conducere sf [At: V. ROM. decembrie 1950, 17 / Pl: ~ri / E: conduce] 1 Îndrumare a unui grup de oameni, instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 2 Direcție sau administrație a unei organizații, instituții etc. 3-4 (Pex) Persoană sau colectiv care conduce. 5 Activitate a conducătorului (1).

CONDUCERE, conduceri, s. f. 1. Acțiunea de a conduce; activitatea conducătorului, a celui care stă în frunte, care conduce ceva. Organ de conducere. Colectiv de conducere. ▭ Sub conducerea partidului, cu neîntreruptul ajutor al Uniunii Sovietice, Romînia a parcurs în cițiva ani un drum mare, bogat în prefaceri revoluționare. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 12. Femeile muncitoare trebuie ridicate cu îndrăzneală în conducerile organizații lor sindicale. REZ. HOT. I 64. Condiția esențială a succesului muncii de agitație este conducerea zilnică și concretă a acestei munci de către organizația de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 68. Un comandant suprem, un amiral, lua la miezul nopții conducerea operațiilor. BOGZA, A. I. 313. ◊ Conducere unică=principiu potrivit căruia conducerea este alcătuită dintr-o singură persoană sau dintr-un singur organ (instituție, întreprindere, organizație etc.) reprezentînd interesele tuturor celorlalte persoane sau organe conduse. Conducere colectivă = principiu suprem de conducere în partidul marxist-leninist, constînd în atragerea maselor în munca de conducere, prin elaborarea și discutarea în colectiv a hotărîrilor, prin dezvoltarea spiritului de răspundere personală și prin crearea condițiilor favorabile desfășurării criticii de jos. Principiul conducerii colective este principiul suprem de conducere în partidul marxist-leninist. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. 2. (Concretizat) Forța conducătoare constituită din persoanele care dirijează un partid, o întreprindere etc.; colectivul care conduce, conducătorii.

CONDUCERE s.f. Acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. ♦ (Concr.) Persoană sau colectiv care dirijează o instituție, o întreprindere etc. [< conduce].

CONDUCERE s. f. 1. acțiunea de a (se) conduce; activitatea unui conducător. 2. organ de cârmuire politică sau administrativă. (< conduce)

CONDUCERE ~i f. 1) v. A CONDUCE. 2) Persoană sau colectiv care conduce. ~ea institutului. ~ea adunării. [G.-D. conducerii] /v. a conduce

conducere f. 1. fapta de a conduce; 2. fig. direcțiune; 3. conduct: conducerea apei, gazului.

*condúcere f. Acțiunea de a conduce. Direcțiune: afacerile-s supt conducerea luĭ.

CONDUCE, conduc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, o dezbatere etc. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. 5. Fiz. (Despre corpuri) A transmite un fluid, o cantitate de căldură, de electricitate etc. [Perf. s. condusei, part. condus] – Din lat. conducere.

conduce [At: NEGRUZZI, S. I, 219 / Pzi: conduc / E: lat conducere] 1 vt A însoți. 2 vt (Îlv) A ~ la poliție (sau la închisoare) A aresta. 3 vt (Îe) A ~ la altar A lua în căsătorie. 4 vt A călăuzi. 5 vt A fi în fruntea unui grup de oameni, a unei instituții, organizații etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. 6 vt (Fig) A dirija o discuție, o dezbatere. 7 vt A șofa. 8 vt A introduce apa, gazul în locuințe, prin instalații sau conducte (2). 9 vt A duce. 10 vr A se orienta după anumite norme, principii etc.

CONDUCE, conduc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup de oameni, o instituție. o organizație etc., având întreaga răspundere a muncii în domeniul respectiv. ♦ Fig. A dirija o discuție, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. Refl. A se orienta după..., a se comporta după... 3. Tranz. A însoți pe cineva. 4. Tranz. A dirija mersul unui vehicul, al unei mașini etc. [Perf. s. condusei, part. condus] – Din lat. conducere.

CONDUCE, conduc, vb. III. 1. Tranz. A îndruma un grup constituit de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate, avînd întreaga răspundere din domeniul respectiv. Răscoala țărănească [a lui Horia] nu a reușit, pentru că nu exista pe atunci o clasă socială care s-o conducă. IST. R.P.R. 279. ◊ Fig. A dirija (o discuție), a supraveghea (desfășurarea unei dezbateri). Responsabilul grupei sindicale a condus discuțiile în ședință. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «după») A se orienta, a se purta, a se comporta. În lupta pentru construirea socialismului, partidele comuniste și muncitorești din țările de democrație populară se conduc după geniala învățătură leninist-stalinistă despre industrializarea socialistă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2372. 3. Tranz. A însoți pe cineva (arătîndu-i drumul). La plecare m-a condus pînă la poartă. IBRĂILEANU, A. 93. Portarul... îl conduse dinaintea starețului. NEGRUZZI, S. I 219. 4. Tranz. (Cu privire, la vehicule, în special la automobile sau tractoare) A dirija mersul, mișcarea. (Absol.) A început să învețe a conduce? C. PETRESCU, C. V. 230. – Forme gramaticale: perf. s. condusei, part. condus.

CONDUCE vb. III. 1. tr. A fi în frunte, a îndruma un grup de oameni, o instituție, un sector al treburilor publice, o activitate etc., avînd asupra sa întreaga răspundere în domeniul respectiv. ♦ (Fig.) A dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 2. refl. A se comporta, a se orienta (după anumite norme, principii etc.). 3. tr. A călăuzi, a însoți pe cineva (arătîndu-i drumul). 4. tr. A dirija mișcarea, mersul unui vehicul. [P.i. conduc, perf. s. -dusei, part. -dus. / < lat. conducere].

CONDUCE vb. I. tr. 1. a îndruma un grup de oameni, o instituție, o organizație. ◊ (sport) a fi în fruntea clasamentului. 2. (fig. a dirija o discuție; a călăuzi, a supraveghea desfășurarea unei dezbateri. 3. a acompania, a însoți pe cineva. 4. a dirija mișcarea, mersul unui vehicul; a șofa. II. refl. a se comporta, a se orienta (după). (< lat. conducere)

A CONDUCE conduc tranz. 1) (instituții, organizații, colectivități, activități) A îndruma în calitate de șef; a orienta, stând în frunte; a dirija. 2) (persoane) A urma în calitate de însoțitor; a însoți; a întovărăși; a acompania. 3) (persoane) A însoți pe parcursul unui drum (din politețe, pentru siguranță etc.); a petrece. 4) (vehicule) A face să meargă într-o anumită direcție (printr-o acțiune continuă). 5) fig. (discuții) A supraveghea în calitate de responsabil. /<lat. conducere

A SE CONDUCE mă conduc intranz. A avea în imediata apropiere, conformându-se; a se călăuzi; a se orienta. ~ de litera legii. /<lat. conducere

conduce v. 1. a aduce cu sine, a mâna; 2. a însoți pe cineva (din onoare sau siguranță); 3. fig. a dirija: a conduce un atac; 5. a se purta.

*condúc, -ús, a -úce v. tr. (lat. condúcere). Duc cu mine, călăuzesc, arăt drumu. Întovărășesc de politeță saŭ p. siguranță. Dirijez, îndrept, comand, guvernez: a conduce o luntre, o armată, o fabrică, niște afacerĭ. V. intr. Fig. Duc spre. Îs îndreptat spre: virtutea conduce la fericire. V. refl. Mă port, mă țin: acest om s’a condus bine în vĭață.

conducere s. f., g.-d. art. conducerii; pl. conduceri

conducere s. f., g.-d. art. conducerii; pl. conduceri

conducere s. f. → ducere

conduce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. conduc, 3 sg. conduce, perf. s. 1 sg. condusei, 1 pl. conduserăm, m.m.c.p. 1 pl. conduseserăm; conj. prez. 1 sg. să conduc, 3 să conducă; imper. 2 sg. afirm. condu; ger. conducând; part. condus

conduce (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. conduc, 1 pl. conducem, 2 pl. conduceți, perf. s. 1 sg. condusei, 1 pl. conduserăm; imper. 2 sg. condu, neg. nu conduce; part. condus

conduce vb. → duce

conduc, -du impr., -ducător adj. v.

CONDUCERE s. 1. cârmuire, diriguire, domnie, guvernare, stăpânire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocârmuire, purtare, purtat, stăpânie, vlădicie, (fig.) cârmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.) 2. v. guvernare. 3. v. putere. 4. v. administrație. 5. v. comandă. 6. v. prezidare. 7. v. dirijare. 8. direcție, șefie. (Deține ~ unei instituții.) 9. v. (concr.) staff. (Întreaga ~ a fost schimbată.) 10. v. îndrumare. 11. v. însoțire.

CONDUCERE s. 1. cîrmuire, diriguire, domnie, guvernare, stăpînire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, ocîrmuire, purtare, purtat, stăpînie, vlădicie, (fig.) cîrmă. (~ țării în vremea lui Mihai Viteazul.) 2. guvernare, regim. (O nouă ~ în acel stat.) 3. putere, (fig.) cîrmă. (A ajuns la ~.) 4. administrare, administrație, cîrmuire, gospodărire, (înv. și pop.) oblăduire, (înv.) chiverniseală, chivernisire, isprăvnicie, ocîrmuire. (~ a treburilor publice.) 5. comandă, șefie, (înv.) povață, povățuire. (Unitatea se află sub ~ lui.) 6. prezidare. (~ a unei ședințe.) 7. dirijare, (rar) diriguire. (Cine are ~ uzinei?) 8. direcție, șefie. (Deține ~ unei instituții.) 9. călăuzire, dirijare, ghidare, îndreptare, îndrumare, orientare. (~ cuiva pe drumul cel bun.) 10. acompaniere, însoțire, întovărășire, petrecere. (~ cuiva pînă la poartă, la plecare.)

CONDUCE vb. 1. a cârmui, a dirigui, a domni, a guverna, a stăpâni, (înv. și pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a chivernisi, a duce, a ocârmui, a povățui. (Ștefan cel Mare a ~ cu faimă Moldova.) 2. v. administra. 3. v. comanda. 4. v. prezida. 5. v. dirija. 6. v. călăuzi. 7. v. îndruma. 8. v. ghida. 9. v. sfătui. 10. v. însoți. 11. v. duce. 12. v. dirija. 13. v. șofa. 14. v. mâna.

CONDUCE vb. 1. a cîrmui, a dirigui, a domni, a guverna, a stăpîni, (înv. și pop.) a oblădui, (înv.) a birui, a chivernisi, a duce, a ocîrmui, a povățui. (Ștefan cel Mare a ~ cu faimă Moldova.) 2. a administra, a cîrmui, a gospodări, (înv. și pop.) a oblădui, a priveghea, a supraveghea, (înv.) a isprăvnici, a ocîrmui. (~ treburile publice.) 3. a comanda, (înv.) a povățui. (~ armata.) 4. a prezida, (înv.) a președea, a prezidui. (Cine ~ ședința?) 5. a dirija, (rar) a dirigui. (~ o întreprindere.) 6. a (se) călăuzi, a (se) ghida, a (se) îndruma, a (se) orienta, (înv.) a (se) povățui. (După ce principii se ~?) 7. a călăuzi, a dirija, a ghida, a îndrepta, a îndruma, a orienta, (înv.) a tocmi. (O ~ pe drumul cel bun.) 8. a călăuzi, a duce, a ghida, a îndruma. (O ~ prin muzee.) 9. a călăuzi, a dirija, a ghida, a îndruma, a povățui, a sfătui, (înv.) a drege, a miji, a năstăvi. (L-a ~ în viață.) 10. a acompania, a duce, a însoți, a întovărăși, a petrece, (reg.) a întroloca. (Îl ~ pînă la poartă.) 11. a duce, a purta. (Îl ~ de mînă.) 12. a dirija, (înv.) a povățui. (~ o navă.) 13. a șofa. (~ excelent.) 14. a mîna, (rar) a mînui. (~ pluta, trăsura, caii.)

conduce (conduc, condus), vb. – 1. A îndruma un grup de oameni, o instituție. – 2. A dirija. – 3. A însoți pe cineva. – 4. (Refl.) A se comporta. Lat. conducere (sec. XIX), cu accepțiile fr. conduire. – Der. conducător, s. m. (director, căpetenie, șef); conducătorie, s. f. (conducere, șefie); conductor, s. m. (căpetenie, călăuză), din fr. conducteur; conductă, s. f. (țeavă, țevărie), format pe baza fr. conduite; conduită, s. f. (conduită; comportament), din fr. conduite; conductibil, adj., din fr.

CONDUCERE. Subst. Conducere, direcție, îndrumare, dirijare, cîrmuire, administrare, guvernare; putere. Conducere politică, conducere de partid, conducere de stat. Conducere colectivă; conducere personală; conducere unică. Autoconducere, autoguvernare. Îndreptare, călăuzire (rar), ghidare, orientare, dirijare, dirigere (înv.). Administrare, gospodărire, administrație, autoadministrare. Comandă, șefie, responsabilitate, funcție, rang, post, post de conducere; dirigenție; prezidare, președinție. Formă de conducere, formă de guvernare, formă de guvernămînt. Frînele puterii. Arta conducerii; știința conducerii. Conducător, diriguitor (rar), îndrumător, cîrmuitor, comandant, guvernator, șef; corifeu; călăuză. Adj. Conducător, îndrumător, diriguitor (rar), călăuzitor. Vb. A conduce, a îndruma, a călăuzi, a dirija, a dirigui (rar), a dirige înv.), a cîrmui, a administra, a guverna; a exercita o funcție de conducere, a fi conducător, a fi șef, a fi în frunte, a fi la putere, a fi la cîrma țării, a ține frînele țării. A veni la putere, a veni la conducere, a veni la cîrma țării; a lua frînele în mînă. A comanda, a da directive, a da indicații, a decide, a hotărî, ordona, a impune, a dicta, a domina, a dispune; a administra, a gospodări. V. conducător, conducător de stat, forme de guvernare.

CONDUCEREA ZBORULUI totalitatea măsurilor și acțiunilor organizate de către comandantul unei unități de aviație și statul major al acesteia, comandantul unui aeroport sau al unui aeroclub pentru desfășurarea zborului pe un aerodrom într-o zi sau noapte de zbor sau numai pentru un start de zbor. Conducerea zborului este asigurată de către un conducător de zbor numit dintre personalul navigant, bun cunoscător al tehnicii pilotării tipurilor de aeronave cu care se execută zborul în condițiile meteorologice respective, fiind ajutat de o echipă de serviciu la start.

VIOLENTA NEMO IMPERIA CONTINUIT DIU (lat.) nu poate ține mult o conducere bazată pe violență – Seneca, „Troades”, 2, 259.

Nur vom Nutzen wird die Welt regiert (germ. „Lumea e condusă numai de interese”) – Schiller, Moartea lui Wallenstein (act. I, sc. 6). E răspunsul pe care contele Terzky îl dă generalului Wallenstein, cînd acesta vorbește despre credință, prietenie, omenie. Echivalentul literar al vorbei noastre populare: „Interesul poartă fesul.” LIT.

Welche Regierung die beste sei? Diejenige, die uns lehrt uns selbst zu regieren (germ. „Care cîrmuire e cea mai bună? Aceea care ne învață să ne conducem singuri”) – maximă a lui Goethe din „proverbe în proză”. LIT.