înrudire sf [At: NEGRUZZI, S. II, 152 / Pl: ~ri / E: înrudi] 1-2 A avea sau a stabili o relație de rudenie cu cineva Si: înnemurire (1-2). 3 (Fig) Afinitate. 4 (Muz; fig) Relație mai apropiată sau mai depărtată între tonuri și tonalități.

ÎNRUDIRE, înrudiri, s. f. Faptul de a se înrudi. 1. Legătură de rudenie. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. O înrudire cu cel întîi ministru... nu putea fi decît protivnică liniștei pre care el atît o dorea. NEGRUZZI, S. II 152. ◊ (Cu sens colectiv) Elisabeta totdeauna găsea un sprijin în numeroasa ei înrudire leșască. SADOVEANU, O. VII 97. 2. Fig. Asemănare, afinitate. Cine nu se lasă înșelat de deosebirea de medii nu poate să nu observe înrudirea artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. CĂLINESCU, I. C. 296. Realismul teatrului lui Shakespeare are profunde înrudiri cu ceea ce vrea să realizeze teatrul sovietic. SAHIA, U. R. S. S. 148. – Variantă: (învechit) rudire (RUSSO, O. A. 25) s. f.

RUDIRE s. f. v. înrudire.

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

înrudire s. f., g.-d. art. înrudirii; pl. înrudiri

rudire (înv.) s. f., g.-d. art. rudirii; pl. rudiri

ÎNRUDIRE s. 1. (înv. și reg.) rudire, (Mold. și Bucov.) înnemurire. (~ lor prin căsătorie.) 2. v. rudenie. 3. v. potrivire.

ÎNRUDIRE s. 1. (înv. și reg.) rudire, (Mold. și Bucov.) înnemurire. (~ lor prin căsătorie.) 2. rudenie, (înv. și reg.) nemotenie, (reg.) nemușug. (Legături de ~.) 3. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine, (înv. și reg.) semuială, (reg.) semeniș, (înv.) potroz, semănare, semănătură, semuire. (Există o evidentă ~ între aceste elemente.)