pac² sn [At: ALECSANDRI, ap. DLR / V: poc / Pl: ~uri / E: ger Pack, it pacco, fr pacque, mg pakk] (Reg; udp „de” „cu”) 1 Pachet. 2 Ghem. 3 (Spc) Pachet de tutun Si: paclă (1). 4 (Trs; îf poc) Pungă de hârtie. corectat(ă)

pac¹ i [At: CARAGIALE, O. XIV, ap. DLR / V: paca, paci / E: fo] (Are) Cuvânt care redă: 1 Zgomotul produs de o loviură puternică. 2 Ciocnirea unor obiecte tari. 3 Sunetul căderii unui obiect tare sau greu. 4 Declanșarea unei arme de foc Vz poc. 5 (Îf paca) Țăcănitul roților de tren Vz țac. 6 Rapiditatea, caracterul brusc și neașteptat al unei mișcări, al unei acțiuni, al unei întâmplări etc.

PAC², pacuri, s. n. (Regional) Pachet (mai ales de tutun). Vă dau [haine] pe măsură, dacă mă cinstiți c-un pac de tutun. CAMILAR, N. I 66. Ucenicul s-a întors. Stăpînul ia pacul de tutun, îl vîră în buzunar. SADOVEANU, O. I 391. Pe poliță, deasupra vetrei, se înșirau pacurile de tutun pentru cîteva luni. C. PETRESCU, S. 38. ♦ Sfoară înfășurată în rînduri regulate pe un bețișor. O piatră rotundă legată de capătul unui pac de șfară. GHICA, S. 72.

PAC¹ interj. Onomatopee, uneori repetată, care redă sunetul produs de o lovitură, o cădere, o detunătură de armă etc. V. buf, poc. Dă drumul ghetelor să cadă de la înălțime pe dușumeaua goală: pac! C. PETRESCU, C. V. 43. N-ai idee cum ți-o scot [măseaua]: pînă să clipești din ochi, odată, pac! CARAGIALE, O. I 186. Făcea pac! în cap, și omora... musca. ȘEZ. II 121.

PAC (pol.) Abreviere pentru Partidul Alianței Civice ◊ „PAC s-a remarcat prin mai multe intervenții punctuale.” R.l. 8 II 93 p. 3; v. și legionariza, panel (abreviere din P[artidul] A[lianței] C[ivice])

PAC interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de o împușcătură, de o lovitură etc.). /Onomat.

pac n. Mold. pachet: un pac de tutun. [Nemț. PACK].

2) pac interj. care arată: 1. ceva sosit orĭ oferit subit: pac și el la masă, pac o sută de francĭ!, 2. sunetu uneĭ loviturĭ de pușcă: din partea dușmanilor se auzea „pac! pac!”. V. paca-paca, paf, poc, păcănesc.

1) pac n., pl. urĭ (germ. pack. V. pașcă). Pop. Pachet mic de tutun, de ață ș. a.

paca i vz pac¹

paci² i vz pac¹

păc sn vz păcure^[1] corectat(ă)

păcure sfp [At: CIHAC, I, 199 / V: (sst) păc (Pl: pecuri) / E: ml pecus, -oris] (Îrg) 1-2 (Turmă de) oi. 3-4 (Turmă de) vite.

pâc¹ [At: CREANGĂ, P. 131 / V: pâca / E: fo] (Are) 1 i Cuvânt care redă sunetul exploziv, surd, produs de fumători când trag fumul din lulea sau din țigară. 2 sf (Reg; îf pâca) Lulea. 3 i Cuvânt care redă sunetul produs de o lovitură dată cu un corp tare Si: poc. 4 i Cuvânt care redă sunetul produs de un fir întins, de o coardă care se rupe.

pâca i vz pâc¹

poc⁵ sn vz pac²

PÎC interj. Onomatopee, adesea repetată, care redă: a) sunetul exploziv surd produs de fumători cînd trag din lulea sau din țigară. Moș Nichifor își aprinde luleaua... și pîc, pîc! pîc, pîc! din lulea. CREANGĂ, P. 131; b) sunetul produs de o lovitură dată cu un corp tare; pac, poc. Ia o drughineață groasă, de stejar, în mînă... și pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una! CREANGĂ, P. 55; c) sunetul produs de un fir de ață sau de sfoară, de o coardă etc., cînd se rupe. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața. ISPIRESCU, L. 55.

PÂC interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs de fumători, când trag fumul din țigară sau din pipă). /Onomat.

pác-pác, V. pac 2.

paca-páca interj. care arată mersu uneĭ mașinĭ. V. pac, paf, poc.

pîc interj. care arată huĭetu celuĭ ce fumează o țigară saŭ o lulea pe sfîrșite saŭ încearcă s’o aprindă: ĭar el „pîc-pîc” îșĭ aprinse luleaŭa. Maĭ rar. Poc: poc cu cĭomagu în capu luĭ! Hop, na: pîc! se rupse ața!

pîc-pîc, V. pîc.

pac¹/pac-pac interj.

pac² (pachet de tutun) (înv.) s. n., pl. pacuri

pac¹/pac-pac interj.

pac² (reg.) s. n., pl. pacuri

pac (de tutun) s. n., pl. pacuri

paca-paca interj.

pâc/pâc-pâc interj.

pâca/pâca-pâca (reg.) interj.

paca-paca interj.

pâc/pâc-pâc interj.

pâca/pâca-pâca (reg.) interj.

pac(-pac) interj.

paca-paca interj.

pâc(-pâc) interj.

pâca(-pâca) interj.

PAC s. v. pachet.

PAC interj. poc! (~! se aude un foc de armă.)

PAC interj. poc! (~! se aude un foc de armă.)

pac s. v. PACHET.

pac interj. – Poc, buf, tronc (exprimă ideea de lovitură sau de acțiune bruscă). – Var. paf. Creație expresivă, cf. poc și it. pacchiare „a pocni”, fr. paf. – Der. paca-paca, interj. (arată zgomotul ritmic al unui mecanism în funcțiune), cf. tic-tac; păcănit, s. n. (zgomot ritmic); păcănitoare, s. f. (castanietă); păcăli, vb. (a înșela, a amăgi), cu suf. expresiv -li (pentru tranziția semantică de la „plesnitură” la „capcană”, cf. sp. chasquear; der. admisă mai înainte, de la numele propriu Păcală, este insuficientă, căci nici acest nume nu are o explicație cunoscută; relația sugerată de Pușcariu, Dacor., I, 237-9 cu sl. pokaljati „a încălzi ușor”, cf. căli, nu este satisfăcătoare din punct de vedere semantic); păcală, s. f. (înșelare, vicleșug); Păcală, s. m. (personaj din mitologia populară care incarnează gluma și toate vicleniile care rezultă dintr-o simplitate prefăcută, ca Patelin sau Till Eulenspiegel); păcăleală, s. f. (înșelăciune); păcălici, s. m. (înșelător, trișor); păcălitor, adj. (înșelător); păcălitură, s. f. (festă, renghi). – Din rom. provine săs. pokelin „a păcăli”.

pac (pacuri), s. n. – Pachet, legătură. Germ. Pack (Tiktin). Se zice mai ales despre pachetele de țigări și despre gheme (de ață, de bumbac etc.). Este dubletul lui pașcă, s. f. (Mold., pachet de țigări), din germ., prin intermediul rus. pačka, și al lui pacioc, s. n. (Mold., pachet de tutun), probabil prin rut.; paclă, s. f. (Banat, pachet de țigări), cu suf. dim. germ. -el, în loc de -lein, caracteristic săs. și bavarez (W. Henzen, Deutsche Wortbildung, Tübingen 1957, p. 146); patvagon, s. n. (vagon de marfă), din germ. Packwagen.

pîc interj. – 1. Imită zgomotul unui pocnet sau al unei rupturi. – 2. Imită zgomotul produs de fumatul cu pipa. Creație expresivă. – Der. pîcă, s. f. (Mold., pipă, lulea); pîcîi, vb. (a fuma din pipă).

păcure s.f. pl. (înv. și reg.) turmă de oi, de animale, de vite.

PAC cf. sl. пaкъ „valid” (Mikl). 1. Pacul, mold.; Păcul, munt., 1620 (Sd VII 272). 2. Paca b., mar. (M mar.); – munt. (17 B III 54); – pren., ar.; Pacâ pren., ar. (Cara 34). 3. Păca, R. fiul Păcăi, munt. (Cotr 77).