distra [At: I. GOLESCU, C. / Pzi: ~rez / E: fr distraire, it distrarre, lat distrahare] 1 vt (Înv) A distrage (1). 2-3 vtr (D. oameni) A-și petrece sau a face să-și petreacă timpul în mod plăcut Si: a (se) amuza (1-2), (înv) a (se) distrage (3-4), a (se) înveseli.

DISTRA, distrez, vb. I. Tranz. A face (pe cineva) să-și petreacă timpul în mod plăcut, să-și uite grijile; a înveseli, a amuza (pe cineva). Ca s-o mai distreze, Stamate o lua uneori cu el. BART, E. 46. Bucur mă învelește cu grijă... și caută să mă distreze cu vorba lui glumeață. ANGHEL, PR. 176. ◊ Refl. Să ne distrăm și noi atunci... cum putem. CAMIL PETRESCU, T. I 489. Ori jucăm să ne distrăm, ori poftim o băncuță... și lasă-mă-n pace! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 29.

DISTRA vb. I. tr. A îndepărta atenția cuiva de la ceva care îl obosește sau îl obsedează. ♦ tr., refl. A petrece sau a face să petreacă, a (se) destinde, a (se) amuza. [< fr. distraire].

DISTRA vb. I. tr. a petrece, a face pe cineva să folosească timpul în mod plăcut. II. tr., refl. a petrece, a (se) destinde, a (se) amuza. (< fr. distraire)

A DISTRA ~ez tranz. 1) A face să se distreze; a înveseli; a amuza. 2) rar A abate de la o preocupare sau de la un gând; a sustrage; a distrage. /<fr. distraire

A SE DISTRA mă ~ez intranz. A consuma timpul în distracții; a se deda plăcerilor lumești; a petrece; a se veseli; a se desfăta; a se amuza. /<fr. distraire

distrà v. V. distrage (= fr. distraire).

* distréz v. tr. (fr. dis-traire, d. lat. dis-tráhere). Distrag, fac neatent. Amuzez.

distra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. distrez, 3 distrează; conj. prez. 1 sg. să distrez, 3 să distreze

distra (a ~) vb., ind. prez. 3 distrează

distra vb., ind. prez. 1 sg. distrez, 3 sg. și pl. distrează

distrez (pe cineva, ca să nu se plictisească).

DISTRA vb. a se amuza, a se desfăta, a se dispune, a se înveseli, a petrece, a râde, a se veseli, (înv.) a se distrage, a se eglendisi, a (se) libovi. (Beau și se ~.)

DISTRA vb. a se amuza, a se desfăta, a se dispune, a se înveseli, a petrece, a rîde, a se veseli, (înv.) a se distrage, a se eglendisi, a (se) libovi. (Beau și se ~.)

A se distra ≠ a se plictisi

distra (-ez, -at), vb. – A distrage, a amuza. – Var. (înv.) distrage. Fr. distraire, var. adaptată conjugării vb. a trage. – Der. distractiv, adj.; distracți(un)e, s. f.; distrat (var. înv. distras), adj., din fr.

distra TDRG explică pe distra prin it. distrarre. În mod consecvent ar trebui explicat prin it. distratto adjectivul distrat, dar pe acesta TDRG nu-l înregistrează. CADE și DLRM, ca de atîtea ori, fac un pas înapoi față de TDRG și explică pe distra prin fr. distraire, urmați de astă dată de DU, de Scriban și de Ciorănescu. Nici unul din ei nu dă atenție amănuntelor: după distraire s-a format calcul distrage, care mai e folosit și azi, și pe de altă parte nu mai avem nici un alt exemplu de verb în ă format direct pe baza unui verb francez în -re. Nu e mai puțin adevărat că și explicația prin italiană ar avea nevoie de unele lămuriri: -are devine în mod normal -a, dar ce se întîmpîă cu -arre? Avem oare exemple sigure de tratamentul -a? Cred că pînă la urmă cele două ipoteze s-ar putea combina într-una singură, adică să credem că s-a pornit de la franceză, dar adaptarea s-a făcut cu ajutorul italienii. Mai văd însă și altă explicație posibilă. Punctul de plecare va fi fost participiul francez distrait, care, luat după urecbe, a fost simțit ca aparținînd conjugării întîi (ca și cînd ar fi fost scris *dîstre). De aici a putut fi format rom. distrat și, prin derivare regresivă, a distra.