4 intrări

37 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Serbia; slavon (1). 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.

SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. Înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (Înv; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație..., datorită..., mulțumită... – Din sl. slava.

SLAV, -Ă, slavi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Rusiei, Ucrainei, Bielorusiei, Poloniei, Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Serbiei etc. sau care este originară de acolo; slavon (1); (la m. pl.) popor care locuiește în aceste state. 2. Adj. Care aparține slavilor (1), care se referă la slavi; slavic, slavonesc, slavon (2), slavonicesc. ◊ Limba slavă (și substantivat, f.) = a) limba slavonă; b) fiecare dintre limbile popoarelor slave (2). ♦ (Substantivat, f.; în sintagma) Slavă veche (bisericească) = limba textelor slave religioase (traduceri slave din cărțile grecești de cult din sec. IX-XI). – Din fr. slave.

SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Mai ales la sg.) Glorie, faimă, renume. ♦ Laudă, preamărire, proslăvire. ◊ Expr. Slavă Domnului sau slavă ție, Doamne! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru. 2. Înaltul cerului, văzduh. ◊ Expr. A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi. 3. (Bis.) Măreție, grandoare a divinității. 4. (Înv.; construit cu dativul; cu valoare de prepoziție) Grație..., datorită..., mulțumită... – Din sl. slava.

SLAV2, -Ă, slavi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a republicilor sovietice rusă, ucraineană, bielorusă și a Poloniei, Bulgariei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei.

SLAV1, -Ă, slavi, -e, adj. Al slavilor, propriu slavilor. Limbă slavă.

SLÁVĂ, slăvi, s. f. 1. (Rar, la pl.) Glorie, faimă, renume (pe care îl cîștigă cineva datorită calităților sau meritelor sale deosebite). Dar la ce mi-s bune sînge, neam, străbuni și nume?... La ce mi-e slava? Anca mea să mă iubească! Și de mi s-ar da domniadac-aceasta s-ar putea!Eu m-aș lepăda de dînsa, ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Da bună ar fi și aceea, cînd ar avea cineva un fecior, care să facă podul și să ia pe fata împăratului, că știu c-ar încăleca pe nevoie și, doamne, mare slavă ar mai dobîndi în lume! CREANGĂ, P. 78. Civilizația [romană] se stinsese, și acum nu se mai vedea nici urma acelor arte și științe, în care stătuseră slava Greciei și puterea Romei. BĂLCESCU, O. I 11. ♦ Laudă, preamărire pentru merite sau pentru fapte eroice. În turnuri clopotele de aramă prinseră a cînta slava celui mai nou biruitor. SADOVEANU, O. VII 155. ◊ Expr. Slavă (sau slava) domnului sau slavă ție doamne! = exclamație (de obicei cu sensul religios atenuat sau șters) prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; har domnului! Slavă domnului, nu ești nici orb, nici ciung, nici cocoșat. STANCU, D. 7. Lemne, slava domnului, sînt deajuns și de-ntrecut, în pădure. CREANGĂ, P. 126. 2. (Uneori precizat prin «cerului») Înaltul cerului, tăria cerului, văzduh. Au descărcat spre slăvi pistoale. STANCU, D. 76. I se părea că visează și că plutește ca un fulg în slăvile deschise. GALACTION, O. I 322. E vară... și slava-i senină, și-ți pare Abisuri albastre al apelor fund. NECULUȚĂ, Ț. D. 65. Ciocîrlanul zbură în slava cerului. POPESCU, B. III 124. ◊ Fig. Adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria – istoria mai ales – plutind în seninătatea slăvilor academice. M. I. CARAGIALE, C. 24. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) v. ridica (III 3). (Rar) A ridica casa în slavă = a face zgomot, tărăboi, zarvă mare. Cînd mama nu mai putea de obosită, și se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieții, tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. 3. (Bis.; învechit și arhaizant, ca atribut al divinității) Măreție, strălucire, splendoare. Care cu multă frică stau înaintea slavei domnului. TEODORESCU, P. P. 389. 4. (Învechit, cu valoare de prepoziție, construit cu dativul) Grație, datorită, mulțumită. Mîna omului, slavă experienței practice, săpa un puț în tărîmul sub care se afla mina de sare. BOLINTINEANU, O. 432. Slavă bunătăților domnului Tiso... am făcut un norocit drum. KOGĂLNICEANU, S. 16.

SLAV, -Ă adj., s. m. f. (individ) care aparține unei comunități de triburi din marea familie a popoarelor de limbă indo-europeană, grupul satem. ♦ limbi ~e = ansamblu de limbi indo-europene, vorbite de slavi, în Europa de est și centrală. ◊ (s. f.) slavă veche = limba slavilor din estul Pen. Balcanice. (< fr. slave)

SLAV1 ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din marele grup de popoare înrudite din Europa, divizat în trei ramuri: de est (rușii, ucrainenii, bielorușii), de vest (polonezii, cehii, slovacii etc.) și de sud (bulgarii, sârbii, croații, slovenii etc.). /<fr. Slave

SLAV2 ~ă (~i, ~e) Care aparține slavilor. Limbi ~e. Cultură ~ă. /<fr. slave

SLÁVĂ2 slăvi f. 1) Faimă de care se bucură cineva, datorită meritelor sale; strălucire; glorie. A se acoperi de ~. 2) Apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calități deosebite; renume; popularitate; faimă; reputație. * ~a cerului bolta cerească. A ridica pe cineva în ~ (sau în slăvile cerului) a lăuda pe cineva peste măsură. [G.-D. slăvii] /<sl. slava

SLÁVĂ1 ~e f. mai ales art.: ~a veche limba literară scrisă a slavilor (sec. IX-XI), formată pe baza traducerilor din cărțile grecești de cult. /<fr. slave

slav a. și m. se zice de una din marile rasse europene ce coprinde pe Ruși, Poloni, Cehi, Sârbi și Bulgari.

slavă f. 1. glorie: slavă Domnului; 2. cântare bisericească în lauda sfintei Treimi; 3. înălțime: ridicam casa în slavă CR.; slava cerului, empireu, eter: faptul zilei ’n slavă se repede EM. [Slav. SLAVA, glorie].

Slavi m. pl. 1. popor indo-european care numără, vr’o 160 mil. suflete și e împărțit în: Slavi occidentali (Venzi, Cehi, Slovaci, Poloni, Ruteni); Slavi orientali (Ruși), Slavi meridionali (Sloveni, Croați, Sârbi si Bulgari); 2. în special ramura Slavilor meridionali cari în sec. VI au ocupat Muntenia, Moldova și Basarabia: [Din germ. SKLAVE = SLAVE, termen aplicat mai întâi captivilor slavi reduși în servitute de Oton cel Mare], V. Șchiai. În urma răsboiului mondial (1919), cele mai multe popoare slave, înainte sub stăpânirea Austriei si a Rusiei, au devenit republici independente (Ceco-Slovachia și Polonia) sau și-au îndoit teritoriul regatului (Iugo-Slavia).

*slav, -ă s. (V. șcheaŭ). Persoană din familia Slavilor. Adj. De Slav, al Slavilor: limba slavă. – Slaviĭ îs un popor aric de vre-o 100,100,000 și se întind de la hotarele Italiiĭ pînă la Uralĭ și se revarsă și pe o mare parte a Siberiiĭ și Tatariiĭ. Ei se împart în treĭ grupe: Slaviĭ occidentalĭ (Polonĭ, Cehĭ, Slovacĭ, Venzĭ saŭ Lusacienĭ, care-s catolicĭ), Slaviĭ orientalĭ saŭ Rușiĭ (Moscovițĭ saŭ Rușĭ Marĭ, Rutenĭ saŭ Rușĭ Micĭ și Rușĭ Albĭ, care-s ortodocșĭ). Slaviĭ meridionalĭ (Bulgarĭ, Sîrbĭ și Muntenegrenĭ, care-s ortodocșĭ, și Croațĭ și Slovenĭ, care-s catolicĭ). Româniĭ ĭ-au numit „Slovenĭ”, nume pe care l-au dat Slavilor meridionalĭ care, în sec. VI, au ocupat Țara Românească și Moldova (cu Basarabia și Bucovina). V. Șcheaŭ.

slávă f., pl. e (vsl. sîrb. bg. rus. sláva). Glorie. A se ridica în slavă saŭ în slava ceruluĭ, a se ridica foarte sus în aer, în eter. Slavă Domnuluĭ, mulțumim luĭ Dumnezeŭ: banĭ, slavă Domnuluĭ, avem berechet; slavă Domnuluĭ că m’am vindecat! – În nord slava Domnuluĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

slav adj. m., s. m., pl. slavi; adj. f., s. f. slávă, pl. sláve

slávă2 (limbă) s. f., g.-d. art. slávei

slávă1 (glorie, preamărire, înaltul cerului) s. f., g.-d. art. slắvii; pl. slăvi

arată toate definițiile

Intrare: slav (adj.)
slav adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • slav
  • slavul
  • slavu‑
  • sla
  • slava
plural
  • slavi
  • slavii
  • slave
  • slavele
genitiv-dativ singular
  • slav
  • slavului
  • slave
  • slavei
plural
  • slavi
  • slavilor
  • slave
  • slavelor
vocativ singular
plural
Intrare: slavă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sla
  • slava
plural
  • slave
  • slavele
genitiv-dativ singular
  • slave
  • slavei
plural
  • slave
  • slavelor
vocativ singular
plural
Intrare: Slavă
Slavă nume propriu
nume propriu (I3)
  • Slavă
Intrare: slavă
substantiv feminin (F51)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sla
  • slava
plural
  • slăvi
  • slăvile
genitiv-dativ singular
  • slăvi
  • slăvii
plural
  • slăvi
  • slăvilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)