ORÂNDUIRE, orânduiri, s. f. Acțiunea de a orândui și rezultatul ei. 1. Așezare, grupare într-o anumită ordine, într-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire; stabilire. 2. Învestire. 3. (Înv. și reg.) Hotărâre, dispoziție, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinarea „socială”) Formațiune socială. – V. orândui.

orânduire sf [At: (a. 1826) GCR. II, 253/25 / Pl: ~ri / E: orândui] (Înv) 1 Grupare într-o anumită ordine Si: aranjare, repartizare. 2 Organizare. 3 (Ban; Trs) Curățenie. 4 Hotărâre. 5 Numire într-o funcție Si: învestire. 6 Pregătire. 7 Punere la dispoziție. 8 Încredințare. 9 Îndeplinire. 10 Ordin. 11 Treaptă a dezvoltării istorice a societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestuia și prin suprastructura generată de aceste relații.

ORÂNDUIRE, orânduiri, s. f. Acțiunea de a orândui și rezultatul ei. 1. Așezare, grupare într-o anumită ordine, într-un anumit fel; aranjare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire; stabilire. 2. Învestire. 3. (Înv. și reg.) Hotărâre, dispoziție, decizie, ordin. 4. (Adesea cu determinările „socială” și „social-economică”) Treaptă a dezvoltării istorice a societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestuia și prin suprastructura generată de aceste relații; formațiune socială, formațiune social-economică. ◊ Orânduire de stat = organizare politică și teritorială a statului sub aspectul regimului și al formei de stat, precum și al împărțirii administrativ-teritoriale, determinată, în esență, de caracterul orânduirii sociale. – V. orândui.

orânduire f. acțiunea de a orândui: pentru orânduirea dăjdiilor BĂLC.

ORÎNDUIRE, orînduiri, s. f. 1. (De obicei determinat prin «socială») Formă de organizare a societății într-o perioadă dată a dezvoltării ei, al cărei caracter este determinat de modul de producție a bunurilor materiale, în primul rînd de relațiile de producție dintre oameni. Orînduirea feudală. Orînduirea socialistă. ▭ În orînduirea primitivă principala diviziune a societății o constituie tribul. GRAUR, S. E. 115. 2. Așezare, punere într-o anumită ordine, într-un anumit fel; grupare, repartizare, clasare. ♦ Organizare, întocmire, alcătuire; stabilire. Aceste adunări se convocate de domn pentru facerea legilor, pentru orînduirea dăjdiilor. BĂLCESCU, O. II 13. 3. (Învechit și regional) Hotărîre, ordin, decizie, dispoziție. Vor urma întru toate tuturor orînduirilor lui pînă la răspicarea judecății. ȘEZ. V 50.

orânduire s. f., g.-d. art. orânduirii; pl. orânduiri

orânduire s. f., g.-d. art. orânduirii; pl. orânduiri

orânduire s. f., g.-d. art. orânduirii; pl. orânduiri

ORÂNDUIRE s. 1. v. întocmire. 2. aranjare, reglementare, stabilire, (rar) regulare, (înv.) regularisire. (~ tuturor problemelor de rezolvat.) 3. v. formațiune. 4. orânduire economică v. bază economică. 5. regim, sistem, societate. (~ capitalistă.) 6. (IST.) orânduire feudală = feudalism, feudalitate, societate feudală.

ORÂNDUIRE s. v. dispoziție, hotărâre, ordin, poruncă.

ORÎNDUIRE s. 1. întocmire, organizare, orînduială, rînduială, (înv.) așezămînt. (Noua ~ a lucrurilor.) 2. aranjare, reglementare, stabilire, (rar) regulare, (înv.) regularisire. (~ tuturor problemelor de rezolvat.) 3. formație, sistem. (~ social-economică.) 4. orînduire economică = bază economică, structură economică. 5. regim, sistem, societate. (~ capitalistă.) 6. (IST.) orînduire feudală = feudalism, feudalitate, societate feudală.

orînduire s. v. DISPOZIȚIE. HOTĂRÎRE. ORDIN. PORUNCĂ.