SEMĂNARE² s. f. (Înv.) Asemănare. – V. semăna².

SEMĂNARE¹ s. f. (Înv.) Acțiunea de a semăna¹ și rezultatul ei; semănat. – V. semăna¹.

sămănare¹ sf vz semănare¹

sămănare² sf vz semănare²

semănare¹ sf [At: LB / V: (pop) ~mân~, săm~ / Pl: ~nări / E: semăna¹] 1 Punere sau aruncare a semințelor necesare unei culturi în pământ (pregătit), pentru a face să încolțească să se dezvolte și să rodească plantele Si: semănat¹ (1), semănătură¹ (1), însămânțare, însămânțat, (înv) semeniș¹ (1), (reg) sămânțare (1), pus. 2 (Rar; pan) Aruncare în toate părțile Si: împrăștiere, risipire. 3 (Înv) Propovăduire.

semănare² sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^v/22 / V: săm~ / Pl: ~nări / E: semăna²] (Înv) Asemănare (2).

semănărie sf [At: FILIPESCU, D. II, 61/26 / Pl: ~ii / E: semăna¹ + -ărie] (Îvr) Răsadniță.

semânare sf vz semănare¹

SEMĂNARE¹ s. f. Acțiunea de a semăna¹ și rezultatul ei; semănat. – V. semăna¹.

SEMĂNARE², semănări, s. f. (Înv.) Asemănare. – V. semăna².

SEMĂNARE¹ s. f. Acțiunea de a semăna¹; semănat; însămînțare.

SEMĂNARE² s. f. (Învechit) Asemănare. (Cu pronunțare regională) Cest feli de legi au sămănare Cu cea pre sumțirică (= subțirică) păioară A păinginului. BUDAI-DELEANU, Ț. 348.

semănare (însămânțare, asemănare) (înv.) s. f., g.-d. art. semănării

semănare (însămânțare, asemănare) (înv.) s. f., g.-d. art. semănării

semănare (însămânțare, asemănare) s. f., g.-d. art. semănării; pl. semănări

SEMĂNARE s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine.

SEMĂNARE s. (AGRIC.) 1. v. semănătură. 2. v. semănat.

SEMĂNARE s. 1. însămînțare, însămînțat, semănat, semănătură, (înv.) sămînțare. (Epoca ~ilor.) 2. punere, pus, semănat. (~ porumbului.)

semănare s. v. AFINITATE. ANALOGIE. APROPIERE. ASEMĂNARE. CONCORDANȚĂ. CORESPONDENȚĂ. ÎNRUDIRE. POTRIVEALĂ. POTRIVIRE. SIMILARITATE. SIMILITUDINE.

semănărie, semănării, s.f. (înv.) răsadniță.