: «o să-l dezbrăcați Și binele în vergi i-l dați». COȘBUC, P. I 114. 2. (De obicei cu o determinare care precizează scopul) Băț de undiță. Un pescar cu undița... poartă cu el o mulțime de ștergi de undiță și... fel de fel de cîrlige. SADOVEANU, Î. A. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava. ♦ Baghetă. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Nu ne lipsește decît varga magică de a ne transpune în oricare punct. am voi. id. N. 49. 3. Vergea subțire de metal. Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vînjos ca o vargă de oțel. HOGAȘ, M. N. 99. 4. Dungă, vîrstă, vîrcă. Păreții erau albi ca laptele și cu niște vărgi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Cojoacele de oaie albă cusute cu vărgi și cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. 5. Dungă făcută de o lovitură cu nuiaua. Dar hoțul de doftor... prinde a o încinge pe spate... pînă o face toată vărgi. RETEGANUL, P. II 80. Bate-un popă preuteasă Și n-o bate cum se bate, ci îi face vergi pe spate. HODOȘ, P. P. 177. – Compuse: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpină țepoasă, cu flori liliachii, dispuse în capitule; crește pe lîngă drumuri, pe șanțuri, prin fînețe, prin locuri umede și nisipoase (Dipsacus silvestris); scai- voinicesc, voinicel; b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago Virga aurea).

BALAUR, BĂLAUR sm. 1 🔱 Animal fantastic care, în închipuirea poporului, are forma unui șarpe uriaș întraripat, acoperit cu solzi aurii; are mai multe capete (3, 7 sau chiar 12 și o mulțime de limbi ascuțite; gura e așa de mare, încît monstrul sboară cu o falcă în cer și una în pămînt și poate înghiți dintr’odată voinici înarmați, sau cerbi cu coarne; locuește cu deosebire în apă, mai adesea în fundul unei fîntîni și nu lasă să ia apă dintr’însa, afară dacă i se dă cîte o fată ca s’o mănînce (🖼 309): și iată balaur mare de foc, avînd capete șapte și coarne zece, și preste capetele lui steme șapte; și coada lui trăgea a treia parte din stealele ceriului (BIBL.) ¶ 2 familiar Om crud ¶ 3 iron. Poreclă dată Țiganului (în deosebi lăutarului): auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori (ISP.) ¶ 4 Băn. ⛹ Zmeu cu care se joacă copiii ¶ 5 Olten. 💒 Grindă groasă pe care se pune podeala la poduri ¶ 6 Un fel de cerc de scînduri care încinge luntrea pe marginea gurii (DAM.) ¶ 7 💫 BALAURUL, constelațiune în emisfera boreală compusă din 64 de stele (🖼 310).

MEZO- (MESO-) „centru, mediu; central, median”. ◊ gr. mesos „de mijloc, intermediar, median” > fr. méso-, germ., id., it. id., engl. id. > rom. mezo- și meso-. □ ~aerofil (v. aero-, v. -fil₁), adj., (despre plante) care este parțial aerofil; ~biotic (v. -biotic), adj., (despre semințe sau propagule) care, în condiții bune de păstrare, trăiește 3-15 ani; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Strat celular din embrionul animalelor, care se află între stratul extern și cel intern. 2. Corpuscul din citoplasmă, constituentul principal al celulei, cu rol în reproducere și în transmiterea caracterelor; ~cardie (v. -cardie), s. f., deplasare patologică a inimii către mijloc; ~carp (v. -carp), s. n., strat median al pericarpului, constituind partea cărnoasă a unui fruct; ~cefal (v. -cefal), adj., care are cutia craniană de formă intermediară între brahicefal și dolihocefal; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., strat de celule parenchimatice, situat între floem și xilem; ~cist (v. -cist), s. n., nucleu central al sacului embrionar; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală polimerizată, cu gradul de polimerizare între 100 și 1000; ~colopexie (v. colo-₂, v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a mezecolonului^[1] la peretele abdominal; ~cotil (v. -cotil), s. n., porțiune a tulpiniței gramineelor, cuprinsă între cotiledon și coleoptil; ~dendrobiont (v. dendro-, v. -biont), s. n., organism al cărui biotop se găsește în scoarța copacilor; ~derm (v. -derm), s. n., 1. Strat median al țesutului capsulei, la biofite. 2. Foiță mijlocie a embrionului, situată între ectoderm și endoderm, din care se dezvoltă oasele și mușchii; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., tip de fenerofite sempervirescente, cu mugurii de reînnoire neacoperiți în anotimpul nefavorabil; ~fil₁ (v. -fil₁), adj., (despre microorganisme) care se dezvoltă la temperaturi medii; ~fil₂ (v. -fil₂), s. n., țesut cuprins între epiderma superioară și cea inferioară a frunzei, format din celule care conțin clorofilă; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care cresc și se dezvoltă în condiții de temperatură și umiditate mijlocii; ~fotic (v. -fotic), adj., care necesită lumină de intensitate mediocră; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Tip de fecundație care face trecere între bazigamie și acrogamie. 2. Pătrundere a tubului polinic prin peretele integumentului ovular, iar nu prin micropil; ~gastru (v. -gastru), s. n., regiune mijlocie a abdomenului; ~glee (v. -glee), s. f., masă gelatinoasă care se află între straturile extern și intern ale corpului spongierilor și celenteratelor; ~glie (v. -glie), s. f., tip de fagocit amiboid din țesutul nevralgic; ~halin (v. -halin), adj., care conține clorură de sodiu în procent de 3-10‰; ~hidrofite (v. hidro-₁, v. -fit), s. f. pl., specii de hidrofite din locurile relativ umede; ~higrofitic (v. higro-, v. -fitic), adj., care este intermediar între plantele mezofitice și cele higrofitice; ~litic (v. -litic₁), adj., s. n., 1. adj., Care aparține epocii situate între paleolitic și neolitic. 2. s. n., Epoca mijlocie a pietrei, situată între paleolitic și neolitic; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a biologiei care studiază relațiile dintre organisme și factorii mediului înconjurător; ~mer (v. -mer), adj., situat în fază de mezomerie; ~merie (v. -merie), s. f., fenomen de oscilare a structurii unei molecule între formele ei izomere din punct de vedere electronic; ~metru (v. -metru₂), s. n., cută peritoneală care leagă uterul de peretele abdominal, corespunzînd ligamentelor largi; ~morf (v. -morf), adj., relativ la o stare a materiei intermediară între cea amorfă și cea cristalină; ~oligoterme (v. oligo-, v. -term), s. f. pl., specii vegetale din stațiunile relativ reci; ~pauză (v. -pauză), s. f., strat superior al mezosferei, care face trecerea spre termosferă; ~petal (v. -petal), adj., care prezintă o poziție centrală în cadrul corolei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., zonă a citoplasmei cuprinsă între plasmalemă și tonoplast, în care sînt înglobate incluziunile citoplasmatice; ~prosop (v. -prosop), adj., (despre un individ) a cărui față este de dimensiuni mijlocii; ~rin (v. -rin), adj., (despre un individ) cu nas relativ îngust și înalt; ~rinie (mesorinie) (v. -rinie), s. f., 1. Situație în care deschiderea anterioară a fiecărei fose nazale este aproximativ de două ori mai înaltă decît lată. 2. (În somatometrie) Nas moderat de lung și de lat; ~saprofite (v. sapro-, v. -fit), s. f. pl., ciuperci ale căror micelii se află în interiorul plantei în curs de descompunere, avînd corpurile de fructificare însă la exterior; ~scaf (v. -scaf), s. n., navă care posedă calitățile submarinelor și ale batiscafelor, utilizată în cercetările subacvatice de adîncime medie; ~sferă (v. -sferă), s. f., 1. Strat al atmosferei cuprins între stratosferă și ionosferă. 2. Înveliș cuprins între 1200 și 2900 km în adîncimea globului pămîntesc; ~sperm (v. -sperm), s. n., strat median cărnos din tegumentul seminal; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Porțiune mediană a sporului. 2. Teleutospor unicelular; ~stilie (v. -stilie), s. f., heterostilie în care predomină stilele de lungime mijlocie; ~term (mesoterm) (v. -term), adj., (despre vegetale) care prezintă afinitate pentru regiunile cu temperatură medie; ~termofil (v. termo-, v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește în zonele cu climat temperat; ~termofită (v. termo-, v. fit), s. f., comunitate vegetală specifică zonei temperate; ~trof (v. -trof), adj., (despre apele dulci) care este relativ bogat în substanțe hrănitoare dizolvate, cu pH-ul cuprins între 6 și 7; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., specii de plante din locuri expuse temporar uscăciunii relative; ~xerofitic (v. xero-, v. -fitic), adj., care crește în regiuni mai uscate decît plantele mezofitice; ~zaur (mesosaur) (v. -zaur), s. m., reptilă fosilă în formă de șarpe, lungă pînă la 12 m, care a trăit în mările din cretacic; ~zoic (v., -zoic), adj., s. n., 1. adj., Care aparține erei mezozoice. 2. s. n., Eră geologică intermediară între paleozoic și neozoic, în care au apărut mamiferele, păsările și peștii osoși; ~zom (v. -zom), adj., s. m., 1. adj., (Despre un individ) Care este de statură mijlocie. 2. s. m., Structură a membranei bacteriene, care intervine în diviziunea celulară și în fotosinteză.

știucă¹ sf [At: CANTEMIR, IST. 20 / V: (îrg) ștu~ / Pl: ~iuci, (rar) ~iuce / E: bg щука, srb štuka] 1 Pește răpitor de apă dulce, cu corpul alungit și turtit lateral, cu botul în forma unui cioc de rață și cu gura mare, cu numeroși dinți (Esox lucius). 2 (Pop; îlav) Când o cânta ~ca în baltă Niciodată. 3 (Olt; d. cai; îe) A se face ~ A slăbi din cauza lipsei de hrană. 4 (Îc) ~-de-mare Pește de 50-80 cm, cu corpul asemănător cu al șarpelui (2), cu spinarea verzuie și partea ventrală albă și cu botul de forma unui cioc lung (Belone belone). 5 (Fam; fig; gmț) Pantof cu vârful asemănător unui bot de știucă¹ (1).

DE¹ conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, în cazul că. Iar de va fi ca steaua mea să cadă... Un alt fecior... Va duce mai departe drumul meu! BENIUC, V. 72. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ (Introduce propoziții condiționale negative, eliptice) Mai repede, că de nu, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 394. De-i izbuti, bine... iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine... CREANGĂ, P. 187. ♦ (Cu nuanță temporală) De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce o propoziție concesivă, precedat de «și») Deși, cu toate că, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. Nu-s piedici să-i oprească de-ar crește-n cale stînci. VINTILĂ, O. 20. De-aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. 3. (Introduce o propoziție finală a cărei acțiune este realizabilă) Ca (să), pentru ca (să). Haide! Luați-l de-l dați norodului. NEGRUZZI, S. I 156. Face-m-aș privighetoare, De-aș cînta noaptea-n răcoare Doina cea dezmierdătoare! ALECSANDRI, O. 63. ◊ (Introduce o finală a cărei acțiune este reală) În toate zilele se ducea el la un puț de aducea apă pentru casă. ISPIRESCU, L. 386. Apoi merse de ocoli cetatea Turnul, o bătu și o arse. BĂLCESCU, O. II 171. 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încît, că. Mircea izbucnește în plîns, de i se scutură ghiozdanul în spate. SAHIA, N. 52. Viscolul ridica omătul în valuri și-l spulbera în văzduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pusă să-i facă un buzdugan... îl aruncă în sus, de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. Ce-ai pățit, unchiașule, de încaleci pe mine? ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adesea în corelație cu «atît (de)», «astfel (de)», «așa (de)»). Și era atît de sărac, de nu-i ardea nici focul în vatră. RETEGANUL, P. IV 7. Miile de paseri cîntau... cîntece, așa de duioase, de erau în stare să te adoarmă. ISPIRESCU, L. 17. 5. (În legătură cu «ce»; introduce o propoziție cauzală) Pentru că, fiindcă. Harap-Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276. De-abia umbli de slabă ce ești. ALECSANDRI, T. 1582. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. Și în farmecul vieți-mi Nu știam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. EMINESCU, O. I 113. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. Te-a întreba de nu mai știi de vreun leac. SBIERA, P. 27. Dorul prinse-a mă-ntreba: Drag mi-e bădița ori ba?... De mi-i drag, de nu mi-i drag, Nu poci spune peste sat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 8. (Introduce o propoziție subiectivă) Că. Dar al nostru împărat, Tot mergînd pe la vînat, Într-o seară s-a-ntîmplat Pe la noi d-a înnoptat. TEODORESCU, P. P. 116. 9. (Introduce o propoziție completivă directă și indirectă) Să. Oușoare că scotea Și-ncepea De le-mpărțea. TEODORESCU, P. P. 532. 10. (Introduce o propoziție atributivă) [Zmeul] are obicei de aruncă buzduganul. ISPIRESCU, L. 85. 11. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încît, în situația să. Cînd eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. POP. II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Învechit și popular, leagă două propoziții copulative) Și. Stai de nu mă săgeta. TEODORESCU, P. P. 40. 2. (Introduce propozițiile disjunctive) Sau... sau, ori... ori. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. De lucram, de nu lucram, Mamei tot dragă eram. ALECSANDRI, P. P. 308. III. (În propoziții independente) 1. (Introduce propoziții optative, uneori precedat de numai) O, dacă...! Numai de nu i-ar muri mulți înainte. CREANGĂ, P. 250. Ah! meștere Ruben... cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameți mintea! EMINESCU, N. 49. Codrule, frunză rotundă, De mi-ai da puțină umbră! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. 2. (Uneori în corelație cu numai, abia etc.) Poate că... numai prin căsuțe de se mai afla ceva veselie. DUNĂREANU, N. 80. IV. (Numai în loc. conj.) De ce... de ce... sau de ce... de aceea... sau de ce... tot... = cu cît... cu atît... De ce se îmbogățea, tot mai lacom era și mai ahtiat de bani. VLAHUȚĂ, O. A. 215. De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. Au luat-o prin pădure, doar vor putea ieși cumva la largul, dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare. RETEGANUL, P. II 72. Cum de v. cum.

iárbă sf [ At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ĕ, (5, 12, 13 colectiv) ierburi / E: ml. herba ] 1 Plante erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, iarbă verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din iarbă verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Îs) ~bă rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îas) Om rău, primejdios. 9 (Reg; Îe) A fi de-o iarbă cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește iarba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește iarba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la iarbă verde A merge la picnic. 16 (Îc; șîc iarba-boierului, iarba-canarașului, iarba-cănărașului, iarba-canarului, iarba lui Timofte, iarba-mâței, iarba-popilor, iarba-preoților, iarba-șarpelui, iarba-șerpii, iarba-șiertească, iarbă-bălaie, iarbă-boierească, iarbă-crestată, iarbă-dalbă, iarbă-de-mătase, iarbă-ghilană, iarbă-neagră și mare, iarbă-sură, iarbă-șierțească, iarbă-șerpească, iarbă-tărcată, iarbă-tărcățică, iarbă-vărgată) iarbă-albă Plantă ierboasă din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe – roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; îc) iarba-albinei, iarba-albinelor, iarba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; îc) iarbă -alunecoasă, iarbă-aspră, iarbă-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; Îc) iarba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; îc) iarba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Îc) iarba-aerului, iarba-fiarelor, iarba-cerii, iarba-ferii, iarba-fierului, iarba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) iarba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; îc) iarba-bolnavului, iarba-balaurului, iarba-roșie, iarba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; îc) iarba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; îac; șîc iarba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; îc) iarba-boierilor, iarba-boierului, iarba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; îc) iarba-boierului, iarbă-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; îc) iarba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Îc) iarba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; îc) iarba-bubei, iarba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; îc) iarba-cailor, iarbă-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; îc) iarba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Îc) iarba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Îc) iarba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Îc) iarba-cărtițelor, iarba-mătrililor Plantă folosită în medicina populară în tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hedaraceum). 37 (Bot; îc) iarba-cășunatului, iarba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; îc) iarba-cătanelor, iarba-porcului, iarba-sărăciei, iarbă-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; îc) iarba-cerbilor, iarba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; îc) iarba-ciobanului, iarbă-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; îc) iarba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Îc) iarba-ciutei Plantă compozită cu flori galbene dispuse în capitule Si: cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; îac; șîc iarba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Îc) iarba-câmpului, iarba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu flori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; îc) iarba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Îc) iarba-codrului, iarba-lupului Plantă care induce stări de somnolență, amețeală și dureri de cap Si: mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Îc) iarba-coifului, iarba-fierului, iarba-jermilor, iarba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Îc) iarba-cristoforului, iarba-fiarelor, iarba lui Hristofor, iarba-orbalțului, iarba Sf. Cristofor, iarbă-de-orbanț Plantă folosită în trecut ca leac împotriva ciumei, a bolilor de piele, a rănilor sau care se dădea vitelor. Si: orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; îc) iarba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; îac; șîc iarba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Îac; șîc iarba lui Sf. Ion, iarba-sângelui, iarba-spaimei, iarba-spurcății, iarbă-sunătoare) Plantă care se folosește împreună cu florile sale atât în farmacie, cât și în medicina populară contra durerilor de stomac, bolilor de ficat, bolilor de rinichi, eczemelor, pojarului Si: sunătoare, pojarniță (Hypericum perforatum). 53 (Bot; îac; șîc iarbă-lăptoasă, iarbă-lipitoare) Amăreală (Polygala comosa). 54 (Bot; îc) iarba-cucului, iarba-iepurelui, iarbă-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; îac; șîc iarbă-de-lămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Îc) iarba-cuforilor, iarbă-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Îc) iarba-curelei Plantă amintită în cântecele populare Si: năgară (Stipa capillata). 59 (Îc) iarba-datului, iarba-faptului, iarba-fecioarei, iarba-feciorilor, iarba-surpăturii, iarbă-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; îc) iarba-degetelor, iarbă-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Îc) iarba-degetului, iarbă-de-plămâni, iarbă-de-tripăl Plantă care se folosește ca leac pentru bolile de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; îc) iarba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; îc) iarba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; îc) iarba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Îc) iarba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; îc) iarba-eretei, iarba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Îc) iarba-faptului Mică plantă ierboasă din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; îc) iarba-fânului, iarbă-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Îc) iarba-fecioarelor Plantă folosită în medicina populară ca aperitiv și digestiv pentru bolile de ficat și pentru dureri de stomac Si: pelin, pelin-alb (Artemisia absinthum). 70 (Îc) iarba-fetei, iarbă-moale Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Îc) iarba-frântului, iarba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Îc) iarba-frigurilor Plantă ale cărei flori se folosesc în medicina populară și în farmacie Si: albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Îac; șîc iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, iarbă-gonitoare-de-friguri, iarbă-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Îc) iarba-fumului, iarbă-de-curcă Plantă întrebuințată în medicina populară contra bolilor de piele, stomac și splină Si: fumăriță (Fumaria officinalis). 75 (Îc) iarba-găii, iarba-găii-amară Plantă erbacee cu frunze dințate, acoperite cu peri asprii, cu flori galbene Si: amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; îc) iarba-găinii, iarba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Bot; îc) iarba-gâștei, iarba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Îc) iarba-gâtului Mică plantă ierboasă din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi, flori galbene și care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Îc) iarba-gușteriței, iarbă-creață Veche plantă medicinală cultivată în stațiuni de plante medicinale și în grădini țărănești, folosită în farmacie ca dezinfectant și în medicina populară sub formă de ceai contra durerilor de stomac, diaree și pentru poftă de mâncare Si: izmă (Mentha longifolia). 80 (Îc) iarba-iepurelui, iarba-iepurilor Plantă amintită în cântecele populare Si: susai (Sonchus oleracesus). 81 (Îc) iarba-întruielelor Plantă folosită ca leac împotriva reumatismului Si: grozamă (Genista sagittalis). 82 (Îc) iarba-junghiului Plantă folosită în medicina populară, care se pune în scăldătoarea copiilor Si: (Centaurea phrygia). 83 (Îac; șîc iarba-tăieturii) Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și la scăldături Si: ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Îc) iarba-junghiurilor, iarbă-de-holbură, iarbă-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; îc) iarba-limbii, iarbă-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) iarba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Îc) iarba-lingurii, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; îc) iarba-lui-Antonie, iarba-lupăriei, iarba-șopârlei, iarbă-neagră Busoioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; îc) iarba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Îc) iarba-lui-cel-slab, iarba-năpârcii Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci Si: iarba-șarpelui (Echium vulgare). 91 (Bot; îc) iarba-lui-Daraboiv, iarbă-dulce, iarbă-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Îc) iarba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Gheorghe, iarba-mărgăritarului Plantă ale cărei flori sunt folosite în medicina populară la prepararea unui ceai contra durerilor de piept Si: lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Îc) iarba-lui-Sfântul-Ion, iarba-Sfântului-Ion Plantă care se fierbe împreună cu alte plante folosită contra durerilor de încheieturi și de picioare și în medicina populară veterinară Si: cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Îac) Plantă folosită în medicina populară Si: jale (Salvia pratensis). 98 (Îc) iarba-lui-Tat, iarba-lui-Tate, iarba-lui-Taten, iarba-lui-Tatic, iarba-lui-Tatie, iarba-lui-Tatin, iarba-lui-Tatol, iarba-lutatinului, iarba-tatii, iarbă-băloasă, iarbă-întăritoare, iarbă-neagră Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de piept, astm, gâlci, dureri de mijloc, de dinți, diaree, hernie și ca unguent Si: tătăneasă (Symphytum officinale). 99 (Bot; îc) iarba-lui-Timofte Iarba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; îac; șîc iarba-lui-Timofteu, iarba-lui-Timoftei, iarba-lui-Timofti Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; îc) iarba-lupului, iarba-ciutei, iarba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Îac; șîc iarba-urechii, iarbă-de-tun, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri cu credința că apară împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Îc) iarba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; îc) iarba-mălcedului, iarbă-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Îc) iarba-mării, iarbă-de-mare Plantă ierboasă acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Îc) iarba-mărinului, iarba-cerii, iarbă-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; îc) iarba-mărinului, iarba-cerii Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; îc) iarba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Îc) iarba-mătricilor, iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară la tratarea varicelor Si: silnic (Glechoma hederaceum). 110 (Bot; îc) iarba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 111 (Îc) iarba-mâței, iarbă-vântului, iarbă-flocoasă Plantă folosită în medicina populară contra tusei, frisoanelor, durerilor de cap, ale cărei frunze se așază pe burta copiilor bolnavi de dizenterie și care este mâncată cu plăcere de pisici Si: cătușnică (Nepeta cataria). 112 (Bot; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 113 (Bot; îc) iarba-mâțului, iarba-pisicii, iarba-pisicilor Valeriană (Valeriana officinalis). 114 (Bot; îc) iarba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 115 (Îc) iarba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei și ale cărei frunze se pun pe răni și pe tăieturi pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 116 (Bot; îc) iarba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 117 (Bot; îac) Rugină (Juncus effusus). 118 (Bot; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 119 (Bot; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 120 (Bot; îc) iarba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 121 (Îc) iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-șerpească Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară veterinară care se pune în urechea porcilor bolnavi de brâncă sau contra dalacului la cai Si: spânz (Helleborus niger, Helleborus purpurascens). 122 (Îc) iarba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; îc) iarba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Îc) iarba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Îc) iarba-o-mie-bună Plantă folosită în medicina populară la prepararea diverselor leacuri Si: frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Îc) iarba-oilor, iarba-șoarecelui, iarbă-strănutătoare Plantă folosită în medicina populară la prepararea ceaiului contra durerilor de stomac, a febrei, a tuturor bolilor care implică aparatul genital feminin, și contra tăieturilor, a rănilor Si: coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; îc) iarba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-faptului, iarba-rănii, iarbă-de-răni, iarbă-de-vatăm, iarbă-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; îc) iarba-osului, iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Mar; îc) iarba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei și care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Îc) iarba-osului, iarba-ursului Plantă folosită în medicina populară pentru febră și vătămări (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; îc) iarba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; îc) iarba-ovăzului, iarba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; îc) iarba-păduchelui, iarba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; îc) iarba-păduchilor, iarbă-de-strănutat Roțoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Îc) iarba-pălăriei, iarba-părului Plantă folosită în medicina populară, a cărei rădăcină pisată se folosește la dureri de cap, iar ceaiul din frunzele sale, împreună cu alte plante, se folosește contra răcelii Si: brusture (Petasites hybrudus). 140 (Îc) iarba-pământului, iarba-plămânilor, iarba-plumânei, iarba-plumănului Planată folosită în medicina populară pentru tratarea bolilor pulmonare Si: mierea-ursului (Pulmonaria officinalis). 141 (Bot; îc) iarba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Îc) iarba-pârciului, iarba-sângelui, iarbă-de-pârci Plantă folosită în medicina populară contra reumatismului și a rănilor la vite Si: năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; îc) iarba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Îc) iarba-porcilor, (reg) iarba-jermilor, iarba-puricelului, iarba-purecilor, iarba-țânțarilor, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-amară, iarbă-creață Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi Si: Iarbă-roșie (Polygonum persicaria). 145 (Îc) iarba-porcilor, iarba-tunului, iarbă-de-grădină, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Plantă folosită în medicina populară contra umflăturilor de la mâini și contra afecțiunilor pulmonare Si: brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Îc) iarba-porcului, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-ghiol, iarbă-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Îac; șîc iarbă-de-trânji, iarbă-neagră) Plantă folosită în medicina populară contra scrofulozei, contra crupului difteric la porci Si: buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; îc) iarba-porcului, iarbă-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; îc) iarba-porcului Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; îc) iarba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puriceilor, iarba-puricelui, iarba-viermilor, iarbă-iute, iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Îc) iarba-purecilor, iarba-puricelui, iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-de-făcut-copii, iarbă-roșie Planta Polygonum lapathifolium). 155 (Bot; îc) iarba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Îc) iarba-raiului Plantă folosită în medicina populară la crampe stomacale și diaree Si: vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; îc) iarba-rațelor, (reg) iarbă-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Îc) iarba-rândunelei, iarba-rândunicii, iarbă-de-negei, iarbă-de-negi Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor și a bubelor de piele Si: rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; Îc) iarba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bolilor de piele, a scorbutului și a hemoroizilor Si: untișor (Ficaria verna). 161 (Îc) iarba-roilor, iarba-albinelor, iarba-stupilor, iarba-stupului Plantă folosită pentru frecatul coșnițelor cu care se prind stupii roiți sau, în medicina populară, sub formă de ceai contra durerilor de dinți, de urechi și de piept și ca expectorant sau cardiac Si: roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; îc) iarba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; îc) iarba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia). 164 (Îc) iarba-sângelui, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare Plantă folosită în medicina populară contra febrei tifoide, sifilisului, frigurilor, decoctul dându-se la vitele bolnave de sânge Si: gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Îc) iarba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Îc) iarba-Sfintei-Sofia Plantă întrebuințată pentru confecționarea măturilor Si: peliniță (Artemisia pontica). 167 (Îc) iarba-smeului, iarba-urechii, iarbă-de-urechi, iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-urechi, iarbă-groasă Plantă folosită în medicina populară contra urâțeniei și în unele credințe populare (Sedum maximum). 168 (Îc) iarba-smizii, iarbă-smidă, iarbă-smiză Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap, a lipsei poftei de mâncare Si: dumbăț (Teucrium chamaedrys). 169 (Îc) iarba-soarelui Plantă ai cărei rizomi, frunze și flori se folosesc în medicina populară la vindecarea rănilor Si: arnică (Arnica montana). 170 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra dalacului Si: vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; îac; șîc iarbă-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; îc) iarba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; îc) iarba-spurcului, iarbă-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; îac; șîc iarbă-înfărinată, iarbă-piciorul-gâștei) Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; îc) iarba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; îc) iarba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Îc) iarba-surzilor Mică plantă ierboasă din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; îc) iarba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Îac; șîc iarba-șerpilor) Plantă al cărei rizom se folosește ca vermifug Si: ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Îc) iarba-șarpelui, iarba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Îc) iarba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys, Veronica latifolia, Veronica teucrium). 184 (Bot; îc) iarba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 185 (Bot; îc) iarba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 186 (Îc) iarba-șopârlei, iarba-șopârlelor, iarbă-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 187 (Bot; îc) iarba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 188 (Bot; îc) iarba-tăieturii, iarba-bubii, iarba-tâlharului, iarba-vântului, iarbă-de-rană, iarbă-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 189 (Îc) iarba-tăieturii Plantă care se folosește în medicina populară ca stimulent (în rachiu), contra durerilor de cap, hepatită, astmului, iar minerii din Munții Apuseni folosesc tulpinile ca fitil pentru explozii Si: lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 190 (Bot; îac; șîc iarba-fierului, iarbă-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 191 (Îc) iarba-tâlharului Plantă folosită în medicina populară la tăieturi și răni Si: tâlhărea (Mycelis muralis). 192 (Îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii, iarbă-de-șoldină, iarbă-de-șoaldină, iarbă-de-trânji, iarbă-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 193 (Bot; îc) iarba-tunului, iarba-ciutei, iarba-urechii Rujă (Sedum rosea). 194 (Bot; îc) iarba-untului, iarba-vântului Verigel (Orobanche caryophzllacea). 195 (Bot; îc) iarba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 196 (Bot; îc) iarba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 197 (Bot; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 197 (Îc) iarba-ursului Plantă care se fierbe pentru colorarea lânii în verde Si: pedicuță (Lycopodium clavatum). 198 (Bot; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 199 (Bot; îc) iarba-vătămăturii, iarbă-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 200 (Bot; îc) iarba-vătămăturii Scrintitoare (Potentilla argentea). 201 (Îc) iarba-vântului Plantă a cărei rădăcină se folosește în medicina populară contra diareei Si: neghină (Agrostemma githago). 202 (Îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 203 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 204 (Bot; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 205 (Bot; îac; șîc iarba-câinelui, iarbă-câinească) Pir-gros (Cynodon dactylon). 206 (Bot; îc) iarba-vântului Opaiță (Melandryum album). 207 (Îac) Plantă folosită la vopsitul ouălor Si: dediței (Pulsatilla vulgaris). 208 (Îc) iarba-voinicului Planta care atunci când este tânără se folosește ca salată de primăvară și în medicina populară Si: năsturel (Nasturtium officinale). 209 (Bot; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 210 (Bot; îc) iarba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 211 (Îc) iarba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 212 (Îc) iarba-zgăibii Plantă utilizată în medicina populară Si: spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 213 (Îac; șîc iarbă de zgăibi, iarbă de zgaibă) Planta Lapsana communis. 214 (Reg; îc) iarba-zgăibii Plantă folosită în medicina populară contra zgăibii Si: căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 215 (Îc) iarbă-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinii, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 216 (Îc) iarbă-albă de slatină, iarbă-de-gălbează, iarbă-de-sare, iarbă-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 217 (Îc) iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-mare Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de cap și a durerilor de urechi Si: granat (Chrysanthemum parthenium). 218 (Bot; îc) iarbă-amară, iarbă-creață Schinel (Cnicus bedictus). 219 (Bot; îc) iarbă-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 220 (Bot; îc) iarbă-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 221 (Bot; îac; șîc iarbă-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 222 (Bot; îc) iarbă-căiasă, iarbă-lungă-de-lac, iarbă-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 223 (Bot; îc) iarbă-ce-moaie-vinele, iarbă-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 224 (Bot; îc) iarbă-costrei Mohor (Setaria verticillata). 225 (Bot; îc) iarbă-de-apă, iarbă-flocoasă, iarbă-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 226 (Bot; îc) iarbă-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 227 (Bot; îc) iarbă-de-boale, iarbă-de-lângoare, iarbă-de-lungoare, iarbă-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 228 (Îc) iarbă-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 229 (Bot; îac) Limba-boului ( Anchusa officinalis). 230 (Îc) iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină Plantă cu numeroase întrebuințări în medicina populară: frunzele se aplică pe răni și se folosesc la boli de ochi, sucul se folosește contra limbricilor și rădăcina este folosită la prepararea unui ceai contra afecțiunilor pulmonare și gastrice Si: pătlagină (Plantago major). 231 (Îac) Plantă folosită în medicina populară în afecțiunile pulmonare Si: patlagină (Plantago media). 232 (Îc) iarbă-de-cositor Plantă folosită frecvent în medicina populară Si: coada-calului (Equisetum arvense). 233 (Bot; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 234 (Bot; îc) iarbă-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 235 (Bot; îc) iarbă-de-dat, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 236 (îc) iarbă-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 237 (Îac; șîc iarbă-de-durori) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 238 (Bot; îc) iarbă-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 239 (Îc) iarbă-de-ghiață Plantă ornamentală, suculentă cu flori viu și variat colorate Si: gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 240 (Bot; îc) iarbă-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 241 (Bot; îc) iarbă-de-inimă-rea, iarba-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 242 (Bot; îc) iarbă-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 243 (Îc) iarbă-de-margină, iarbă-văpsătoare Plantă care se folosește la vopsirea lânii în roșu Si: roibă (Rubita tinctorum). 244 (Bot; îc) iarbă-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 245 (Bot; îc) iarbă-de-negei Aior (Euphorbia esula). 246 (Bot; îac; șîc iarbă-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 247 (Îc) iarbă-de-om-sărac Plantă folosită în medicina populară Si: avrămească (Gratiola officinalis). 248 (Bot; reg; îc) iarbă-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 249 (Îc) iarbă-de-păsări Plantă folosită în medicina populară veterinară Si: scânteuță (Anagallis arvensis). 250 (Îac) Plantă folosită în medicina populară la scrântituri, cangrene etc Si: rocoină (Stellaria media). 251 (Îc) iarbă-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 251 (Îc) iarbă-de-piatră Plantă aromată, meliferă și furajeră folosită în medicina populară contra frisoanelor și leucoreei sau pentru aromatizarea tutunului, iar planta uscată se așază în haine contra moliilor Si: sulfină (Melilotus officinale). 252 (Îc) iarbă-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 253 (Bot; îc) iarbă-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 254 (Îc) iarbă-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 255 (Îc) iarbă-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 256 (Bot; îc) iarbă-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 257 (Îc) iarbă-de-soponit, iarbă-de-tăietură Plantă al cărei rizom se folosește la prepararea săpunului Si: săpunariță (Saponaria officinalis). 258 (Bot; îc) iarbă-de-Susan Costrei (Sorghum halepense). 259 (Îc) iarbă-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 260 (Bot; îc) iarbă-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 261 (Îc) iarbă-de-țelină, iarbă-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 262 (Îc) iarbă-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 263 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra tusei, rănilor și a febrei Si: năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 264 (Bot; îac; șîc ~ă-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 265 (Îc) iarbă-de-vătăm Plantă folosită în medicina populară contra trânjii și contra unor boli care apar la vite Si: linăriță (Linaria vulgaris). 266 (Îc) iarbă-de-zugrăvit, iarbă-văpsătoare Plantă folosită în medicina populară la dropică și contra gălbezei la oi Si: drobușor (Isatis tinctoria). 267 (Bot; îc) iarbă-deasă, iarbă-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 268 (Bot; îc) iarbă-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 269 (Bot; îac) Firicea (Poa bulbosa). 270 (Îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 271 (Îac) Firuță (Poa pratensis). 272 (Bot; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 273 (Bot; îc) iarbă-dulce, iarbă-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 274 (Bot; îc) iarbă-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 275 (Îac) Planta Nonnea atrata. 276 (Îac) Plantă folosită în credințe populare Si: barba-caprei (Tragopogon pratensis). 278 (Îac; șîc iarbă-dulce-de-munte, iarbă-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 279 (Îc) iarbă-flocoasă Plantă amintită în cântecele populare Si: siminoc (Helichrysum arenarium). 280 (Bot; îac; șîc, reg, iarbă-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 281 (Îac; șîc iarbă-mambie) Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de mijloc Si: voronic (Marrubium vulgare). 282 (Bot; îc) iarbă-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 283 (Îc) iarbă-grasă, iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară contra afecțiunilor pulmonare sau, fiartă în lapte, se folosește pentru cicatrizarea urmelor lăsate de vărsatul de vânt pe față Si: amăreală (Polygala vulgaris). 284 (Bot; îc) iarbă-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 285 (Îc) iarbă-grasă Planta Sedum purpureum. 286 (Îc) iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-nodoroasă, iarbă-roșie Plantă care se folosește în medicina populară sub formă de ceai contra diareei și în medicina populară veterinară Si: troscot (Polygonum aviculare). 287 (Îc) iarbă-împușcată, iarba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 288 (Bot; îc) iarbă-înfă(r)inata Fragă-tătărască Chenopodium foliosum). 289 (Îc) iarbă-lată Planta Carex digita. 290 (Bot; îac) Stânjenei (Iris germanica). 291 (Îc) iarbă-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 292 (Îac) Planta Polygala major. 293 (Bot; îc) iarbă-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 294 (Bot; îc) iarbă-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 295 (Îc) iarbă-mare, iarbă-mare-frumoasă, (Mun) iarbă-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 296 (Îc) iarbă-mare Planta Inula oculus-christi. 297 (Bot; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 298 (Îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 299 (Bot; îc) iarbă-mucedă Flocoșele (Filago arvernsis). 300 (Îc) iarbă-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 301 (Bot; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 302 (Bot; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 303 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 304 (Îac) Planta Prunella grandiflora. 305 (Bot; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 306 (Îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 307 (Bot; îc) iarbă-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 308 (Bot; îc) iarbă-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 309 (Bot; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 310 (Bot; îc) iarbă-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 311 (Îc) iarbă-rea Planta Aconitum tauricum. 312 (Bot; îc) iarbă-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 313 (Îac) Plantă ale cărei inflorescențe sunt folosite în medicina populară pentru proprietățile lor diuretice și diaforetice Si: dentiță (Bidens tripartitus). 314 (Bot; îac; șîc iarbă-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 315 (Îc) iarbă-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 316 (Bot; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 317 (Bot; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 318 (Bot; îc) iarbă-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 319 (Bot; îc) iarbă-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 320 (Îc) iarbă-roșioară Planta Silene acaulis. 321 (Îc) iarbă-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 322 (Îc) iarbă-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili si cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 323 (Îc) iarbă-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 324 (Îc) iarbă-spornică, iarba-fiarelor,iarba-fierului Plantă folosită în medicina populară la răni, abcese, dureri de cap, de ficat splină și rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 325 (Bot; îc) iarbă-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 326 (Bot; îc) iarbă-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 327 (Bot; îc) iarbă-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 328 (Bot; îc) iarbă-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 329 (Îc) iarbă-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 330 (Îc) iarbă-vântoasă Planta Kochia prostrata.^[1] corectat(ă)