OBRĂZNICI, obrăznicesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni obraznic, necuviincios, impertinent; a-și lua nasul la purtare. 2. Tranz. (Fam.) A certa cu vorbe aspre, a ocări pentru o obrăznicie. – Din obraznic.

obraznic, ~ă [At: AETHIOPICA, 37^r/9 / Pl: ~ici, ~ice / E: obraz + -nic] 1 a (Reg) Timid. 2 a Lipsit de respect Si: impertinent, insolent, nerușinat. 3 a Neascultător. 4 sf (Bot) Telegraf (Tradescantia zebrina).

obrăznici [At: KOTZEBUE, U. 21^v/13 / Pzi: ~cesc / E: obraznic] 1-2 vr (Înv) vi A deveni obraznic (2). 3 vt A îndrăzni. 4 vt (Fam) A certa cu vorbe aspre Si: a ocărî.

OBRAZNIC, -ICĂ adj. și sm. f. Care n’are respect sau rușine de cineva, care e îndrăzneț pînă la nerușinare: iedul cel mare și cel mijlociu dau prin băț de ~i ce erau (CRG.); o barză ~ă a îndrăznit să-și așeze cuibul lîngă coșul bucătăriei (I.-GH.); (P): ~ul mănîncă praznicul, cel îndrăzneț trage mai adesea folos de pe urma îndrăznelii lui [obraz].

OBRĂZNICI (-icesc) I. vb. tr. 1 A face să devie obraznic, să-și ia nasul la purtare ¶ 2 A numi obraznic, a trata de obraznic: nu numai pe vagmistrul... l-a obrăznicit cum se cade, dar chiar pe locotenentul (BR.-VN.). II. vb. refl. A deveni obraznic; a-și lua prea mult nas, prea multă îndrăzneală: nu te ~ mai mult, căci te voiu cîrpi (GN.); ține-ți vorbele în gură și nu te ~ mai mult (ALECS.).

OBRĂZNICUȚ adj. dim. OBRAZNIC: ți-i hazlie Luluța, dar îi cam ~ă, să nu te superi (ALECS.).

OBRĂZNICI, obrăznicesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni obraznic, necuviincios, impertinent; a-și lua nasul la purtare. 2. Tranz. (Fam.) A certa cu vorbe aspre, a ocărî pentru o obrăznicie. – Din obraznic.

OBRAZNIC, -Ă, obraznici, -e, adj. Lipsit de respect, de rușine; nerușinat, impertinent, insolent; (cu sens atenuat) neascultător, neastîmpărat. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înțepătoare și aluzii obraznice. BART, E. 316. Iedul cel mare și cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. Oare ce vor fi zicînd boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruice? ODOBESCU, S. III 23. ◊ Fig. Iarna trecută îl apucase-o tuse obraznică, de care abia a scăpat în primăvară. VLAHUȚĂ, N. 14. ◊ (Substantivat) Fugi, obraznicule, că m-ai spăriet. ALECSANDRI, T. I 38. Obraznicul mănîncă praznicul (= cel care îndrăznește fără rușine trage adesea foloase de pe-urma îndrăznelii sale). ◊ (Adverbial) Tu obraznic îngîmfîndu-te... Vrei să schimbi și rînduiala. CONACHI, P. 264. (F i g.) Castelele latifundiarilor își înalță vîrfurile obraznic. SAHIA, U.R.S.S. 6.

OBRĂZNICI, obrăznicesc, vb. IV. 1. Refl. A deveni necuviincios, obraznic, impertinent; a-și lua nasul la purtare. M-am lămurit! Și-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. C. PETRESCU, A. R. 22. De l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul. CREANGĂ, P. 231. Mămuca-i da peste mînă, cînd se mai obrăznicea. NEGRUZZI, S. III 25. 2. Tranz. (Familiar) A certa cu vorbe aspre, a ocărî (pe cineva) pentru o obrăznicie.

OBRAZNIC ~că (~ci, ~ce) 1) și substantival Care nu are rușine; nerușinat; impertinent; neobrăzat. ◊ ~cul mănâncă praznicul se spune despre o persoană care obține ceva datorită impertinenței sale. 2) Care este neastâmpărat; neascultător. Copil ~. [Sil. -braz-] /obraz + suf. ~nic.

A SE OBRĂZNICI mă ~esc intranz. A se abate de la normele de bună-cuviință; a deveni obraznic; a-și lua nasul la purtare. [Sil. -bră-] /Din obraznic

A OBRĂZNICI ~esc tranz. pop. 1) A admonesta pentru purtare necuviincioasă. 2) A face să se obrăznicească. [Sil. -brăz-] /Din obraznic

obraznic a. și m. care n’are obraz sau rușine. [Cf. înfrunta].

obrăznicì v. a deveni obraznic.

obráznic, -ă adj. (bg. bez-obráznik, adică „fără obraz”, contaminat de omráznik, om scîrbos, omráz, gîlcevitor; rus. bez-o-bráznyĭ, necuviincĭos. V. omîrzesc). Care n’are obraz, gros de obraz, nerușinat, impertinent, insolent, arogant. Neastîmpărat, zburdalnic: copiĭ obraznicĭ. Prov. Obraznicu mănîncă praznicu, e bine uneorĭ să nu fiĭ modest. Adv.: A răspunde obraznic.

obrăznicésc v. tr. (d. obraznic). Taxez de obraznic. V. refl. Devin obraznic: copiiĭ s’aŭ obrăznicit.

!obraznic (desp. o-braz-) adj. m., s. m., pl. obraznici; adj. f., s. f. obraznică, pl. obraznice

+obrăznici² (a se ~) (a deveni obraznic) (desp. o-brăz-) vb., ind. prez. 1 sg. mă obrăznicesc, 3 sg. se obrăznicește, imperf. 1 sg. mă obrăzniceam; conj. prez. 1 sg. să mă obrăznicesc, 3 să se obrăznicească; imper. 2 sg. afirm. obrăznicește-te; ger. obrăznicindu-mă

obrăznici¹ (a ~) (a mustra) (fam.) (desp. o-brăz-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obrăznicesc, 3 sg. obrăznicește, imperf. 1 obrăzniceam; conj. prez. 1 sg. să obrăznicesc, 3 să obrăznicească

obraznic (o-braz-) adj. m., pl. obraznici; f. obraznică, pl. obraznice

obrăznici (a ~) (o-brăz-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obrăznicesc, imperf. 3 sg. obrăznicea; conj. prez. 3 să obrăznicească

obraznic adj. m. (sil. -braz-), pl. obraznici; f. sg. obraznică, pl. obraznice

obrăznici vb. (sil. -brăz-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. obrăznicesc, imperf. 3 sg. obrăznicea; conj. prez. 3 sg. și pl. obrăznicească

obraznic

obrăznici (conj. obrăznicească)

obraznic.

a avea un tupeu obraznic expr. (glum.) a fi obraznic, a avea tupeu

obrăznici, obrăznicesc v. t. 1. a certa cu vorbe aspre 2. a acuza (pe cineva) de obrăznicie

OBRAZNIC adj., s. 1. adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrânat, (fam.) tupeist, (pop. și fam.) țâfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un om ~.) 2. s. v. obrăznicătură.

OBRĂZNICI vb. (Mold.) a se lăinici, (fig.) a se întinde. (Te rog să nu te ~!)

OBRAZNIC adj., s. 1. adj. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Un om ~.) 2. s. obrăznicătură. (E un ~!)

obraznic adj. v. RUȘINOS. SFIICIOS. SFIOS. TIMID.^[1]

OBRĂZNICI vb. (Mold.) a se lăinici, (fig.) a se întinde. (Te rog să nu te ~!)

OBRÁZNIC adj. ≠ rușinos, sfiicios, sfios, timid.

Obraznic ≠ ascultător, cuminte, cuviincios, respectuos, politicos

OBRAZNIC, -Ă adj., s. f. I. adj. 1. (Prin fostele județe Mehedinți și Ialomița) Timid, sfios, rușinos. Ia, nașă, nu fi obraznică! Ia și mănîncă. cv 1949, nr. 5, 25, cf. com. graur. 2. Lipsit de respect, de rușine; nerușinat, impertinent, insolent; (cu sens atenuat) neascultător, neastîmpărat. Cel ce nu să știe [vinovat] este mai zăbavnic, iar cel vădit să face mai obraznic. aethiopica, 37^r/9. Cine va fi atît de obraznic ca să să împrotivească la acest fealiu de mărturie? molnar, ret. 107/20. Ești așa de obraznic și șezi înaintea craiului fiind boierimea de față (a. 1799). gcr ii, 169/34, cf. i. golescu, în pr. dram. 82, lb. În zadar se socotește un obraznic autor Către Parnas cu-a lui versuri să-și ia îndrăznețul zbor. heliade, o. i, 118. Suie-te cu Platon pînă mai presus de ceriuri... Și unind cu nebunie a ta obraznică fire, Vîră-te pînă în sînu-i și cearcă dumnezeire. conachi, p. 275. Măi! că obraznici mai sînt gulerații îști cu săbiuțe. alecsandri, t. i, 111. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. creangă, p. 19. Un tînăr obraznic s-apropie. caragiale, o. iv, 147. Un individ... cu un soi de obraznică oficialitate în mișcări, îmi făcu semn să mă opresc. hogaș, m. n. 56. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înțepătoare și aluzii obraznice. bart, e. 316. Protestarea actorului i se păru obraznică. v. rom. decembrie 1954, 94, cf. com. din straja – rădăuți. (Glumeț) Oare ce vor fi zicînd boii în mintea lor despre acele obraznice păsăruice? odobescu, s. iii, 23. Da albina, cuminte, cuminte, dar obraznică, zîsă. șez. iii, 27. ◊ fig. Iarna trecută îl apucase-o tusă obraznică de care abia a scăpat în primăvarăș. vlahuță, n. 14. Era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic. rebreanu, i. 104. Matematicianul era... cu mărul lui Adam foarte obraznic și jucăuș. ciaușanu, r. scut. 15. ◊ (Substantivat) Fugi, obraznicule, că m-ai spăriet. alecsandri, t. i, 38. Te rog... să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic. caragiale, o. ii, 239. Obraznicul mănîncă praznicul. alecsandri, t. 333. Obraznicul nu piere, dar nici nume bun nu are. zanne, p. viii, 79. ◊ (Adverbial) Obraznic te semețiș. biblia (1688), 38¹/1. Tu obraznic îngînfîndu-te pe urmă, Vrei să schimbi și rînduiala ce te muncește, te scurmă. conachi, p. 264. Era să-i las, măicuță, Cu gluma, și să tac: Era să țip obraznic, Ori ce era să fac? coșbuc, f. 135. II. s. f. (Bot.) Telegraf (Tradeșcantia virginica). cf. țopa, c. 223. – pl.: obraznici, -e. – Obraz + suf. -nic.

OBRĂZNICI vb. IV. I. refl. și (învechit) intranz, A deveni necuviincios, obraznic (1), impertinent; a-și lua nasul la purtare. Iertați-mă, începuiu a obrăznici. Muierile cad lesne în bîrfele. kotzebue, u. 21v/13, cf. doc. ec. 383, GORJAN, h. IV, 68/7. În așa gînduri d-acum nu mai rătăci, Leapădă-le, zic, cu totul, mai mult nu obrăznici. pann, e I, 56/13, cf. 61/7. Mămuca-i da peste mînă Cînd se mai obrăznicea. negruzzi, s. III, 25. De l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul. CREANGĂ, P. 231, cf. id. A 106, DDRF, șăineanu, barcianu, alexi, w. Bine-ați făcut că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească, rebreanu, I. 74, cf. Brăescu, A 43. Și-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. c. petrescu, A R. 22. v-ați îmbogățit... și v-ați obrăznicit. stancu, r. a. Iv 398, cf. mera, l. b. 274. (Glumeț) Alte puici albe se obrăzniciseră, ciugulind pînă și prin străchini. camil petrescu, o. II, 88.Tranz. Un viclean și prost războinic obrăznicește-a-ndrăzni El să ne propuie pacea? heliade, o. I, 408. ◊ tranz. fact. Mi-ai obrăznicit băiatul cu alintările tale. com. pașca (Cluj). ♦ tranz. A îndrăzni, a cuteza. Obrăznicește a zice că cereasca bunătate au făcut rea împărțeală. conachi, p. 264. ◊ intranz. Avînd slobodă voie... păzitorii... de a prinde pe acei ce vor obrăznici împotriva hotărîrei aceștiia (a. 1 821). uricariul, II, 128. 2. tranz. (Familiar) A certa cu vorbe aspre, a ocări. Unele ne răspundeau cu zîmbete... altele mai cîinoase la inimă se-nviforau, se ascuțeau și ne obrăzniceau. ciaușanu, R. scut. 13. Credeți că e greu... să te ocăre și obrăznicească? iovescu, N. 116. Ea e cocoană mare cu nasul sus... Cînd vine de la București... ori își zbîrcește nasul, ori ne obrăznicește. pas, l. 293. – prez. ind.: obrăznicesc. – v. obraznic.