TARĂ¹, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se folosesc la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tara s. f.] – Din ngr. tára.

ȚÂRĂ, țâre, s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. – Et. nec.

cheară sf vz teară

tara² sf vz tară¹

tară³ sf vz teară¹

tară¹ sf [At: DDRF / V: ~ra / Pl: ~re / E: ngr τάρα] 1 Dara¹ (1). 2 (Csc) Greutăți nemarcate, de forma unor alice din metal sau din sticlă, utilizate în anumite cântăriri de laborator, de obicei pentru a compensa greutatea unui picnometru, a unui vas etc. 3 (Mii) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice ale pulberii.

tară² sf [At: ENC. VET. 99 / Pl: ~re / E: fr tare] 1 Defect fizic. 2 Defect moral Si: cusur, meteahnă, viciu.

târă sf [At: CHEST. IV, 26/113 / Pl: ~re / E: ns cf dâră, târî] (Reg) Cărăruie făcută în pădure de animalele sălbatice Si: (reg) târâitură (2).

teară¹ sf [At: ȘINCAI, HR. III, 48/18 / V: (reg) ta~ / Pl: teri, tere / E: ml telo] 1 (Reg) Urzeală. 2 (Înv) Pânză țesută. 3 (Reg) Război de țesut. 4 (Reg) Pânză a ferăstrăului. 5 (Reg) Ramă a ferăstrăului. 6 (Reg; îs) ~ de paianjen Culcuș făcut de molii în faguri.

teară² [At: ARVINTE, TERM. 172 / E: it terra] (În limbajul muncitorilor forestieri) 1 sf Pământ ars care se aruncă în timpul iernii pe uluc, pentru a micșora viteza buștenilor transportați în vale. 2-3 sn, i (Art.; rep) (Strigăt prin care se) anunță îngrijitorului ulucului să arunce pământ ars pe uluc, pentru a micșora viteza buștenilor transportați în vale.

țără sf vz țâră¹

țâră¹ sf [At: ANON. CAR. / V: țără, țiră^[1] / Pl: ~re / E: ns cf alb cërre] (Pop; de obicei udp „de”) 1 Cantitate (foarte) mică. 2 Durată (foarte) mică. 3 Măsură (foarte) mică Si: pic¹. 4 (Îlav) O ~ (sau o țâr') Puțin. 5 (Îla) Nici ~ de... Nici un fel de... 6 (Îlav) Cu ~ra sau ~ra-~ra Câte puțin. 7 (Îlav) Nici o ~ Deloc. 8 (Pop) Zdreanță. 9-10 (Reg; îljv) Tot (sau toată) ~ Găurit peste tot Si: ciuruit³ (5). 11-12 (Reg; îe) A (se) face (tot) ~ (sau ~re) A (se) găuri în multe locuri Si: a (se) ciurui¹ (4-5), a (se) zdrențui. 13-14 (Reg; îae) A (se) face bucăți Si: a se rupe, a se sfărâma. 15 (Îae; d. oameni) A ucide. 16 (Îae) A se frământa foarte tare. 17 (Îae) A se teme. 18 (Îae) A se ghemui de frică. 19 (Reg; îe) A face ~ și fărină (sau praf și ~), a se face ~ și nemică A se face praf și pulbere Si: a se sfărâma. corectat(ă)

țâră² sf [At: VICIU, GL. / Pl: ~re / E: nct] (Reg) Prăjină lungă de grosimea unui par de vie.

țârel sm [At: GL. OLT. / Pl: ~ei / E: țâr² + -el] (Reg) Ardei iute.

țiră¹ sf vz țâră¹

țiră^2[1] sf vz țâră²

OȚÎRĂ 👉 ȚÎRĂ.

ȚIRĂ 👉 ȚÎRĂ.

❍ȚÎRĂ² (pl. -re) sf. Trans. Bucată ruptă, ruptură: se întîlni cu alt om care avea o pălărie rea în cap și nește desegi tot ~’n spate (RET.).

ȚÎRĂ¹, ❍ȚIRĂ sf. F 1 o ~, puțin(tel), oleacă, un pic: o strachină pe fundul căreia a rămas o țîră de mojdeiu (VLAH.); Harap-Alb numai o ~ cît a stat de s’a uitat, a făcut țurțuri la gură (CRG.); te rog să-mi dai numai o țîră răgaz, ca să-mi jălesc viața (SB.); la soare pare că te-ai fi putut uita o țiră, dar la ei ba (RET.); foarte adesea o țîr': La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr’o țîr' de băutură (IK.-BRS.) ¶ 2 adv. Țîra, țîra, puțin cîte puțin, picătură cu picătură, cu țîrîita: Decît tot cu gologanul, țîra, țîra, să-i plătească Liturghii și sărăcuste pentru partea sufletească (SPER.) [ț î r î i].

TARĂ¹, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se întrebuințează la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tara s. f.] – Din ngr. tára.

ȚÂRĂ s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. – Et. nec.

TARA s. f. v. tară².

TARĂ¹ s. f. v. teară.

TARĂ² s. f. 1. Greutate a ambalajului, a vasului (sau a altui mijloc de transport) în care se află o marfă; dara. 2. (Cu sens colectiv) Greutăți nemarcate, formate din diferite bucăți de metal, întrebuințate la cîntărit. – Variantă: tara s. f.

TARĂ³, tare, s. f. Defect fizic sau moral; meteahnă, deficiență, viciu. [T. Aman] a dezvăluit totuși prin opera sa tarele societății burgheze. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/5. Le cunoștea tuturor tarele ascunse. Ca un duhovnic, le aflase suferinți secrete, slăbiciuni absurde, – știa sfîrșituri inevitabile care nu iartă. C. PETRESCU, C. V. 184.

TEARĂ, teri, s. f. (Regional) 1. Natră. Natra mai poartă și numele de teară. PAMFILE, I. C. 279. 2. Război de țesut. Ucigă-te crucea, teară, C-am lucrat doi ani și-o vară Pentr-un rost de pînză rară. MARIAN, S. 60. Asta-i lelea cea frumoasă, Pune teara după casă, Cîți or trece, toți să țeasă! POP. – Variantă: tară (ȘEZ. VIII 64) s. f.

TÎRĂ s. f. (Regional, în loc. adv.) De-a tîra = tîrîș. O aduse de-a tîra pe drum. ȘEZ. V 131.

ȚIRĂ s. f. v. țîră².

ȚÎRĂ² s. f. (Regional) Bucată ruptă (de undeva); ruptură, zdreanță. (Atestat în forma țiră) Avea o pălărie rea-n cap și niște desagi tot țiră-n spate. RETEGANUL, P. I 6. ◊ Expr. A se face țîră = a) a se rupe, a plesni, a se face fărîme. Cămășile pe ei erau negre ca coșul, nespălate cu lunile și făcute țîră de nu găseai petec bun să legi sare. ȘEZ. XII 105. (Fig.) Se cătrăni și să-nfioră, de gîndeai că toată țîră se face. RETEGANUL, P. V 42; b) a se strînge ghem (de frică). Să făcea țîră de frică ce-i era. ȘEZ. VII 184. – Variantă: țiră s. f.

ȚÎRĂ¹ s. f. (În loc. adj. și adv.) O țîră = puțin. Stai o țîră, să vă-ntreb eu ceva, că tot sînteți aici. DUMITRIU, N. 280. S-a depărtat o țîră de noi, pășind de-a-ndăratelea. VORNIC, P. 100. Intră în coliba mea de te ospătează și te odihnește o țîră. POPESCU, B. II 30. ◊ (Legat de substantiv prin prep. «de») Îngăduiți să mai iau o țîră de putere din ploscă. SADOVEANU, N. F. 18. Veneam înapoi pe vagon, de mă udase o țîră de ploaie. C. PETRESCU, S. 148. Îi vîram o țîră de minte lui Gavril. ALECSANDRI, T. 1533. (În contexte figurate) Mi-a trimis mîndra d-acasă, Într-o foaie de bujor, Mi-a trimis o țîr* de dor. BIBICESCU, P. P. 25.

TARA s.f. v. tară¹.

TARĂ² s.f. Defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. [Cf. fr. tare, it. tara].

TARĂ¹ s.f. Greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. [Var. tara s.f. / < ngr. tara].

TARĂ² s. f. defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. (< fr. tare)

TARĂ¹ s. f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< fr., ngr. tara)

TARĂ¹ ~e f. 1) v. DARA. 2) Ansamblu de greutăți în formă de alice folosite pentru cântăriri în laborator. [G.-D. tarei] /<ngr. tára

TARĂ² ~e f. pop. Defect (fizic sau moral) congenital. [G.-D. tarei] /<fr. tare

ȚÂRĂ f. pop.: O ~ a) o cantitate foarte mică; puțin de tot; un pic; oleacă; nițel; b) o clipă; un moment. /Din țâr

teară f. Mold. natră. [Lat. TELA, pânză].

țără f. 1. picătură; 2. fig. mică cantitate, puțin de tot: o țără de pâine; 3. moment: numai o țără cât a stat de s’a uitat CR. [V. țăr!].

*táră f., pl. e (it. tara. V. dara). 1. Dara, 2. (după fr.) Defect fizic orĭ moral moștenit: acest copil are tara hoțiiĭ.

teáră f., pl. terĭ (lat. têla, pînză. V. toaletă). Ban. Trans. Mold. Urzeala învîrtită pe sul (60-100 m.), natră: Se ține lelea de lume, Dar o teară nu știe pune (P. P. în Tribuna Pop. Arad, 1901, 61).

țîră f. (d. țîr 1). Maĭ ales în Olt. Fam. (o țîră). O leacă, un pic, puțin: o țîră de apă, de mîncare, de vreme. Vest. Est. Cu țîra saŭ țîra-țîra, cu țîrîita, cîte puțin: a plăti țîra-țîra. Trans. Un suman țîră, un suman hărtănit, ferfeniță.

tară s. f., g.-d. art. tarei; pl. tare

teară (război de țesut) (reg.) s. f., g.-d. art. terii; pl. teri

țâră (pop.) s. f., g.-d. art. țârei; pl. țâre

tară s. f., g.-d. art. tarei; pl. tare

teară (reg.) s. f., g.-d. art. terii; pl. teri

!țâră (pop.) s. f., g.-d. art. țârei; pl. țâre

tară (dara, meteahnă) s. f., g.-d. art. tarei; pl. tare

teară s. f., g.-d. art. terii; pl. teri

țâră s. f., pl. țâre

țâră.

teară (-eri), s. f. – Urzeală depănată pe sul. – Var. Mold. tară. Mr. teară „caimac”. Lat. tēla (Burlă, Conv. lit., XIV, 281; Pușcariu 1724; REW 8620), cf. it., prov., cat., sp. tela, fr. toile. Der. din per. tär „fir, fibră” (Lokotsch 2022) nu pare probabilă.

TARĂ s. dara. (~ unei mărfi.)

TARĂ s. v. cusur, defect, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu.

TEARĂ s. v. natră, război, urzeală.

ȚÂRĂ s. v. fărâmă, fir, jerpelitură, pic, picătură, pișcătură, ruptură, strop, zdreanță.

TARĂ s. dara. (~ unei mărfi.)

tară s. v. CUSUR. DEFECT. DEFICIENȚĂ. IMPERFECȚIUNE. INSUFICIENȚĂ. LACUNĂ. LIPSĂ. METEAHNĂ. NEAJUNS. PĂCAT. SCĂDERE. SLĂBICIUNE. VICIU.

teară s. v. NATRĂ. RĂZBOI. URZEALĂ.

țîră s. v. FĂRÎMĂ. FIR. JERPELITURĂ. PIC. PICĂTURĂ. PIȘCĂTURĂ. RUPTURĂ. STROP. ZDREANȚĂ.

ȚÎRĂ s.f. (Ban., Trans. SV) Bucățică, fragment. Czerĕ. Mica. Fragmentum. AC, 333. ◊ Loc. adj. O țîră = puțin. Să beai... o țîră de stregoie. BL, 149^v. Îți voi da o țîră de comendație pă hîrtie. OG, 369. Etimologie necunoscută. Cf. ș t i u c u l e ț.

târă s.f. (reg.) cărăruie în pădure.

teáră, s.f. v. tiară („război de țesut”).

țấră, țâre, s.f. (reg.) 1. Cantitate mică din ceva, puțin, un strop: „Scris-am eu, Roman Lup, știind o țâră de carte, 1836” (Socolon, 2005: 328). 2. (în expr.) A se face țâră = a se rupe, a se face bucăți: „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi, 1925: 280). ■ (onom.) Țâră, Țâra, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton, din i.-e. *ker, dac. *sar- (Reichenkron, 1966); posibil cuv. autohton (Brâncuș, 1983); cf. alb. cërre (MDA).

teară, s.f. – v. tiară („război de țesut”).

țâră, țâre, s.f. – (reg.) Cantitate mică din ceva. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi, 1925: 280). ♦ (onom.) Țâră, Țâra, nume de familie în Maramureș. – Et. nec. (DEX); cuvânt autohton, din i.-e. *k’er, dac. *sar- (Reichenkron, 1966); posibil cuvânt autohton (Brâncuș, 1983); cf. alb. cërre (MDA).

țâră, -e, s.f. – Cantitate mică din ceva. O țâră = un pic, un strop, puțin. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi 1925: 280). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Cf. alb. cërre (MDA).