SLAVON, -Ă, slavoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Înv.) Slav (1). 2. Adj. Care aparține slavilor (1), referitor la slavi; slav (2), slavic, slavonesc, slavonicesc. ◊ Limba slavonă (și substantivat, f.) = limba slavă bisericească și literară dezvoltată din slava veche bisericească și utilizată în Evul Mediu ca limbă liturgică și de cancelarie în Rusia, Serbia, Bulgaria și în Țările Române. ♦ (Despre caractere grafice) Chirilic. – Din fr. slavon.

slavon, ~ă [At: GENILIE, G. 185/4 / V: (înv) ~vun, slovan / Pl: ~i, ~e, (înv) ~oane af / E: fr slavon] 1-2 smp (Asr) Slav (1-2). 3-4 smf Slav (3-4). 5-8 a (Asr) Slav (5-8). 9-10 a, sf (Limba) ~, ~a bisericească Limbă literară dezvoltată din vechea slavă (13) și folosită în evul mediu ca limbă de cult și de cancelarie în Rusia, Bulgaria, Serbia și în țările române Si: limba slavonească, slavonește (2), (înv) limba slovenească, slavonie. 11 a (D. fenomene culturale, sociale etc. sau, mai ales, d. cărți, texte, cuvinte etc.) Care se referă la limba slavonă (9) Si: slavonesc (7), (înv) sârbesc. 12 a Care aparține limbii slavone (9) Si: slavonesc (8), (înv) sârbesc. 13 a Care este caracteristic limbii slavone (9) Si: slavonesc (9), (înv) sârbesc. 14 a Care este scris în limba slavonă (9) Si: slavonesc (10), (înv) sârbesc. 15 a (Asr; îs) Literă (sau, înv, slovă) ~ă Literă chirilică. 16 sn Cuvânt din limba slavonă (9) Si: slavonesc (12).

SLAVON, -Ă, slavoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Înv.) Slav (1). 2. Adj. Care aparține slavilor (1), referitor la slavi; slav (2), slavic, slavonesc, slavonicesc. ◊ Limba slavonă (și substantivat, f.) = limba slavă bisericească și literară care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria din slava veche bisericească. ♦ (Despre caractere grafice) Chirilic. – Din fr. slavon.

SLAVON¹, -Ă, slavoni, -e, adj. Propriu slavonilor, al slavonilor. În privința proprietății funciare am făcut împrumuturi de la legile slavone. KOGĂLNICEANU, S. A. 144. ◊ Limba slavonă (și substantivat, f.) = limba slavă bisericească și literară care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia gi Bulgaria din vechea slavă bisericească (a scrierilor lui Metodiu și Chiril). Cu ajutorul lui Petru Movilă s-au înființat și în Țara Romînească primele școli în limba slavonă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2872. Sara, stătea pînă tîrziu lîngă Constantin-vodă... și-i cetea «Istoriile celor vechi» ori îi tălmăcea din slavonă sfînta scriptură. IORGA, L. I 303. ♦ (Despre caractere grafice) Chirilic. Pe cîteva cruci se mai citeau nume cu litere latine. Pe cele mai multe și mai vechi, literele slavone nu mai spuneau nimic înțeles. C. PETRESCU, R. DR. 215.

SLAVON, -Ă adj. Care se referă la cultura slavă, care aparține slavilor. ◊ Limba slavonă (și s.f.) = limba slavă bisericească și literatura care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria din vechea slavă bisericească; alfabet slavon = alfabet chirilic. [< fr. slavon].

SLAVON, -Ă adj. referitor la slavi, care aparține slavilor. ◊ (s. f.) limbă literară dezvoltată din vechea slavă. ◊ (despre caractere grafice) chirilic. (< fr. slavon)

SLAVON ~ă (~i, ~e) Care ține de slavi; propriu slavilor. /<fr. slavon

slavon a. ce ține de Slavonia ori de slavonă. ║ slavonă f. veche limbă bisericească a Slavilor meridionali din sec. IX, în care Ciril și Metodiu traduseră Biblia.

Slavón, -ă s. Slav din Slavonia (lîngă Croația). Slav vechĭ, Slovean. Adj. Slavonesc.

slavun, ~ă a vz slavon

SLAVONĂ f. mai ales art. Limba literară scrisă a slavilor de sud și de est din sec. XI-XVII, dezvoltată din slava veche și folosită în unele țări ca limbă de cult și de cancelarie; limba slavă bisericească. /<fr. slavon

slavon (rar) adj. m., s. m., pl. slavoni; adj. f., s. f. slavonă, pl. slavone

slavon (rar) adj. m., s. m., pl. slavoni; adj. f., s. f. slavonă, pl. slavone

slavon s. m., adj. m., pl. slavoni; f. sg. slavonă, g.-d. art. slavonei, pl. slavone

slavonă (limbă) s. f., g.-d. art. slavonei

slavonă (limbă) s. f., g.-d. art. slavonei

slavonă (limba) s. f., g.-d. art. slavonei

SLAVON s., adj. 1. s. slav, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slav, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.) 3. adj. slavonesc, (înv.) sârbesc, slovenesc. (Text, document ~.)

SLAVON adj. v. chirilic.

slavon adj. v. CHIRILIC.

SLAVON s., adj. 1. s. slav, (înv.) șcheau. (Vechii ~.) 2. adj. slav, slavonesc, (livr.) slavic. (Populații ~.) 3. adj. slavonesc, (înv.) sîrbesc, slovenesc. (Text, document ~.)

SLAVONĂ s. (înv.) slavonie, slovenie. (Text scris în ~.)

SLAVONĂ s. (înv.) slavonie, slovenie. (Text scris în ~.)

SLAVON, -Ă adj. (< fr. slavon): în sintagmele alfabet slavon și limbă slavonă (v.).

SLAVONĂ s. f. (< adj. slavon,-ă, cf. fr. slavon): limbă slavă folosită oficial în țările române (în biserică, justiție, administrație, literatură religioasă și relații externe) din momentul delimitării lingvistice în Balcani și al încheierii bilingvismului slavo-român (secolul al XIII-lea) și până în momentul înlocuirii definitive a acesteia cu limba română (secolul al XVIII-lea). S. este limba textelor slavone scrise în evul mediu pe teritoriul patriei noastre – o limbă savantă (în sensul cel mai larg al cuvântului), o limbă de vehiculare a culturii medievale de către păturile instruite ale poporului nostru, diferită de limba vie a acestuia, o limbă bazată pe tradiție culturală și nu pe comunitate etnică. Ea a facilitat și pătrunderea inițială (indirectă) a influenței grecești în țara noastră, primele documente slave în această limbă fiind traduceri după originale grecești. Trebuie spus că denumirea de „slavonă” este privită din punctul de vedere al istoriei limbii române. În istoria limbilor slave (bulgară, sârbo-croată și rusă) ea este cunoscută sub numele de paleoslavă, vechea slavă, slava bisericească, vechea bulgară, folosită ca limbă oficială în țările respective. Ea reprezintă pentru aceste limbi cea mai veche formă atestată a limbii slave, limba celor mai vechi documente slave (a cărților bisericești traduse de călugării Chiril și Metodiu și de ucenicii acestora în graiul slav din regiunea Salonicului, după originale grecești, în a doua jumătate a secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea), prima ipostază scrisă cu caracter liturgic a limbii slave comune, folosită în aria de cultură din estul și sud-estul Europei medievale între secolele al IX-lea – al XVIII-lea. În istoria limbii bulgare, ca și în istoria limbilor sârbo-croată și rusă, perioada de început este „perioada slavei bisericești” (pentru bulgară între secolele al IX-lea – al XI-lea, pentru sârbă între secolele al XII-lea – al XIX-lea, iar pentru rusă între secolele al XI-lea – al XVIII-lea). Datorită particularităților distincte pe care le prezintă, în raport cu țările în care s-a folosit, se vorbește despre redacția moravă, redacția medio-bulgară, redacția sârbo-croată, redacția ruso-ucraineană și redacția slavo-română a s. (respectiv a limbii slavonești, a vechii slave, a slavei cărturărești, a vechii bulgare, a slavei bisericești). Unii cercetători fac distincție între „slavona bisericească” (folosită de slujitorii bisericii ca limbă de cult) și „slavona laică” (folosită de mireni în cancelariile domnești, în justiție și în administrație). Existența unor elemente lexicale slavone în limba română (ca o consecință a folosirii slavonei în țările române timp de atâtea secole) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență slavonă asupra limbii române.