5 intrări

66 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

URÂT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

urât1 sn [At: PSALT. 43 / V: (îrg) urit, (reg) sf / Pl: ? / E: urî1] 1 (Îvr) Dușmănire. 2 Sentiment de neplăcere (instinctivă) față de ceva sau de cineva Si: antipatie (1), aversiune (1), dezgust. 3 (Pop; îe) A-i fi (cuiva) ~ de (cineva) A nu simpatiza pe cineva. 4 (Înv; îe) A-i fi cuiva (cu) ~ a... (sau să...) A nu-i plăcea să... 5 (Înv; îe) A cădea (ceva) cu ~ (cuiva) A-i displăcea (1). 6 (Mun; îe) A-și face de ~ cu (cineva) A se purta rău cu cineva. 7 (În superstiții; îe) A fi rău de ~ A fi neprielnic cuiva, făcându-l să nu fie iubit. 8 (Reg; îe) Nu ți-e ~ Se spune în chip de dojană unuia care a făcut un lucru nepermis, reprobabil, lipsit de cuviință. 9 Stare sufletească apăsătoare, provocată de lipsa de ocupație, de monotonie, de singurătate etc. Si: plictiseală. 10 (Îe) A-și face de ~ A-și alunga plictiseala Si: a se disfra (3). 11 (Adesea construit cu verbele „a fi”, „a se face” și cu subiectul logic în dativ) Stare de neliniște și de tulburare pe care o încearcă cineva în prezența sau la gândul unui pericol, în singurătate, în întuneric etc. Si: frică (1), teamă. 12 (Bot; reg; îc) ~a-fetei Oreșniță (Lathyrus tuberosus).

urât2, ~ă [At: PSALT. 223 / V: (îrg) urit, (îvr) or~ a / Pl: ~âți, ~e / E: urî1] 1-2 smf, a Urâcios (1-2). 3 smf (Îvr) Persoană care urăște1 pe cineva. 4 a Care displace. 5 a Urâcios (8). 6 av (Reg; îe) A(-i) fi (sau, popular, a-i cădea) (cuiva) ~ (cineva sau ceva) A provoca dezgustul sau antipatia cuiva. 7 a (Îe) A-i face (cuiva) zile ~e A supăra foarte tare (și în permanență) pe cineva. 8 a (D. comportare, fapte, acțiuni etc.) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe Si: necuviincios, reprobabil. 9 a (Reg; d. oameni și d. îmbrăcăminte) Murdar. 10 av Într-un mod neplăcut. 11 av Cum nu se cuvine Si: necuviincios. 12 av (Îe) A se uita ~ (la cineva sau la ceva) A privi pe cineva sau ceva cu neplăcere. 13 av (Îe) A o păți ~ A avea neplăceri mari. 14 av (Îae) A intra într-o încurcătură. 15 av (Îe) A face ~ A se comporta agresiv, violent. 16 av (Indică intensitatea) Puternic. 17 a (D. ființe; îoc frumos) Care este lipsit de frumusețe, de armonie Si: (îrg) urâcios (9), hidos, hâd (1), pocit2, smârceav, smârced, smârd. 18 a (Gmț; îs; îoc sexul frumos) Sexul ~ Sexul tare. 19 av (Îe) A face ~ (și urmat de o determinare în dativ) A nu se potrivi cu ansamblul sau cu restul Si: a distona (1). 20 sm (Mol) Personaj care apare în procesiunea vicleimului. 21 a (D. vreme, anotimpuri etc.) Caracterizat prin condiții neprielnice, neplăcute (de temperatură, de umiditate etc.) Si: (reg) urâcios (10). 22 sn (Art.; îoc frumosul) Categorie a esteticii care transfigurează artistic aspecte dizgrațioase, dezagreabile, producând astfel emoție estetică.

URÂT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie: p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros, II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

URÂT1 adv. Într-un mod neplăcut; displăcut. ◊ A se uita ~ la cineva a privi pe cineva cu dușmănie. /v. a (se) urî

URÂT2 n. 1) Stare a omului care se plictisește; depresiune sufletească ușoară (cauzată de lipsa interesului); plictiseală. ◊ A muri de ~ a se plictisi grozav. A-i ține cuiva de ~ a face tot posibilul pentru a ridica dispoziția cuiva; a distra pe cineva. 2) Ceea ce întruchipează lipsa frumuseții și a armoniei. /v. a (se) urî

URÂT3 ~ (~ți, ~te) 1) și substantival Care este neplăcut la înfățișare; lipsit de frumusețe și armonie. ◊ ~ de mama focului nespus de urât. 2) Care este contrar bunei-cuviințe; necuviincios. Maniere ~te. 3) (despre vreme sau despre fenomene atmosferice) Care nu este prielnic; nefavorabil. /v. a (se) urî

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).

urî2 vr [At: DLR / Pzi: urăsc / E: ns cf ger huren „a trăi în desfrâu”] (Reg) 1 A se răsfăța. 2 A fi afectat (în purtări, în vorbire).

urî1 [At: PSALT. HUR. 107720 / V: (îrg) uri / Pzi: urăsc / E: ml *horrire (= horrere, horrescerej] 1 vt (Îoc iubi) A avea un sentiment de ură față de cineva Vz a dușmăni, a omrăzi, a vrăjmăși. 2 vt (Reg; îe) A-și ~ zilele A-și dori moartea. 3 vt (Îe) A-l ~ pereții Se spune despre un bolnav care zace de mult. 4 vrr (Reg) A-și pierde dragostea, simpatia față de cineva. 5 vi (Pop) A fi neplăcut, nesuferit cuiva. 6 vt A dori (constant) ca ceva să nu se înfăptuiască, să nu existe. 7 vrp (Îvr) A se face detestat de cineva. 8 vt A nutri o aversiune profundă față de ceva. 9 vr (Îvr) A se dezgusta de cineva. 10 vr (Adesea ccd și udp „de” sau „cu”) A-și pierde interesul pentru ceva sau cineva. 11 vr (Adesea ccd sau udp „de” sau „cu”) A se plictisi. 12 vr A se sătura. 13 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) cu viața (sau cu zilele) sau (reg) a i se ~ de zile A se sătura de viață Si: a-și dori moartea. 14 vr (Trs; Mar) A se obosi.

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un puternic sentiment de antipatie, de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suferi pe cineva sau ceva. 2. Refl. impers. (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. ◊ Expr. A i se urî cu viața = a nu mai dori să trăiască. – Lat. *horrire (= horrere, horrescere).

URÎ, urăsc, vb. IV. 1. Tranz. A avea un sentiment puternic de antipatie sau de dușmănie împotriva cuiva sau a ceva; a nu putea suporta pe cineva sau ceva. Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. ◊ Absol. Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. ◊ Refl. (Rar) Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. ♦ Refl. reciproc. (Regional) A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. 2. Refl. (În expr.) A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. A. I 117. Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. A i se fi urît (cuiva) cu binele v. bine2 (1). A i se fi urît (cuiva) cu viața sau (tranz., regional) a-și urî zilele = a se sătura de viață. Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82.

URÎT3, -Ă, urîți, -te, adj. 1. Care displace din cauza înfățișării neplăcute, a lipsei de armonie a liniilor, a mișcărilor. Cuviosul Stratonic nu era om urît. HOGAȘ, DR. II 7. Azi poteca e urîtă. COȘBUC, P. I 259. Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună. CREANGĂ, P. 76. Sosește o babă despletită și urîtă. ȘEZ. II 189. ◊ (În comparații care îi întăresc sensul) Că-i urîtă ca noaptea. HODOȘ, P. P. 179. ◊ (Substantivat) Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Cine-i urîtul ăsta, mamă? IOSIF, PATR. 14. ♦ Care nu prevestește nimic bun. Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. 2. Care displace, care trezește repulsie, aversiune din punct de vedere moral; contrar bunei-cuviințe, necuviincios. Băiatul răspunse ferindu-și privirea în jos, ca și cum... ar fi făcut ceva urît. DUMITRIU, B. F. 101. Cele mai urîte zile de care și azi roșesc au fost acele în care... ședeam la pîndă, spionînd orice mișcare. BART, E. 228. ◊ Expr. (Despre persoane, lucruri, acțiuni) A-i fi urît cuiva = a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. ♦ Neplăcut, grav. Există cîteva chestiuni urîte și grave. C. PETRESCU, C. V. 109. Sosesc... două vești destul de urîte. CARAGIALE, O. III 39. 3. (Despre timp sau unități de timp) Posomorît, fără soare, ploios, friguros. Vreme urîtă.

URÎT1 adv. Într-un mod neplăcut, nearmonios, dizgrațios, nepotrivit. A se purta urît.Bătrînul rîse urît, dezvelind gingii știrbe, cu dinți răzleți și negri. C. PETRESCU, A. 331. ◊ Expr. A se uita urît (la cineva) = a privi cu dușmănie (pe cineva). Se uita urît la el. DUMITRIU, N. 30. Să faci bunătate să nu te uiți urît la mine. VLAHUȚĂ, O. A. 113.

URÎT2 s. n. Stare sufletească neplăcută provocată de singurătate, de lipsă de ocupație etc.; plictiseală, indispoziție. Nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptării. MACEDONSKI, O. III 5. Anevoie vremea trece, Cînd urîtul greu te-apasă. VLAHUȚĂ, O. A. 86. Primblarea, cetirea, muzica nu lăsa urîtul să se introducă în castelul său. NEGRUZZI, S. I 110. Cînd... nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urîtul, atunci cat pe fereastră. RUSSO, O. 36. ◊ Expr. A-i fi cuiva urît = a se plictisi. Le țiuia urechile, de urît ce li era. CREANGĂ, P. 73. Tare mi-i urît aici... Nu știu ce să mă fac toată ziua. ALECSANDRI, T. I 183. A muri de urît = a se plictisi foarte tare. Muream de urît, n-aveam cu cine schimba o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 470. D-ta poți să mîi astă-noapte și în păduri, nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127. Să nu mă lași multă vreme singur, sufletul meu, că mor de urît făr’ de mata. ALECSANDRI, T. I 75. A-i ține cuiva de urît = a face ca cineva să nu se plictisească; a ține tovărășie, a distra. Noi avem să rămînem uitați în lumea noastră, cu păsurile noastre să ne ție de urît. C. PETRESCU, A. R. 54. Gîndea el că va fi barim o slugă în curte, care să ție de urît mă-si în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Loc. prep. De urîtul (cuiva sau a ceva) = a) din cauza plictiselii sau aversiunii provocate de cineva (sau de ceva). Nu cumva să se intîmple ca vreunui cititor scîrbit... de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea. ODOBESCU, S. III 11; b) (rar) de dorul cuiva. Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o De urîtul tău, iubito. TOPÎRCEANU, P. 239.

A SE URÎ mă urăsc intranz. 1) A se afla în relații de dușmănie (cu cineva). 2) (construit cu dativul) A se plictisi foarte tare. ◊ A i ~ cu viața a nu mai dori să trăiască. /<lat. horrire

A URÎ urăsc tranz. (persoane, stări de lucruri etc.) A trata cu ură; a nu putea suferi (din aversiune sau din dușmănie). ◊ ~ de moarte a dușmăni cumplit. /<lat. horrire

urî v. 1. a voi cuiva răul: a urî pe dușmanii săi; 2. a avea antipatie pentru a urî minciuna; 3. a simți urîtul, a se plictisi: i se urăște singur. [Lat. HORRESCERE].

urît a. 1. rău conformat, neplăcut la vedere: om urît; 2. neplăcut: vreme urîtă; 3. contrar bunei cuviințe: fapte urîte; 4. fig. odios: tiranul era urît poporului; 5. insuportabil: mi-e urît. [Urît e participiul dela urî: nefrumosul se confundă cu neiubitul, cu nesimpaticul]. ║ n. 1. fapta de a urî: a face cuiva de urît; 2. ceea ce este urît; 3. fig. plictiseală: îl mănâncă urîtul Cr.

urăsc, a -î și (vechĭ) urésc, a v. tr. (lat. horresco, -éscere, mă zbîrlesc, mă înfior; horridus, zbîrlit. V. oribil, urdoare. Cp. cu sturăsc). Nu ĭubesc, îmĭ displace, mĭ-e antipatic: a-ĭ uri pe mincinoșĭ, a urî mincĭuna. A ți se urî, a te plictisi: era așa de fericit, în cît i se urîse cu binele. V. ghimpos.

urît și (vechĭ) urít, -ă adj. (part. d. urăsc. D. rom. vine rut. urýinyi). Lipsit de frumuseță, care nu place ochilor, urechilor saŭ nasuluĭ: femeĭe, față, casă, țară urîtă; cîntec, miros urît. Posomorît, ploĭos: timp urît. Antipatic, neĭubit: urît de toțĭ. Reprobabil, nedemn: fapte urîte. A-țĭ fi urît, a te plictisi: mĭ-e urît nelucrînd. S. n. fără pl. Plictiseală: mor de urît nelucrînd. Vechĭ. Ură. Adv. În mod urît: a scrie urît.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

urât1 adj. m., pl. urâți; f. urâ, pl. urâte

+urî2 (a i se ~) (a se sătura) (fam.) vb. refl., ind. prez. 3 mi (etc.) se urăște, imperf. 3 sg. mi se ura; conj. prez. 3 să mi se urască; ger. urându-mi-se

!urî1 (a ~) (a dușmăni) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, 3 sg. urăște, imperf. 1 uram; conj. prez. 1 sg. să urăsc, 3 să urască

urât1 adj. m., pl. urâți; f. urâtă, pl. urâte

urî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. ura, perf. s. 1 sg. urâi, 1 pl. urârăm, m.m.c.p. 3 sg. urâse, 3 pl. urâseră; conj. prez. 3 să urască; ger. urând; part. urât

urî vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, imperf. 3 sg. ura; conj. prez. 3 sg. și pl. urască

urî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urăsc, conj. urască)

urăsc, urăști 2, urăște 3, urască 3 conj., uram 1 imp., urît prt., urînd ger., urî inf.

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

URÂT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hâd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strâmb, (pop. și fam.) bocciu, scălâmb, scălâmbăiat, (reg.) pâcleș, (Mold.) balcâz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strâmb, strâmbat, urâțit, (reg.) stropșit, zgâmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. v. inestetic. 5. adj. v. înnorat. 6. adj. v. mizerabil. 7. adj. v. nefavorabil. 8. adj. v. neplăcut. 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o impresie ~.) 10. adj. v. condamnabil. 11. s. v. plictiseală.

URÂT adj. v. grav, greu, malign, periculos, primejdios, serios.

URÂT s. v. aversiune, dezgust, greață, îngrețoșare, oroare, repulsie, scârbă, silă.

Urât ≠ arătos, chipeș, drag, frumos

URÎ vb. 1. v. dușmăni. 2. v. plictisi.

URÎ vb. 1. a (se) dușmăni, a (se) vrăjmăși, (pop.) a (se) îndușmăni, (înv. și reg.) a (se) pizmui, (înv.) a (se) gilălui, a (se) împerechea, a (se) nenăvidi, a (se) pizmi, a (se) urgisi. (Vecinii se ~ de moarte.) 2. a se plictisi, a se sătura, (rar) a se anosti, (Mold. și Bucov.) a se lehămeti, (înv. și fam.) a se sastisi, (înv.) a se stenahorisi, a se supăra, (fig.) a i se acri. (I s-a ~ de moarte să stea în casă.)

urît s. v. AVERSIUNE. DEZGUST. GREAȚĂ. ÎNGREȚOȘARE. OROARE. REPULSIE. SCÎRBĂ. SILĂ.

urît adj. v. GRAV. GREU. MALIGN. PERICULOS. PRIMEJDIOS. SERIOS.

URÎT adj., s. 1. adj. (arg.) nasol. (Ce fată ~!) 2. adj. diform, hidos, hîd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, slut, strîmb, (pop. și fam.) bocciu, scălîmb, scălîmbăiat, (reg.) pîcleș, (Mold.) balcîz, (Mold. și Transilv.) pogan, (înv.) grozav, (fam.) șui. (O ființă ~.) 3. adj. deformat, desfigurat, pocit, schimonosit, slut, sluțit, strîmb, strîmbat, urîțit, (reg.) stropșit, zgîmboit, (Mold.) șonțit. (O față ~ din cauza...) 4. adj. inestetic. (Un aspect ~.) 5. adj. închis, înnegurat, înnorat, întunecat, întunecos, mohorît, neguros, noros, pîclos, plumbuit, plumburiu, posomorît, (înv.) ponegrit. (Un cer ~ de noiembrie.) 6. adj. mizerabil, păcătos, rău, ticălos. (Era o noapte ~ de toamnă.) 7. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, prost, rău, (înv. și pop.) nepriincios, (înv.) nepriitor. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 8. adj. dezagreabil, dezgustător, displăcut, dizgrațios, grețos, greu, infect, împuțit, neplăcut, nesuferit, puturos, rău, respingător, scîrbos, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilențial, repugnant, repulsiv, (înv. și pop.) scîrnav, (înv.) scîrbavnic, scîrbelnic. (Un miros ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, prost, rău. (A făcut o ~ impresie.) 10. adj. blamabil, condamnabil, criticabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil, rușinos, vinovat, (livr.) reprehensibil, (înv.) ocarnic, ocărîtor, rușinător. (O faptă ~.) 11. s. plictiseală, (rar) anosteală, (pop. și fam.) lehamite, (reg.) zălezeală, (înv. și fam.) plictis, sastisire, (înv.) plicsis, stenahorie. (Simțea un ~ de moarte.)

A (se) urî ≠ a (se) îndrăgi, a (se) iubi

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

urî (-răsc, -ît), vb.1. A dușmăni, a antipatiza puternic. – 2. (Refl.) A se plictisi, a se sătura de cineva sau de ceva. – Mr. urăscu, urîre. Lat. hŏrrescĕre, vulg. *hŏrrῑre (Pușcariu 1823; Densusianu, GS, II, 21; REW 4185), cf. alb. uren (Phlippide, II, 644). – Der. ură, s. f. (dușmănie, aversiune; plantă, Gymnadenia conopea); urîcios (var. uricios), adj. (antipatic, nesuferit; ursuz, arțăgos); urîciune (var. uriciune, Mold. urăciune), s. f. (înv., ură, aversiune; plictiseală, urît; stîrpitură, avorton; hidoșenie); urît, adj. (desfigurat, oribil, hidos; repugnant, josnic); urîtor, adj. (care urăște); urîți, vb. (a sluți); urîțenie, s. f. (hidoșenie). Din rom. provine rut. urytnyi „urît” (Candrea, Elemente, 409).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

BELLA MATRIBUS DETESTATA (lat.) războaiele (sunt) urâte de mame – Horațiu, „Ode”, I, 1, 24-25.

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urăsc mulțimea ignorantă – Horațiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul ține ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.

PERSICOS ODI, PUER, APPARATUS (lat.) urăsc, copile, luxul persan – Horațiu, „Ode”, I, 38, 1. Viața simplă și austeră în mijlocul naturii este, spune poetul, singura care îl face pe om fericit.

URÎT adj. luat ca prenume 1. Urîtu, munt. (Viciu 35); (Sd XIX 82); -l, Popa (Ard I 137); Urîtescul 1604 (Glos); Urătu, dobr. (RI XI 211). 2. Din plural: Urîții s. (Glos); Urițescu, ard. (Nif). 3. Prenume feminine: Urîta, munt. (P Bor 97); mold. (P14; 16 A I 209; Sd XVI, XXI, XXII); – soră cu Romîna (Sd XI 93); – soră cu Antonia (ib. 257); Urita (Glos). 4. Orăta 1600 (C Neamț II 3). 5. Compus: Urîtalisa [veta] (17 A II. Nume de exorcism.

Bella matribus detestata (lat. „Războaiele pe care mamele le detestă”) – Horațiu (Ode, I, 24-25). Cuvinte deseori citate pentru frumusețea și actualitatea lor. Ele au inspirat unui poet francez din secolul trecut (Auguste Barbier) un alt vers foarte usturător la adresa celor ce au ridicat coloana de bronz pe una din piețele centrale ale Parisului (Piața Vendôme) în amintirea războaielor lui Napoleon: „…acest bronz pe care mamele nu-l privesc niciodată!” (ce bronze que jamais ne regardent les mères !) Heine, într-un articol despre Lafayette, pomenește și el de coloana Vendôme, „care a fost turnată din tunurile capturate în zeci de bătălii și a cărei priveliște – cum spune Barbier – nu poate fi suportată de nici o mamă franceză”. (Heine, Proză, pag. 348). LIT.

Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători! – (expresie popularizată de personajul caragialean Farfuridi din O scrisoare pierdută). Vezi și Îmi place trădarea dar urăsc pe trădător. LIT.

Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.

Oderint, dum metuant (lat. „Să mă urască, dar să se teamă de mine”) – Această frază, care a slujit ca deviză multor suverani și dictatori sîngeroși, își are originea în tragedia Atreus a poetului roman Lucius Attius (170-94 î.e.n. ). Ea a devenit celebră grație lui Cicero care o explică în lucrarea sa De officiis (I, 28, 97). Cicero spune că poeții trebuie să pună în gura personajelor ceea ce le convine, asa încît ele să gîndească și să vorbească în concordanță cu caracterul lor. De pildă: „dacă l-ai pune pe Minos (regele Cretei renumit pentru integritatea sa) să mă urască dar să se teamă, se va observa că conveniența nu e bine slujită, fiindcă el e cunoscut pentru marea sa probitate. Aceleași cuvinte însă puse în gura lui Atreu (rege al Argosului și Micenei) ar face să aplaude tot teatrul, căci se integrează în caracterul său”. Oderint dum metuant au fost vorbele preferate ale împăratului Caligula, vestit prin furia și isprăvile lui aproape demențiale. Într-o zi, la teatru, privind mulțimea de spectatori, și-a exprimat dorința ca poporul roman să aibă un singur cap, spre a-l putea reteza dintr-o lovitură. Și a adăugat: „să mă urască, dar să se teamă de mine”. Vezi și Incitatus. LIT.

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

urât, urâți s. m. (intl.) polițist.

URÂT (d. oameni) bocciu, cealapa, fățos, mutră de-împins vagoane, nasol, nașparliu.

a face urât expr. 1. a se comporta ca un nebun, a da semne de sminteală. 2. a face scandal.

a i se urî cu binele expr. a acționa în dezacord cu interesele personale.

a ține de urât (cuiva) expr. a însoți sau a sta cu cineva, pentru ca acesta să nu se plicitisească; a ține companie (cuiva).

a-și face de urât expr. a avea un comportament supărător.

FEMEIE URÂTĂ acioală, bâhliță, bufniță, cartoafă, cotoarbă, matracucă, ornitorinc, otravă, paceaură.

PROSTITUATĂ URÂTĂ ȘI BEȚIVĂ caracudă, căzătură, coldană.

Intrare: Urât
Urât nume propriu
nume propriu (I3)
  • Urât
Intrare: urât (adj.)
urât1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • urât
  • urâtul
  • urâtu‑
  • urâ
  • urâta
plural
  • urâți
  • urâții
  • urâte
  • urâtele
genitiv-dativ singular
  • urât
  • urâtului
  • urâte
  • urâtei
plural
  • urâți
  • urâților
  • urâte
  • urâtelor
vocativ singular
plural
urit adjectiv
adjectiv (A2)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • urit
  • uritul
  • uritu‑
  • uri
  • urita
plural
  • uriți
  • uriții
  • urite
  • uritele
genitiv-dativ singular
  • urit
  • uritului
  • urite
  • uritei
plural
  • uriți
  • uriților
  • urite
  • uritelor
vocativ singular
plural
Intrare: urât (adv.)
urât3 (adv.) adverb
adverb (I8)
  • urât
Intrare: urât (plictiseală)
substantiv neutru (N29)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • urât
  • urâtul
  • urâtu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • urât
  • urâtului
plural
vocativ singular
plural
urâtă
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: urî
verb (VT410)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • urî
  • urâre
  • urât
  • urâtu‑
  • urând
  • urându‑
singular plural
  • urăște
  • uraște
  • urâți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • urăsc
(să)
  • urăsc
  • uram
  • urâi
  • urâsem
a II-a (tu)
  • urăști
(să)
  • urăști
  • urai
  • urâși
  • urâseși
a III-a (el, ea)
  • urăște
  • uraște
(să)
  • urască
  • ura
  • urî
  • urâse
plural I (noi)
  • urâm
(să)
  • urâm
  • uram
  • urârăm
  • urâserăm
  • urâsem
a II-a (voi)
  • urâți
(să)
  • urâți
  • urați
  • urârăți
  • urâserăți
  • urâseți
a III-a (ei, ele)
  • urăsc
(să)
  • urască
  • urau
  • urâ
  • urâseră
uri
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

urât, urâadjectiv

  • 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie. DEX '09 DLRLC
    diminutive: urâțel
    • format_quote Cuviosul Stratonic nu era om urît. HOGAȘ, DR. II 7. DLRLC
    • format_quote Azi poteca e urîtă. COȘBUC, P. I 259. DLRLC
    • format_quote Să-i fi zis toată lumea că-i urît și obraznic, ea ținea una și bună. CREANGĂ, P. 76. DLRLC
    • format_quote Sosește o babă despletită și urîtă. ȘEZ. II 189. DLRLC
    • format_quote (În comparații care îi întăresc sensul) Că-i urîtă ca noaptea. HODOȘ, P. P. 179. DLRLC
    • format_quote (și) substantivat Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. DLRLC
    • format_quote (și) substantivat Cine-i urîtul ăsta, mamă? IOSIF, PATR. 14. DLRLC
    • 1.1. prin extensiune Hidos, hâd, pocit. DEX '09 DEX '98
    • 1.2. Care nu prevestește nimic bun. DLRLC
      • format_quote Un nour urît, cu ploaie, ne tot urmărea. SADOVEANU, O. VII 327. DLRLC
  • 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Cele mai urîte zile de care și azi roșesc au fost acele în care... ședeam la pîndă, spionînd orice mișcare. BART, E. 228. DLRLC
    • 2.1. (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Băiatul răspunse ferindu-și privirea în jos, ca și cum... ar fi făcut ceva urît. DUMITRIU, B. F. 101. DLRLC
      • chat_bubble (Despre persoane, lucruri, acțiuni) A-i fi urât cuiva = a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. DLRLC
        • format_quote Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. DLRLC
    • 2.2. Grav, neplăcut. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Există cîteva chestiuni urîte și grave. C. PETRESCU, C. V. 109. DLRLC
      • format_quote Sosesc... două vești destul de urîte. CARAGIALE, O. III 39. DLRLC
  • 3. (Despre vreme) Fără soare. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Vreme urâtă. DLRLC
etimologie:
  • vezi urî DEX '98 DEX '09

urâtadverb

  • 1. Într-un mod neplăcut, nepotrivit. DEX '09 DLRLC NODEX
    sinonime: imoral
    • format_quote A se purta urât. DLRLC
    • format_quote Bătrînul rîse urît, dezvelind gingii știrbe, cu dinți răzleți și negri. C. PETRESCU, A. 331. DLRLC
    • chat_bubble A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX
      • format_quote Se uita urît la el. DUMITRIU, N. 30. DLRLC
      • format_quote Să faci bunătate să nu te uiți urît la mine. VLAHUȚĂ, O. A. 113. DLRLC
etimologie:
  • vezi urî DEX '09 DEX '98 NODEX

urâtsubstantiv neutru

  • 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Nu știu cum să-și mai găsească de lucru, ca să le treacă de urîtul așteptării. MACEDONSKI, O. III 5. DLRLC
    • format_quote Anevoie vremea trece, Cînd urîtul greu te-apasă. VLAHUȚĂ, O. A. 86. DLRLC
    • format_quote Primblarea, cetirea, muzica nu lăsa urîtul să se introducă în castelul său. NEGRUZZI, S. I 110. DLRLC
    • format_quote Cînd... nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urîtul, atunci cat pe fereastră. RUSSO, O. 36. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune prepozițională De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Nu cumva să se întîmple ca vreunui cititor scîrbit... de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea. ODOBESCU, S. III 11. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune prepozițională rar De urâtul (cuiva sau a ceva) = de dorul cuiva. DLRLC
      • format_quote Lira spînzurată-n cui Cam de mult am părăsit-o De urîtul tău, iubito. TOPÎRCEANU, P. 239. DLRLC
    • chat_bubble A-i fi (cuiva) urât = a se teme (în singurătate). DEX '09 DEX '98
    • chat_bubble A-i fi (cuiva) urât = a se plictisi. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Le țiuia urechile, de urît ce li era. CREANGĂ, P. 73. DLRLC
      • format_quote Tare mi-i urît aici... Nu știu ce să mă fac toată ziua. ALECSANDRI, T. I 183. DLRLC
    • chat_bubble A muri de urât = a se plictisi foarte tare. DLRLC
      • format_quote Muream de urît, n-aveam cu cine schimba o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 470. DLRLC
      • format_quote D-ta poți să mîi astă-noapte și în păduri, nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127. DLRLC
      • format_quote Să nu mă lași multă vreme singur, sufletul meu, că mor de urît făr' de mata. ALECSANDRI, T. I 75. DLRLC
    • chat_bubble A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. DEX '09 DEX '98
    • chat_bubble A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: distra
      • format_quote Noi avem să rămînem uitați în lumea noastră, cu păsurile noastre să ne ție de urît. C. PETRESCU, A. R. 54. DLRLC
      • format_quote Gîndea el că va fi barim o slugă în curte, care să ție de urît mă-si în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. DLRLC
  • 2. Dezgust față de cineva sau de ceva. DEX '09 DEX '98
etimologie:
  • vezi urî DEX '98 DEX '09

urî, urăscverb

  • 1. tranzitiv A purta cuiva un sentiment de dușmănie, a manifesta aversiune față de cineva sau de ceva. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Dacă mai înainte îl privea pe Stamati c-un suveran dispreț, acum ajunsese să-l urască, înverșunată. BART, E. 240. DLRLC
    • format_quote Romînul știe încă a se bate Și urăște viața fără libertate. BOLINTINEANU, O. 11. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Dacă voi uita tot ce-am îndurat, Nu voi mai urî niciodată. JEBELEANU, C. 9. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Mă simt tot omul de-altădată; Iubesc pe loc, urăsc îndată. MACEDONSKI, O. I. 56. DLRLC
    • format_quote reflexiv rar Am pierdut dulcea mea pace Și eu însumi m-am urît. HELIADE, O. I 70. DLRLC
  • 2. reflexiv impersonal (Construit cu dativul) A se plictisi, a se sătura de ceva sau de cineva. DEX '09 DEX '98
    • diferențiere reflexiv reciproc regional A strica prietenia cu cineva, a se certa, a o rupe cu cineva. DLRLC
      • format_quote Ci pune capu-n pămînt, C-or gîndi că ne-am urît. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 67. DLRLC
    • chat_bubble A i se urî cuiva (cu sau de ceva) sau a i se urî cuiva să... = a se plictisi de cineva, a se sătura de ceva, a nu mai simți nici o plăcere pentru cineva sau pentru ceva. DLRLC
      • format_quote Mîndruțo, pentru ce plîngi, dragă? Ți s-a urît de casa mea? IOSIF, T. 246. DLRLC
      • format_quote Avea gînduri pline de farmec, cu care nu i s-ar fi urît de a sta o veșnicie. VLAHUȚĂ, O. A. I 117. DLRLC
      • format_quote Ziceau că li se urîse șezînd tot singurele. ISPIRESCU, L. 8. DLRLC
      • format_quote După cîtăva vreme, simțindu-se iar în puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur. CARAGIALE, O. III 77. DLRLC
      • format_quote A i se fi urât (?) (cuiva) cu binele (?). DLRLC
    • chat_bubble A i se urî cu viața sau (tranzitiv, regional) a-și urî zilele = a nu mai dori să trăiască; a se sătura de viață. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Ți s-a urît cu viața? SAHIA, N. 75. DLRLC
      • format_quote Doamne, moșule... se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. DLRLC
etimologie:
  • limba latină *horrire (= horrere, horrescere). DEX '09 DEX '98

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

Un articol lingvistic