4 intrări
41 de definiții
din care- explicative (14)
- morfologice (15)
- relaționale (5)
- etimologice (1)
- specializate (1)
- enciclopedice (3)
- argou (2)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul-plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul-plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).
plac sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: (rar) ~uri / E: plăcea] 1 Satisfacere a gustului, a dorinței cuiva sau a propriei dorinți. 2 Sentiment, senzație, stare de mulțumire, de bucurie, de încântare produse de ceva care satisface gustul sau dorința cuiva Si: plăcere (2), (înv) ogod (1), (îvr) ogodință. 3-4 (Îlav; îlpp) Pe (sau după, rar, în) ~ (sau ~ul cuiva) Potrivit cu gustul, cu voia, cu dorința cuiva. 5-6 (Îal) După capriciul cuiva. 7 (Rar; îe) A intra în ~ul cuiva A fi cuiva plăcut, agreabil. 8 (Îae) A satisface gustul, preferința cuiva. 9 (Îe) A fi la ~ul cuiva A fi la discreția, la cheremul cuiva.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de oprocopiuc
- acțiuni
PLAC s. n. Plăcere. Am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume cu plac și cu mulțămire. CONACHI, P. 101. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva), cum vrea (cineva). Ea sta, cu sînul plin de pere, la fîntînă – Și ea mi-a dat s-aleg pe plac din sîn o pară. COȘBUC, P. I 172. Du-te acuma și caută să-mi faci întocmai pe plac. CARAGIALE, P. 131. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Ș-acum, fătul meu, Mergi pe placul tău, Nu cum te mîn eu. TEODORESCU, P. P. 490. După bunul-plac (al cuiva) = după voia sau după capriciul cuiva. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel, dupe bunul-plac al mîrțoagelor. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Expr. A-i ieși (ceva) după plac v. ieși. A fi la bunul-plac (al cuiva) = a fi la discreția cuiva, la cheremul cuiva.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PLAC n. Senzație de satisfacere a gustului; plăcere; chef; voie. ◊ Pe (sau după) ~ (sau ~ul cuiva) după gustul cuiva; după cum îi place cuiva. După bunul ~ al cuiva după cum vrea cineva; după capriciul cuiva. A-i fi cuiva pe ~ a plăcea cuiva. /v. a plăcea
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
plac n. ceeace place voinței și modul de a plăcea: bunul plac, placul cuiva.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
2) plac, plăcut, a plăcea v.intr. (lat. placére, it. piacére, pv. pg. plazer; fr. plaisir, plăcere, plaire, a plăcea; sp. placer). Îs plăcut, cauzez plăcere: a plăcea cuĭva, îmĭ plac bucátele, vorbele, cărțile. V. tr. Îmĭ place cineva (Munt.): l-a văzut și l-a plăcut. (Maĭ elegant: ĭ-a plăcut).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
1) plac n. fără pl. (d. a plăcea). Gust, plăcere, voĭe liberă: a trăi, a lucra după plac. Bun plac, arbitrar, acțiune făcută fiind-că așa țĭ-a plăcut: aicĭ e țara bunuluĭ plac. Pe plac, pe voĭe, pe gust: a face cuĭva pe plac.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. și tranz. (Cu subiectul logic în dativ) 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. ◊ Expr. Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. Îmi place să cred că... = sper că... 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag, a îndrăgi. 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. ♦ A-i conveni. ♦ A vrea, a dori. – Lat. placere.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de oprocopiuc
- acțiuni
plăcea [At: CORESI, EV. 541 / V: place / Pzi: plac / E: ml placere] 1 vi A se bucura în ochii cuiva de o impresie favorabilă, de prețuire, de simpatie. 2 vi A produce cuiva o impresie favorabilă, un sentiment de prețuire, de simpatie. 3 vi A simți un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 4 vi A produce cuiva un sentiment de delectare, de mulțumire, de satisfacție. 5 vt A agrea pe cineva sau ceva. 6 vi (Îe) Știi că-mi placi (?) sau (știi că) mi-ai plăcut (?) (!) etc. ori asta-mi place! Exprimă mirarea și dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. 7 vi A fi în asentimentul, pe voia cuiva. 8 vi A fi aprobat de cineva. 9 vi A corespunde cerințelor, dorințelor cuiva. 10 vi A prefera. 11 vi (Îe) Îmi place să cred că... Sper că... 12 vi (D. plante) A-i prii. 13 vi (Spc) A avea un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 14 vi A trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de simpatie, de iubire față de o persoană de sex opus. 15 vi A atrage prin calitățile sale o persoană de sex opus. 16 vi A simți atracție față de o persoană de sex opus. 17 vz A crede de cuviință. 18 vi A vrea. 19 vi A pofti. 20 vr (Îvr) A se complăcea. 21 i (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a invita o persoană să vină, să intre, să se așeze etc. Cf pofti. 22 i (Trs, Mar; îf placă) Termen de politețe care se folosește pentru a răspunde când nu s-a auzit sau nu s-a înțeles întrebarea Si: ce?, cum?, mă rog?, aud? (nrc) poftiți? 23 (Trs; Mar; îf placă) Termen de politețe folosit pentru a se adresa cuiva, cerându-i cu insistență îndeplinirea unui serviciu.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BUN4, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce fi-e bun (sau bună)? sau la ce bun? =la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabugia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, 0. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, 1. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PLĂCEA, plac, vb. II. Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ, subiectul gramatical exprimînd obiectul acțiunii) A simți dragoste sau simpatie pentru cineva, a avea înclinație pentru ceva; a-i conveni, a-i fi pe plac. Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. ◊ Expr. Știi că-mi placi? = (exprimă contrarietatea) n-ai nimerit, n-ai dreptate, te înșeli. (Cu sens reciproc) Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. ◊ (Popular; subiectul logic e introdus prin prep. «la») Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-un complement indirect introdus prin prep. «de») Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. ◊ Tranz. Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. ◊ Refl. reciproc. Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. ◊ (Obiectul acțiunii este exprimat printr-o propoziție cu predicatul la conjunctiv sau printr-o construcție infinitivală) Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. Îmi place să cred că... = sper că... ◊ (Obiectul acțiunii devine subiect; fără determinări) Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. ♦ A-i prii. Viei îi place căldura. 2. (La imperativ, regional; formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
A PLĂCEA plac 1. intranz. 1) A trezi simpatie sau dragoste; a fi pe plac; a fi drag. ◊ Știi că-mi placi? exprimă peiorativ dezacordul cu afirmația sau propunerea cuiva. 2) (urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea o deosebită satisfacție. Îmi place să dansez. 2. tranz. (persoane de sex opus) A trata cu un sentiment de afecțiune puternică (de natură erotică); a iubi. /<lat. placere
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
plăceà v. a fi plăcut: ce ție nu-ți place, altuia nu face [Lat. PLACERE].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
!plac (pe ~) loc. adj., loc. adv. (purtare ~, a face cuiva ~)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
!plac (după ~) loc. adj., loc. adv. (alegere ~, a alege ~) corectat(ă)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
plac s. n.
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
plac s. n.
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
plac, plăcea inf.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
bun-plac (arbitrar) s. n., art. bunul-plac (dar: după bunul lui/său plac)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
+placul (pe ~) loc. prep. (~ lui/său)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
!plăcea1 (a ~) (a agrea) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place; conj. prez. 1 sg. să plac, 3 să placă; cond. 1 sg. aș plăcea; ger. plăcând; part. plăcut
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
+plăcea2 (a-i ~) (a-i conveni) vb., ind. prez. 3 sg. [îmi etc.] place, 3 pl. [îmi etc.] plac; conj. prez. 3 să [îmi/să-mi] placă; cond. 3 sg. [mi- etc.] ar plăcea; ger. plăcându-mi [etc.]; part. plăcut
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
bun-plac (arbitrar) s. n., art. bunul-plac (dar: bunul său plac), g.-d. art. bunului-plac
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
plăcea (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, viit. 3 sg. va plăcea; conj. prez. 3 să placă; cond. prez. 3 ar plăcea; part. plăcut
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de nsho_ci
- acțiuni
bun-plac s. n., art. bunul-plac, g.-d. art. bunului-plac
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
plăcea vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. plac, 2 sg. placi, 3 sg. place 1 pl. plăcem, 2 pl. plăceți, imperf. 3 sg. plăcea; part. plăcut
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
place (= plăcea) vb. tranz. defectiv[1]
- Este o formă greșită, trebuie evitată. Apare în DMLR pentru recunoașterea formelor flexionare greșite. — raduborza
- sursa: DMLR (1981)
- adăugată de gall
- acțiuni
plăcea (ind. prez. 1 pl. plăcem, opt. prez. mi-ar plăcea)
- sursa: MDO (1953)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
PLAC s. 1. v. plăcere. 2. v. poftă.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
PLAC s. 1. hatîr, plăcere, poftă. (I-a făcut ~.) 2. chef, dispoziție, dorință, gust, plăcere, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură, rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PLĂCEA vb. 1. v. simpatiza. 2. v. iubi. 3. v. pofti. 4. v. conveni. 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vânat.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
PLĂCEA vb. 1. a agrea, a simpatiza. (Îl ~ pentru însușirile sale.) 2. a (se) iubi, a (se) îndrăgi, (înv.) a (se) libovi. (S-au ~ de cum s-au văzut.) 3. a dori, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine îți ~.) 4. a-i conveni, a prefera. (Ți-ar ~ să te muți la noi?) 5. a iubi. (Îi ~ să meargă la vînat.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
A plăcea ≠ a dezgusta, a displăcea
- sursa: Antonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
plăcea (plac, plăcut), vb. – A-i conveni, a fi bucuros de, a fi pe gustul cuiva. – Mr. plac, plăcere. Lat. placēre (Pușcariu 1329; Candrea-Dens., 1398; REW 6557), cf. it. piacere, prov., port. plazer, fr. plaire, sp. placer. Observațiile semantice ale lui E. Seidel, BL, IX, 24 nu par nimerite. Uz general (ALR, II, 246). – Der. plăcere, s. f. (gust drag, bucurie); neplăcut, adj. (dezagreabil); neplăcere, s. f. (dezgust); displăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după lat. displicere; complăcea, vb. (a dezgusta, a supăra), după fr. complaire; complezant, adj., din fr. complaisant; complezență, s. f., din fr. complaisance. – Din rom. trebuie să provină sb. plakijer (Candrea, Elemente, 408).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
PLAC-, v. PLACO-. □ ~odonte (v. -odont), s. n. pl., ordin de reptile marine din triasic și din jurasicul inferior, cu maxilarele și bolta palatină căptușită cu dinți groși în formă de plăci.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare enciclopedice
Definiții enciclopedice
ITA DIIS PLACUIT (lat.) așa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care țin loc de explicație la o măsură ilogică sau arbitrară, dar definitivă. Au și un sens ironic.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Îmi place trădarea, dar urăsc pe trădător – Plutarh, autorul lucrării Viețile paralele ale oamenilor ilușiri din Grecia și Roma, consemnează aceste cuvinte în Paralela I între Teseu și Romulus (cap. XVII, 7). Istoricul grec explică această frază care poate să pară paradoxală la prima înfățișare. El se referă la trădarea Tarpeii, fiica comandantului roman Tarpeius, pe care Romulus îl însărcinase să apere Roma în timpul războiului cu sabinii. Tarpeia, îndrăgostindu-se de regele sabin Tatius, care-i făgăduise niște brățări de aur, și-a trădat patria, deschizind porțile cetății și predînd sabinilor Roma. Tatius a poruncit să i se dea Tarpeii brățările promise. El cel dintîi și-a scos brățara de pe mînă și scutul, aruncîndu-le asupra trădătoarei. La fel au făcut toți sabinii, încît Tarpeia a murit îngropată sub scuturi. Lui Tatius i-a plăcut trădarea, dar a disprețuit-o pe trădătoare. Plutarh mai amintește de Iuliu Cezar, care a spus că regelui trac Rhoemethalkes „îi era plăcută trădarea, dar urîcios trădătorul”. De asemenea Antigonos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, recunoștea că iubește trădarea, dar urăște pe trădător. Acest sentiment față de trădători – conchide Plutarh – îl au toți cei ce se servesc de ei, după cum se folosesc de veninul și fierea unor animale sălbatice, căci le sînt simpatice cînd le oferă folosul, iar după ce l-au obținut urăsc răutatea din ele. De-a lungul vremii expresia a căpătat și o nuanță ironică. Caragiale, cu condeiul lui sarcastic, a pus-o în gura „stimabilului” Farfuridi din O scrisoare pierdută, într-o replică din actul I, scena 6: „De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai-Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Numero deus impari gaudet (lat. „Zeilor le plac numerele neperechi”) – versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu. Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiția că aceste cifre ar avea o putere magică. Și fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărit ca Parcele să fie trei, Grațiile – trei, minunile lumii să fie șapte, șapte – cerurile, nouă – muzele și pînă și ... păcatele – tot șapte! Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărți în două părți egale de unități. Chiar și medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.e.n.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naște la 9 luni (sau la 7), a șaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioși sau operați etc. În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”. Observația lui Vergiliu se poate aplica poeților noștri cărora, ca și zeilor din Olimp, le plăceau numerele neperechi: Eminescu (Pe lîngă plopii fără soț), Coșbuc (Trei Doamne, și toți trei), Minulescu (În orașul unde plouă de trei ori pe săptămînă, Romanța celor trei galere, Romanța celor trei romanțe, În orașul cu trei sute de biserici etc.), Topîrceanu („Trei versuri mici/ Din trei volume/ Pe care trei poeți de-odată/ În trei orașe le-au cîntat…”), Romanța automobilului etc.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Dicționare de argou
Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.
a-i plăcea peștele / să umble în blugi / să umble la șliț expr. (d. femei) a fi ahtiată după sex, a fi nimfomană.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
după placul / pofta inimii expr. cum dorești, cum îți place.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
substantiv neutru (N29) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
substantiv neutru compus | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural | — | — | |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
verb (VT502) Surse flexiune: DOR | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
|
|
| singular | plural | ||
|
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (tu) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (el, ea) |
| (să)
|
|
|
| ||
plural | I (noi) |
| (să)
|
|
|
| |
a II-a (voi) |
| (să)
|
|
|
| ||
a III-a (ei, ele) |
| (să)
|
|
|
|
verb (V615) | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)
|
| — | — | singular | plural | ||
— |
| ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | — | — | — | — | — | |
a II-a (tu) | — | — | — | — | — | ||
a III-a (el, ea) | — | — | — | — | — | ||
plural | I (noi) |
| (să)
| — | — | — | |
a II-a (voi) |
| (să)
| — | — | — | ||
a III-a (ei, ele) | — | — | — | — | — |
placsubstantiv neutru
-
- Am trăit în fericire, Am gustat hazul din lume cu plac și cu mulțămire. CONACHI, P. 101. DLRLC
- Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). DEX '09 DEX '98 DLRLC
- Ea sta, cu sînul plin de pere, la fîntînă – Și ea mi-a dat s-aleg pe plac din sîn o pară. COȘBUC, P. I 172. DLRLC
- Du-te acuma și caută să-mi faci întocmai pe plac. CARAGIALE, P. 131. DLRLC
- De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. DLRLC
- Ș-acum, fătul meu, Mergi pe placul tău, Nu cum te mîn eu. TEODORESCU, P. P. 490. DLRLC
-
- După bunul-plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). DEX '09 DLRLC
- Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel, dupe bunul-plac al mîrțoagelor. ODOBESCU, S. III 16. DLRLC
-
- A fi la bunul-plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. DEX '09 DLRLC
-
etimologie:
- plăcea DEX '09 DEX '98
bun-placsubstantiv neutru
- 1. Este folosit în locuțiuni și expresii. DEX '09
- După bunul-plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). DEX '09
- A fi la bunul-plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. DEX '09
-
plăcea, placverb
- comentariu Subiectul logic este în dativ. DEX '09 DEX '98 DLRLC
- 1. A agrea sau a fi agreat, a simpatiza sau a fi simpatizat. DEX '09 DEX '98 DLRLC
- Am muncit amîndoi și ne-am luat. Că așa a fost. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. DLRLC
- Cui nu-i place un cîntec poporal editat de prietenul meu Alecsandri? RUSSO, S. 15. DLRLC
- Atunci pentru întîiași dată se întîlni în față Mihai cu Basta... Ei nu-și plăcură unul altuia. BĂLCESCU, O. II 268. DLRLC
- Păunul să tacă, Dacă vrea să placă. MARIAN, O. II 270. DLRLC
- Știi că-mi placi? sau că mi-ai plăcut? exprimă mirarea, dezaprobarea în fața unei propuneri, a unei afirmații etc. care nu-ți convine, cu care nu ești de acord etc. DEX '09 DEX '98 DLRLC
- Îmi place să cred că... = sper că... DEX '09 DEX '98 DLRLC
-
- 2. A avea sau a trezi un sentiment de admirație, de plăcere, de iubire față de o persoană de sex opus, a-i fi drag. DEX '09 DEX '98 DLRLCsinonime: îndrăgi
- Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. DLRLC
- Nu știu ce e, ce are, cum s-a întîmplat. Mi-am dat seama că-mi place de ea. PREDA, Î. 48. DLRLC
- Și ce folos de boi și vaci? Și cu pămîntul ce să faci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăsnet toate! COȘBUC, P. I 119. DLRLC
- Asta-i fata dumitale, Eu atît o plac de tare, Atîta o plac, De nu știu Ce să mă fac. BIBICESCU, P. P. 179. DLRLC
- Se-ntîmplă să ai un fin în Constantinopole ș-o fină în Veneția și... întîlnindu-se să se placă și plăcîndu-se să se căsătorească. SEVASTOS, N. 27. DLRLC
-
- 3. A avea un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de delectare; a-i fi agreabil, a-i fi pe plac. DEX '09 DEX '98 DLRLC
- Ce ție nu-ți place altuia nu face. Nu-i frumos ce e frumos, ci e frumos ce-ți place. DLRLC
- Că nu dau leacuri amare Să fie cu supărare, Ci tot buze rumeioare, Care plac la fetișoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. DLRLC
- Cînd erai, bădiț-acasă, Mă gătam ca ș-o mireasă, Cu cercei și cu mărgele, De-ți plăcea, bade, de ele. HODOȘ, P. P. 84. DLRLC
- Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbăciunea lui. CREANGĂ, P. 106. DLRLC
- Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. DLRLC
- Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. DLRLC
- Tot ce-n lume-i drag și place, Tot ce-nalță și preface Pe un om... Mi le-ai dat cu-a ta iubire. ALECSANDRI, P. I 144. DLRLC
-
- 4. (Formulă de politețe) Placă! = poftim, mă rog, binevoiți să... DLRLCsinonime: poftim
- Bună seara... Mulțămim d-tale, dragul meu, placă șezi la noi. SEVASTOS, N. 55. DLRLC
- Placă jupîne cătană înlăuntru, că te cheamă înălțatul împărat. RETEGANUL, P. III 18. DLRLC
-
etimologie:
- placere DEX '09 DEX '98