PAȘTE², paști, s. m., s. f. 1. N. pr. m. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar la evrei în amintirea ieșirii lor din robia egipteană, sub conducerea lui Moise. ◊ Expr. Nu e în toate zilele Paști sau o dată pe an e Paști = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Paști sau din joi în Paști, din Paști în Crăciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Paștile cailor (sau calului) = niciodată. 2. S. f. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paște (1); pască. [Var.: paști s. m.] – Lat. pascha, -ae.

paște² sm vz paști¹

paște¹ sf vz paștie

paște³ [At: CORESI, EV. 232 / Pzi: pasc / E: ml pascere] 1 vt(a) (D. animale erbivore) A se alimenta la pășune Si: a pășuna. 2 vt (Pan; înv) A culege. 3 vt (Pan; înv) A-și procura. 4 vt (Pex) A hrăni. 5 vt (Fig; c. i. stări sufletești, facultăți psihice etc.) A întreține. 6 vt (Fig; c. i. stări sufletești, facultăți psihice etc.) A dezvolta. 7 vt (Fig; c. i. stări sufletești, facultăți psihice etc.) A întări. 8 vt (Înv; d. viermi, boli etc.) A roade. 9 vt (Înv; d. viermi, boli etc.) A distruge. 10 vt (Înv; îe) A ~ cinstea (cuiva) A dezonora pe cineva. 11 vi (Îvr) A rătăci. 12 vr (Pop; d. păr) A se toci. 13 vt (Fig; rar) A tunde. 14 vt (C. i. terenuri, culturi etc.) A folosi ca loc de pășune. 15 vt (D. oameni; c. i. animale erbivore) A duce la pășune Si: a păstori, a pășuna. 16 vt (Îe) A ~ boboci (sau bobocii, muștele, înv, vântul, vânturile) A pierde vremea. 17 vt (Fam; îe) A ~ mingea A se juca mult cu mingea. 18 vt (Fam; la unele jocuri cu mingea; îae) A fi la prinsul mingii. 19 vt (Fam; îe) N-am păscut porcii (sau gâștele, bobocii etc.) împreună (sau cu tine, cu el etc.) Se spune pentru a-i atrage cuiva atenția că se comportă prea familiar. 20 vt (Rar; îe) A ~ (pe cineva) cu prăjina A-l pândi pentru a-l bate. 21 vt (Înv; îe) A ~ cinstea cuiva A respecta pe cineva. 22 vt (Îae) A se îngriji de bunul renume al cuiva. 23 vt (Pfm; îc) ~-vânt Pierde-vară. 24 vt (Bis; înv) A conduce, având grijă de sufletele unei comunități. 25 vt (Bis; înv) A fi duhovnic. 26 vt (Nob; îe) A-și ~ privirea A se sătura privind. 27 vt(a) (Subiectul sunt primejdii, păcate, moarte, etc.) A urmări cu perseverență. 28 vt(a) (Subiectul sunt primejdii, păcate, moarte etc.) A amenința dintr-un moment în altul Si: a pândi. 29 (Subiectul este norocul) A favoriza pe neașteptate. 30 vt (Îe) Să nu te pască păcatul să... Să nu cumva să... 31 vt (Fam; îe) Ce ~ti (aici sau acolo)? De ce nu ești atent? 32 vt (Îae) Ce urmărești? 33 vt (Îae) Ce faci? 34 vt (Fam; îae) Ce păzești aici? 35 vt (Înv; îe) A(-și) ~ prilejul (sau vremea) A pândi momentul potrivit. 36 vt (Îe) A ~ sâmbetele (cuiva) A dușmăni pe cineva.

PAȘTE² s. n. v. paști.

PAȘTE², pasc, vb. III. 1. Intranz. (Despre vite, rar despre unele păsări etc.) A-și culege hrana rupînd, smulgînd iarba. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car. COȘBUC, P. I 262. Pe cînd caii pasc alături Ea-l privea cu suflet dus. EMINESCU, O. I 67. Printre ițe și fuștei Paște-o scroafă cu purcei; Printre ițe, printre spată Paște-o iapă-mpiedicată (Pînza îngustă). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ (Poetic) Ca niște turme al căror păstor nu se mai vede, așa pasc satele pe așternutul verde al țării. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ Tranz. Cîteva vite pasc într-o bahnă iarbă verde ca buraticul. SADOVEANU, O. VI 232. Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut. ALECSANDRI, P. P. 248. Paște, murgule, iarbă verde v. iar bă (1). ◊ Fig. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul. TEODORESCU, P. P. 327. 2. Tranz. A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune. Din cînd în cînd ne întîlneam cu băiețandri care-și pășteau în șanțuri boulenii albi cu coarnele lucii. SADOVEANU, O. VII 320. Nu ești bun decît să paști bobocii și să încîlcești fuioare. ALECSANDRI, T. 907. Cîmpul alb, oile negre, Cin’ le paște le cunoaște (Cartea). ◊ (Metaforic) Văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Expr. A paște bobocii v. boboc. (Familiar) Ce paști aici? = ce treabă ai aici? ce faci aici? A paște muștele (sau vîntul) = a pierde vremea fără rost. Dar tu, – striga el cu energie militară, – ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? SLAVICI, N. II 234. ♦ Compus: paște-vînt = pierde-vară. De s-ar purta cît de bine și d-ar umbla ca un sfînt, Tot îl defaimă orcine și îi zice: paște-vînt. PANN, P. V. N 114. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A urmări, a pîndi pe cineva, a se ține de cineva pentru a-i provoca un neajuns, un rău. Și el mă dușmănește acuma și mă paște, dar mie nici nu-mi pasă. C. PETRESCU, Î. II 29. Mîncă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. De cînd îi pasc eu că doar i-oi prinde cu oca mică și să-i trîntesc la dubă. ALECSANDRI, T. 156. ◊ (Subiectul este un abstract: primejdie, păcat, moarte, noroc, gînd, dor etc.) Chiar de va fi să pier în drum – Doar moartea m-a păscut mereu – Garoafă roșie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu! BENIUC, V. 104. Biata nevastă-sa nici nu bănuiește ce primejdie îi paște, și nici ceilalți ai casei. REBREANU, R. I 96. Tot chinuindu-ne așa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să ne toropească bradul aprins. CREANGĂ, A. 31.

PAȘTE¹ s. n. v. paști.

A PAȘTE pasc 1. tranz. 1) (iarbă sau alte plante) A mânca rupând cu gura direct de unde crește. 2) (vitele) A supraveghea în timpul păscutului; a pășuna; a păstori. ◊ ~ pe cineva a urmări pe cineva, pentru a-i face un rău. 3) (despre nenorociri, primejdii) A amenința ca o fatalitate. ◊ A-l ~ norocul (pe cineva) a-l urmări norocul (pe cineva). 2. intranz. (despre animale erbivore) A mânca iarbă (sau alte plante), rupând cu gura direct de pe teren; a pășuna. /<lat. pascere

Paște (Paști) f. pl. 1. sărbătoare solemnă ținută de Evrei în fiecare an spre aducere aminte de trecerea Mării Roșii; 2. sărbătoare solemnă ținută anual de creștini în memoria învierii Domnului: la Paști se mănâncă ouă roșii; Paștile cailor: a) numele popular al zilei de Ispas când caii se satură de iarbă: la Paștile cailor, la sf. Așteaptă: la moșii ăi verzi ori la Paștile cailor ISP.; b) Bot. traista ciobanului; 3. fig. sărbătoare în genere (cu veselie și cu petreceri): nu-i în toate zilele Paște. [Lat. PASCHAE].

paște v. 1. a mânca iarbă, vorbind de animale: calul să pască unde va voi; 2. a duce la pășune: oaia ce mi-a dat-o s’o pasc; a paște vânt, a pierde vremea în zadar: mulți nerozi pasc vântul PANN; 3. fig. a pândi: de când îi pașc eu, că doar i-oiu prinde AL.; a paște păcatul pe cineva, a-l pândi; 4. a aștepta: nu știi ce păcat te paște CR.; 5. a amenința: moartea te paște AL. [Lat. PASCERE. Sensurile figurate sunt imagini pastorale: s’a zis întâi, boul paște pe luncă, apoi, un gând mă paște].

páște și paștĭ f. pl., și n. sing. (lat. Paschae, pl. d. Pascha, vgr. pásha, care vine d. ebr. pasch’ah, trecere; it. Pasqua, pv. Pasca, Pasqua, fr. Pâques, sp. Pascua, pg. Pascoa; vsl. rus. Pásha. V. pască). La Jidanĭ, mare sărbătoare în primăvară în amintirea treceriĭ pin Marea Roșie și a îngeruluĭ exterminator, care, în noaptea cînd aŭ fugit din Egipt, ĭ-a ucis pe toțĭ copiiĭ născuțĭ de curînd aĭ Egiptenilor, dar care a cruțat casele Jidanilor, însemnate cu sînge de mel. (Această credință a Jidanilor nu arată de cît dorința lor de a-ĭ vedea morțĭ pe toțĭ afară de eĭ). La creștinĭ, o mare sărbătoare în primăvară în amintirea învieriĭ luĭ Iisus Hristos, adică a treceriĭ sale de la moarte la vĭață. (Paștele se celebrează treĭ zile la ortodocșĭ și doŭă la catolicĭ și protestanțĭ, în prima Duminică după luna plină care urmează după echinocțiu de primăvară și cade tot-de-a-una între 21 Martie și 26 April, adică într’un spațiŭ de 36 de zile. De Paște depind toate sărbătorile mobile. La Paște se obișnuĭește a se mînca oŭă roșiĭ, cozonacĭ și pască). Paștele caluluĭ, numele a doŭă plante crucifere numite și stupitu cuculuĭ (cardamine praténsis) și traista cĭobanuluĭ (capsélla búrsa pastóris). La Paștele caluluĭ saŭ numaĭ la Paște (iron.), nicĭ-odată. Din Joĭ în Paște, rar, foarte rar: ne vizităm și noĭ din Joĭ în Paște. Nu e în toate zilele Paște, nu e chilipir în toate zilele. – Paște a fost la început un f. pl., apoĭ (supt infl. luĭ Crăcĭun saŭ după analogia altor vorbe: brațele, spatele meŭ îld. mele) s’a prefăcut în n. sing. (pl. tot Paște, cum zice azĭ toată lumea și cum se vede din proverbu: Crăcĭunu sătulu, Paștele fudulu. Fiind-că pl. pe lîngă Paște a fost și Paștĭ (ca vacă, vacĭ), se zicea în ainte Paștile acestea, dar astăzĭ nu se maĭ zice de cît Paștile acesta (pl. Paștile acestea cînd e vorba de Paștele a doĭ anĭ), în regiunile în care se pronunță părintele se pronunță și Paștele, ĭar în est, bine înțeles, Paștili. Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista. În orĭ-ce caz, și Paște, și Paștĭ, îs considerate de popor ca un neutru singular.

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei care cuprinde organele de reproducere sexuată și care are de obicei o corolă frumoasă și variat colorată. ◊ (La sg. cu înțeles colectiv) Salcâmi plini de floare. ◊ Loc. adj. În floare = (despre plante) înflorit, în perioada înfloririi; fig. (despre oameni) în toată strălucirea, în plină putere, frumos, zdravăn. În floarea vârstei = tânăr. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină importanță sau gravitate, foarte ușor de rezolvat. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, gratuit. Copil din flori = copil nelegitim, bastard. A strânge degetele floare = a strânge degetele cap la cap. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori (I 1) colorate. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu floare mare, galbenă, îndreptată spre soare, cultivată pentru semințele ei oleaginoase; sora-soarelui (Helianthus annuus); (reg.) floarea-brumei = brândușă; (reg.) floare-domnească = a) garoafă; b) garofiță-de-munte; floare-de-colț sau floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee, cu frunzele albicioase, pufoase și ascuțite, dispuse în jurul inflorescenței, care crește pe crestele stâncoase ale munților; albumeală, albumiță, edelvais (Leontopodium alpinum); floare-de-leac = plantă cu flori galbene-aurii, cultivată ca plantă decorativă (Ranunculus repens); floarea-Paștelui = mică plantă erbacee a cărei tulpină face o singură floare, de culoare albă sau roz (Anemone nemorosa); flori-de-paie = plantă originară din Australia, cu flori dispuse în capitule de diferite culori, care par uscate ca paiele; imortele (Helichrysum bracteatum). II. P. anal. 1. Desen, broderie, cusătură în formă de floare (I 1). 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, a laptelui acru etc. 3. (Chim.; în sintagma) Floare de pucioasă (sau de sulf) = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Extremitatea caracterelor tipografice care poartă semnul grafic ce urmează a fi imprimat. ♦ Extremitatea lățită a cuiului (care se lovește cu ciocanul). ♦ (În sintagma) Floarea cheii = partea cheii care intră în broască sau în lacăt. III. Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită, spumă, cremă. ◊ (Cu sens superlativ, prin repetarea cuvântului ca atribut) Era floarea florilor. IV. (Înv.) Culoare. – Lat. flos, -ris.

PASCĂ s. f. 1. Cozonac tradițional făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide, smântână etc. care se mănâncă de obicei la Paști de către creștinii ortodocși. ♦ Anafură pe care preotul o împarte credincioșilor în ziua de Paști; paști (2). 2. Preparat alimentar tradițional, făcut din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii în timpul Paștilor în loc de pâine. – Lat. pascha.

PAȘTI s. m. v. paște².

pască sf vz paști¹

pashă sf vz paști¹

pașc sm vz paști¹

paști¹ [At: CORESI, EV. 123 / V: ~te sm, pască (Pl: paști, păști, paște), (înv) pashă sf, (reg) ~șc sm / Pl: ~, (pop) ~uri / E: ml pascha, ~ae, ngr πάσχα] 1 sm Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea Învierii lui Hristos Si: (reg) păscuță. 2 sm Sărbătoare religioasă celebrată de mozaici în amintirea exodului lor din Egipt și a eliberării lor din robia egipteană. 3 sn (Reg; îs) ~le (alea) mici sau ~șcul al mic ori ~le blajinilor Sărbătoare prăznuită de credincioși în duminica Tomii. 4 sn (Reg; îs) ~le blajinilor Sărbătoare prăznuită de credincioși în prima luni de după duminica Tomii. 5 sn (Reg; îs) ~le rohmanilor (sau rogmanilor) Sărbătoare prăznuită în miercurea a patra de la paști¹ (1). 6 sn (Reg; îas) Înălțarea Domnului. 7 sn (Îlav) Din an (sau din joi, de joi, din ~) în ~ sau din ~ în Crăciun Foarte rar. 8 sn (Îlav) la ~ile cailor (sau calului) Niciodată. 9-10 sn (Îe; îla) (A fi) dat în ~te (sau în ~tele mă-sii) (A fi) foarte șmecher. 11 sm (Bot; reg; îc) ~ile-calului (sau cailor) Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 12 sm (Îac; șîf ~ile-câinelui) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 13 sm (Bot; îc) ~tele-găinilor Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 14 sm (Îc) ~ile-porcului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 15 sf (Bot; Buc; îc) Pasca-găinii Păpădie (Taraxacum officinale). 16 sm (Ent) Vaca-domnului (Lygaeus equestris^[1]). 17 sf Pâine sfințită care se împarte în biserică în ziua de paști¹ (1). 18 sf (Îf pască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform ritualului, la sărbătorirea zilei de paști¹ (2). 19 sf Preparat alimentar tradițional, făcut din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mâncau evreii la paști¹ (2), în locul pâinii Si: azimă. 20 sf (Îf pască) Cozonac făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, zahăr și stafide, cu smântână sau cu orez fiert în lapte și îndulcit, care este mâncat la paști¹ (1) de către creștinii ortodocși, după ce a fost sfințit de preot la slujba învierii. corectat(ă)

paștie sf [At: CHEST. IV, 125/162 / V: ~te / Pl: ? / E: paște³ + -ie] (Trs) Loc nearat.

BOBOC sm. 1 🌿 Caliciul care conțini floarea pînă a nu se desvolta pe deplin ¶ 2 🌿 Floare nedeschisă încă pe deplin (🖼 518): avea o fată... frumoasă... și fragedă ca un ~ de trandafir (ISP.) ¶ 3 fig. Bărbat tînăr de tot, sau fată tinerică, de o frumusețe uimitoare: Mărica e un ~ de fată (DLVR.) ¶ 4 🐦 Puiu de gîscă sau de rață: se pomeni cu cîțiva ~i de rată măcăind după dînsul (ISP.); toamna se numără ~ii, urma alege; 👉 PAȘTE ¶ 5 Fig. Prostuț, nepriceput: fiul craiului. ~ în felul lui la trebi de aieste (CRG.) [ngr. μπουμποδχι].

CAL (pl. cai) sm. 1 🐒 Mamifer erbivor, domestic, care slujește omului la călărit, la tras și la dus poveri (🖼 728): ~ de călărie, ~ de ham, ~ roib; proverb: ~ul de dar nu se caută pe (sau la) dinți, la lucrul dăruit, nu prea se ia în seamă cusururile; ~ul are patru picioare, și tot se poticnește, și cei mai deștepți, cei mai iscusiți pot greși; ~ul (sau armăsarul) bun se vinde din grajd 👉 (ARMĂSAR); ~ul fără căpăstru cade în prăpastie, cei lipsiți de sfătuitori buni sînt expuși să greșească; vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi pe cineva, cind vrei să-i faci un bine; a face din ~ măgar, a înjosi pe cineva, a-l aduce într’o stare, a-i crea o situație mai puțin vrednică; a ajunge din ~ măgar, a ajunge jos de tot dîntr’o treaptă înaltă, a scăpăta; a spune cai verzi pe pereți, a povesti lucruri de necrezut, a îndruga la nimicuri; 👉 ALERGA², BĂTAIE 3, BOT, BREAZ, BUIESTRU, JUCA, POȘTĂ, POTCOAVĂ ¶ 2 De-a caii sau de-a câini, joc de copii în care unul înfățișează calul, iar celălalt îl încalecă sau îl mînă, făcîndu-l să alerge ¶ 3 Aparat de lemn, de forma unui cal, peste care se învață cineva a face sărituri, în sălile de gimnastică (🖼 729) ¶ 4 ⛹ Figură în jocul de șah, care reprezintă un cap de cal (🖼 730) ¶ 5 Trans. Suport de fier pe care se așază lemnele în vatra cuptorului ¶ 6 🏚 pl. Cele două lemne orizontale pe care se sprijinește coșul morii ¶ 7 📻 Unitate de măsură care reprezintă puterea unui motor capabil de a ridica, într’o secundă, 75 de kgr. la o înălțime de un metru: un motor de 300 de cai ¶ 8 🐟 CAL-DE-MARE, mic pește de mare al cărui cap seamănă cu capul de cal, numit și „hipocamp” (Hippocampus) (🖼 731) ¶ 9 🐙 CALUL-DRACULUI, CALUL-POPII, CAL-DE-APĂ gen de insecte nevroptere, caracterizate prin colorile lor metalice admirabile, în care domină albastrul, roșul și verdele; au corpul lung și subțire și aripi colorate și împestrițate cu pete frumoase; trăesc mai ales pe deasupra bălților și la țărmurile rîurilor (Libellula) (🖼 732) ¶ 10 🌿 COADA-CALULUI¹'² 👉 COADĂ; – IARBA-CAILOR = FLOCOȘICĂ¹; -SUDOAREA-CALULUI, ASUDUL-CALULUI = OSUL-IEPURELUI; – PAȘTILE-CALULUI¹ sau PAȘTILE-CAILOR² = TRAISTA-CIOBANULUI; – PAȘTILE-CALULUI³ = STUPITUL-CUCULUI ¶ 11 🔱pop. Paștile calului sau Paștile cailor, Paștile Blajinilor (👉 BLAJIN); familiar: la Paștile cailor, niciodată [lat. caballus].

PASCĂ, păști, s. f. 1. Cozonac tradițional făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, stafide, smântână etc. care se mănâncă de obicei la Paști de către creștinii ortodocși. ♦ Anafură pe care preotul o împarte credincioșilor în ziua de Paști; paști (2). 2. Preparat alimentar tradițional, făcut din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii în timpul Paștilor în loc de pâine. – Lat. pascha.

PAȘTI s. m. 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Hristos, iar de evrei în amintirea ieșirii lor din Egipt, sub conducerea lui Moise. ◊ Expr. Nu e în toate zilele Paști sau o dată pe an e Paști = nu se petrec în fiecare zi evenimente deosebite. Din an în Paști sau din joi în Paști, din Paști în Crăciun = foarte rar, la intervale mari de timp. La Paștile cailor (sau calului) = niciodată. 2. Pâine sfințită, care se împarte la biserică în ziua de Paști (1); pască. [Var.: Paște s. n.] – Lat. pascha, -ae.

PASCĂ, păști, s. f. 1. (Mold., Transilv.) Un fel de cozonac tradițional care se mănîncă de obicei la paști de către creștini și care este făcut din aluat dospit acoperit cu un strat de brînză sau de smîntînă. Mîncasem cozonac și pască, cinstisem vin. SADOVEANU, O. VIII 12. Părintele Marinache cu dascălul Haralambie cărînd în curtea bisericii toată ziua... recolta de ouă roșii și de pască! CARAGIALE, O. II 341. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smîntînă și cu ouă, și fel de fel de bucate. CREANGĂ, O. A. 143. ♦ Anafură care se dă în ziua de paști. A scăpat la sfintele paști o sfărîmitură de pască jos. RETEGANUL, P. I 24. 2. Aluat nedospit, copt în foi subțiri, care constituie o mîncare tradițională la evrei în timpul paștilor, înlocuind pîinea. – Pl. și: paști (ȘEZ. I 128), paște (GOROVEI, la CADE).

PAȘTI s. f. pl. (Și în forma paște) 1. Sărbătoare religioasă, la creștini în amintirea învierii legendare a lui Hristos, la mozaici în amintirea exodului din Egipt și a eliberării lor din robia egipteană. La paști era fierbere mare în gospodărie. SADOVEANU, O. IV 10. Era după paști și era un timp bun. COȘBUC, P. II 204. De paști în satul vesel căsuțele-nălbite Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite. ALECSANDRI, P. III 39. ◊ Expr. Nu-s în toate zilele paștele (sau o dată pe an sînt paștile) = nu în fiecare zi se petrec evenimente fericite. Nu credea că o să fie în toate zilele paște, să tot găsească la ouă d-astea scumpele. ISPIRESCU, L. 269. Din an în paști (sau din paști în crăciun, din joi în paști) = foarte rar. A încercat să vorbească inspectorilor, controlorilor care au trecut din an în paște pe la fermă. GALAN, B. I 71. La paștele cailor (sau calului) = niciodată. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi, ori la paștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. ♦ Compus: floarea-paștilor v. floare. 2. Pîinea sfințită care se împarte în biserică în ziua de paști. – Variantă: paște s. n.

PASCĂ păști f. 1) Cozonac (cu brânză, stafide etc.) făcut de creștinii ortodocși cu ocazia sărbătorilor de Paști. 2) Turtă foarte subțire, preparată din aluat nedospit și coaptă de mozaici cu ocazia sărbătorii de Paști. [G.-D. păștii] /<lat. pascha, ngr. pásha

PAȘTI m. 1) (în religia creștină) Sărbătoare în cinstea învierii lui Isus Hristos. 2) (în religia mozaică) Sărbătoare în amintirea exodului evreilor din Egipt. ◊ Din ~ în ~ foarte rar. La ~le calului (sau cailor) niciodată. 3): ~le blajinilor zi fixată de biserică pentru pomenirea morților. [Var. Paște] /<lat. Paschae

pască f. 1. colac de Paști ce-l aduc credincioșii la biserică spre binecuvântare: face pască cu smântână și ouă CR.; 2. anafură ce se dă în ziua de Paști; 3. azimă ce mănâncă Evreii la Paște. [Rut. PASKA].

Paști f. pl. V. Paște.

pasc, păscút, a páște v. tr. (lat. páscere, pastum, a paște: it. páscere, pv. paiser, f. paître, sp. pacer, pg. pascer. – Pasc, paștĭ, paște, paștem, paștețĭ, pasc; pășteam; păscuĭ; păscusem; să pasc, să paștĭ, să pască. V. păstor, pășune). Mănînc ĭarba care crește, vorbind de vite și gîște: calu paște ĭarbă pe cîmp, a păscut toată ĭarba. Păzesc la pășune: a paște boiĭ, bobociĭ. Fig. Pîndesc, aștept ca să prind orĭ să lovesc: de mult îl pasc eŭ pe hoțu ăsta, de mult îl păștea păcatu orĭ moartea. Perd timpu: nu știŭ ce paște el acolo. A paște bobociĭ saŭ vîntu, a pĭerde timpu.

páscă f., pl. paște și paștĭ (lat. pascha, vgr. pásha, d. aramaĭcu păs’hâ, ebr. pésăh, cruțare, adică „scăparea din marea Roșie cînd Egipteniĭ îl alungaŭ pe Jĭdanĭ”; vsl. bg. rus. pásha, rut. páska. V. paște). Vechĭ (și pashă). Mĭel pascal. Azĭ. Un fel de turtă care se face la Paște din lapte cu orez amestecat cu oŭă (budincă) saŭ din brînză de vacă cu oŭă ș. a. puse de o foaĭe de aluat de cozonac și îngrădită c’un cerc tot de aluat. Anafora care se dă la Înviere. Pască jidănească, un fel de turtă de cocă (azĭmă) pe care șĭ-o fac Jidaniĭ la Paștele lor și-șĭ frîng dințiĭ în ĭa de vîrtoasă ce e. V. ghisman.

!paște² (pâine sfințită) s. n., art. paștele; pl. paști (După slujba de Înviere se împart paștile.)

paște¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pasc, 2 sg. paști, 3 sg. paște, perf. s. 1 sg. păscui, m.m.c.p. 1 pl. păscuserăm; conj. prez. 1 sg. să pasc, 3 să pască; ger. păscând; part. păscut

!Paște/Paști (sărbătoare) s. propriu n. / f. pl., art. Paștele/Paștile (De Paște mergem la biserică; (în prima zi) de Paște; Un Paște fericit! Paștele cade totdeauna duminica; postul Paștelui; Sfintele Paști)

!paște²/paști (pâine sfințită) s. f. pl., art. paștele/paștile

!Paște (sărbătoare) s. propriu m., pl. Paști (doi Paști; dar pl. f. Sfintele Paști)

paște¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pasc, 1 pl. paștem; perf. s. 3 sg. păscu; conj. prez. 3 să pască; ger. păscând; part. păscut

paște vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pasc, 1 pl. paștem

Paște pl., Paștele a.

!floarea-Paștelui (Anemone nemorosa L.) (reg.) s. f. art., g.-d. art. florii-Paștelui

pască (prăjitură; pâine nedospită) s. f., g.-d. art. pascăi

!paștele (la ~ cailor) (niciodată) (fam.) (desp. ca-i-) loc. adv.

+Paștele Blajinilor (sărbătoare) s. propriu m. art.

paștele-cailor (plantă) (desp. -ca-i-) s. m. art.

paștele-calului (plantă) s. m. art.

Paști v. Paște

!floarea-Paștelui / floarea-Paștilor (plantă) s. f. art., g.-d. art. florii-Paștelui / florii-Paștilor

pască (prăjitură, pâine nedospită) s. f., g.-d. art. pascăi

*Paștele cailor (la ~) (niciodată) (fam.) (ca-i-) loc. adv.

!paștele-calului/paștele-cailor (plantă) (-ca-i-) s. m. art.

floarea-Paștelui/floarea-Paștilor s. f.

pască s. f., g.-d. art. păștii; (cozonaci) pl. păști

Paști s. pr. m. sg./Paște s. pr. n., pl. Paști

paști (pâine sfințită) s. f. pl., art. paștile (sg. pască)

paștile-calului/paștile-cailor (bot.) s. m.

paște (pasc, păscut), vb. – 1. A pășuna. – 2. A păzi vitele la păscut. – 3. (Rar) A hrăni, a alimenta. – 4. A păstori o turmă de credincioși. – 5. A amenința, a pîndi, a urmări. – Mr. pascu, păscut, paștire, megl. pascu, păscut. Lat. pascĕre (Pușcariu 1282; Candrea-Dens., 1353; REW 6263), cf. vegl. puoskro, it. pascere, logud. paskere, prov. paiser, cat. paixer, sp. pacer, port. pascer. După Șeineanu, Semasiol., 69, ultimul sens s-ar datora unei influențe ebraice, ipoteză inutilă, dat fiind că, din punct de vedere al păstorului, a paște animalele nu înseamnă altceva decît „a aștepta supraveghind”. Der. păscare, s. f. (păscut; pășune; loc în care se așteaptă și se prinde mingea, în anumite jocuri), după păscut, ca nascare din născut (Tiktin); păscut, s. n. (pășunat); păscătoare, s. f. (Bucov., pășune); păscui, vb. (a presimți, a bănui), din vb. paște 5. – Cf. păstor, pășune.

Paște (-ti), s. m. – Sărbătoarea Învierii. – Mr. Paște, Paști, megl. Paștu, Paști, istr. Pǫștę. Lat. Paschae (Pușcariu 1283; Candrea-Dens., 1352; REW 6264), cf. it., cat. pasqua, logud. paska, prov. pasca, fr. pîques, port. páscoa, alb. paskë, ngr. πάσχα. Rezultatul normal, Paște, a fost considerat ca un pl. f., de unde sing. n. Paște și de aici pl. Paști. – Der. pășticar, s. m. (Trans., persoană care dă de pomană în biserică, în ziua de Paște); păștiță, s. f. (anemonă, Anemone ranunculoides).

pască s. f. – 1. (Înv.) Miel pascal la evrei. – 2. Hostie pascală. – 3. Cocătură pentru sărbătoarea de Paști. – Var. înv. pashă. Mgr. πάσχα; der. prezintă dificultatea fonetică, dar există și în păscălie (var. pascalie), s. f. (zodiac, calendar de lungă durată), din mgr. πασχαλία. Der. din lat. pascha (Tiktin; Candrea) sau din sl. pascha (Cihac) este dubioasă; din sl. provine numai var. înv. – Der. păscăli, vb. (a prezice timpul și viitorul pe bază de zodiac, a ghici, a profetiza); păscălitor, s. m. (astrolog); păscuță, s. f. (covrigel dat de pomană în Săptămîna Patimilor). – Cf. Paște.

PAȘTE < lat. Paschae < ebr. Pesah. 1. Paște, n. de persoană (Cras; Sd VI 486); – Radul (17 B II 389) zis și Radul Paștii (Giur 271), adică R. fiul lui Paște; – Dragotă, 1613 (Gorj 191); Paști b. (Moț). 2. Paștea G., pr. ard., 1918. 3. Paștiu pr. ard., 1677; 4. Paștiu S. act.; Păștina f. (P⁵ fila 23; Paș); Păștești fam. (Cras 72) 5. Compuse: Paște-Rău supr (16 B IV 168); Pașta-golea poreclă (Sc). II. Din contaminarea Paște + Pascu: Pașcu poate fi și sub infl. lui Lupașcu dar cf. și ipoc. ucr. Пашко < Pavel (Grinc). 1. Pașcu ard. și mold. (Dm; C Ștef; P⁵); -l (Răc 25; RI XII 243; Mar); art. -l alternează la aceeași persoană, cu forma cultă Pașco (Dm; C Ștef; DM 57; Mar; Ștef; Sd VI 73; 17 A IV 35). 2. Pașca, ard., olt. (Mar; Hur). 3. Cu suf. augm. -an: Pașcan mold., (Dm; C Ștef; Buc); -u (Sd XVI); -i s. mold., azi oraș. 4. Pășca V. (Ștef); -n (Dm; 16 A I 447); -nul, pren. (17 A V 155); diminutiv Pășcănei s. (Sd XI 54). 5. Pășcu (Dm; Ștef; C Ștef); Pășco (ibid); Pășcălat Ion (Șchei III). 6. Pîșcu, alternativ cu Pișcă (Dm; C Ștef). 7. Nesigure: Pastul (grafie străină pt. *Paștiul), Flor, ard. (Met 70); Pescuț (Ard), – grafie străină pt. *Păscuț.; Pașchița Ilie (Î Div). III. Din subst. pască: 1. Pasc și -a b. ard. (Moț; Cand 173). 2. Pască și Păscut (Ard); Pascu frecv.; Păscul/escu, -ești s. 3. Pasci (?) moț. (Cand 173). 4. Cu sufixe: Pascotă (16 B III 195; AO XII 87); – Barbul, mold. (RI XII 257); Pascoi (16 B III 195). 5. Paschiĭa olt. (Sd VI 495). 6. Păscut (16 B III 322). 7. Păscan mold. (Răc 18); munt.(Sd VII 321). 8. La moți și hațegani: Păscon, Păscóiu, Păscuiu, Păscuț -a (Moț; Cand 173). 8. Păscău, -ăești neam (Hur 59; IO 110); -ăescu Pană (AO XXI); -ăuți s. IV. A. Din ngr. Πασϰαλιά „ziua de Paști”; Pashalie (Ard). 2. Pashale (13 – 15 B 161). rg. Pashul Burunici, olt. (Sd VI 492). B. Din gr. Πασϰάλης, -λίνα, cf. și italian Pasquale, -lina: 1. Pascal, -ina (Sd XVI 245); -ie vornic (Deal 21); -e (17 B I 272); -e dobr. (RI XI); -onu, meh. (Cand 173). 2. Pascălina f., frecv. (16 A III 123; 17 A II 77; Sd VI 92; Băl; – dobr. (RI XI). 3. + Para(schiva): Prascalina și Rascalina (Acte Mislea). și Lambru.

Paști subst. 1. S. m. Cea mai mare sărbătoare religioasă, celebrată de creștini în amintirea învierii lui Iisus Hristos; (reg.) păscuță; (la mozaici) sărbătoare pe care evreii o celebrează între 15 și 22 ale lunii Nisan (aprox. aprilie), în amintirea ieșirii lor din Egipt sub conducerea lui Moise; sărbătoarea azimelor (pesach). 2. Subst. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paști. 3. S. f. (reg.) Pască (1). 4. S. f. (în forma pască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform unui anumit ritual, la sărbătorirea zilei de Paști; p. ext. (sens curent) preparat alimentar tradițional din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mănâncă evreii la această sărbătoare în locul pâinii; azimă; pască (2). [Var.: Paște, subst.; pască, (înv.) pashă s. f.] – Din lat. pascha, -ae; (< gr. pasha)

PAȘTELUI, Insula ~ (ISLA DE PASCUA sau RAPA NUI; TE PITO TE HUNUA „Buricul Pământului” în limba băștinașilor), insulă chiliană în E Oc. Pacific, la c. 2.500 km V de țărmul Americii de Sud; 162,5 km; c. 3.000 loc. (pascuani), majoritatea provenind din amestecul populației locale (de origine polineziană) cu imigranți din America și Europa. Localit. pr.: Hanga Roa. Cratere de vulcani stinși (Rano Aroi, 618 m alt.) și numeroase peșteri. Climă tropicală. Cafea, tutun, bananieri, batate. Creșterea ovinelor și bovinelor. Pescuit. Turism. Descoperită de navigatorul olandez Jakob Roggeveen la 6 apr. 1722 (zi de Paști). Anexată de Chile în 1888, care a inclus-o în prov. Valparaíso. Este probabil un rest al ipoteticului continent dispărut, Pacifida. În P. se păstrează un mare număr (c. 900) de statui gigantice monolite din tuf vulcanic (până la 12 m înălțime și unele peste 20 t greutate), reprezentând figuri omenești, păsări, pești etc. (considerate ca aparținând patrimoniului universal). S-au găsit și morminte ale populației Ahu și tăblițe cu inscripții hieroglifice (scrierea rongo-rongo), încă nedescifrate. Ipoteza apartenenței lor la civilizația precolumbiană a format mobilul unei celebre expediții („Aku-Aku”), condusă de etnograful norvegian Thor Heyerdahl. Parc național (din 1968) cu o supr. de 4,6 mii ha.

PÁȘTI (PÁȘTE) (lat. Pascha) s. f. pl. (Cu valoare de nume propriu) 1. Cea mai mare sărbătoare creștină, celebrată în amintirea învierii lui Iisus Hristos a treia zi după răstignirea pe cruce, semnificând biruința asupra morții și izbăvirea de păcatul strămoșesc. A fost statornicită începând din sec. 2, ulterior stabilindu-se și postul care o precede. Inițial, data P. creștin era fixată în raport cu P. iudaic, apoi a fost calculată și comunicată de la Alexandria, după Conciliul de la Niceea (325), fiind stabilită în prima duminică cu lună plină după echinocțiul de primăvară (21 mart.). ◊ Expr. Din an în Paști (din joi în Paști; din Paști în Crăciun) = foarte rar. La Paștele Cailor = niciodată. 2. Pâine sfințită care se împarte la biserică în ziua de Paști (1). 3. v. Pesach.

paște, pasc 1. a mânca. 2. a fura. 3. a practica sexul oral.

a paște bobocii / muștele / vântul expr. a pierde vremea fără rost.

din an în Paște / joi în Paște / Paște-n Crăciun expr. foarte rar; la intervale mari de timp.

joi după Paști expr. (pop., iron.) niciodată!

la paștele cailor expr. (pop.) niciodată.

n-am păscut porcii / gâștele / bobocii împreună! expr. nu suntem egali ca să-țí permit gesturi de familiaritate cu mine!

PAȘTE vb. 1. a pășuna. (Vitele ~ pe izlaz.) 2. a păstori, a pășuna, (înv. și reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)

PAȘTE vb. v. amenința, pândi.

paște vb. v. AMENINȚA. PÎNDI.

PAȘTE vb. 1. a pășuna. (Vitele ~ pe izlaz.) 2. a păstori, a pășuna, (înv. și reg.) a păcurări. (Gheorghe ~ vitele.)

FLOAREA-PAȘTELUI s. v. dedițel.

PASCĂ s. (BIS.) azimă. (~ a mozaicilor.)

PAȘTELE-CAILOR s. v. traista-ciobanului.

PAȘTI s. (BIS.) (reg.) păscuță.

floarea-paștelui s. v. DEDIȚEL.

PASCĂ s. (BIS.) azimă. (~ a mozaicilor.)

paștele-cailor s. v. TRAISTA-CIOBANULUI.

PAȘTI s. (BIS.) (reg.) păscuță.

La paștele cailor, adică: niciodată, întrucît caii n-au o asemenea sărbătoare – Expresia, creată de popor, e echivalentă cu „la calendele grecești” (se știe că grecii n-aveau calende), sau cu „la Sfîntu-Așteaptă” (care nu figurează în catastiful sfinților), sau cu „moșii ăi verzi”, adică niște bătrîni tineri (ceea ce iarăși nu există). Prin urmare, cînd vrem să desemnăm ceva ce nu poate să se întîmple vreodată, putem folosi, cu valoare egală, una dinte formulele de mai sus (vezi: Ad calendas graecas). FOL.

paștie s.f. (reg.) loc nearat.

Paști (Paște), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă, mozaică și creștină, care se ține primăvara, la date apropiate, atât în iudaism, cât și în creștinism. Pentru evrei, Paști este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană, serbată în condiții riguroase, cu miel pascal sacrificat și cu consumarea de azimi. Mielul este înjunghiat în a 14-a zi din luna întâi; cu sângele lui se ung ramele ușii, iar mielul e mâncat noaptea, în familie (Vechiul Testament, Leveticul, 23, 5 și urm.). Pentru creștini este sărbătoarea învierii lui Iisus Cristos, dar defapt comemorează sacrificiul christic, al morții care duce la resurecție: „Înlăturați aluatul cel vechi, ca să fiți plămădeală nouă, cum și sunteți, fără de aluat; căci Christos, Paștele nostru, a fost jertfit” (Pavel, I, Corinteni, V, 7). În esență, ambele sărbători conțin ecouri îndepărtate din cultul arhaic al primăverii. ♦ După Vulcănescu (1987), în tradiția românească există o sărbătoare specifică: Paștele blajinilor sau Paștele rohnanilor, sărbătoare care alcătuia în trecut un complex de rituri și practici din care s-au păstrat numai relicte etnografice și reminiscențe folclorice: prima luni după Duminica Tomei, care era defapt Lunea Morților, consacrată pomenirii pascale, a căpătat cu timpul numele de Paștele morților. La acest pseudo-Paști femeile se duceau la cimitir, boceau la morminte, împărțeau pomeni peste morminte, ouă roșii și colăcei (Idem: 264). ♦ În Maramureș, exista tradiția ca în ziua de Paști (ce cade de fiecare dată duminica) oamenii să se spele pe față, dimineața, dintr-un vas cu apă în care s-a pus un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică. După ce în cursul nopții avuse loc slujba de înviere, dimineața toți oamenii din sat se duc la biserică purtând coșuri pline cu bucate, spre a fi sfințite de preot (ouă roșii, pască din făina cea mai bună, o sticlă de vin de casă, urdă de vacă sau oaie, sare, tămâie, șuncă de porc…). Specific și astăzi sărbătorii de Paști este sacrificiul mieilor; însă acesta și-a pierdut caracterul ritualic, fiind săvârșit, fără prea multe formalități, în locuri special amenajate din târguri de animale sau piețe, de către persoane autorizate în acest sens. Un alt element specific este încondeierea ouălor, care a devenit cu timpul o adevărată artă. Cert este faptul că acest „praznic creștin” s-a suprapus peste vechile rituri prilejuite de sărbătorile de primăvară (aprilie-mai), când, în vechime, se sărbătorea cu fast și rituri specifice (agropastorale) debutul unui nou ciclu vegetațional (Anul Nou primăvăratic). Paștile, Sâmbra oilor și Tânjaua sunt principalele manifestări în societatea tradițională maramureșeană. 2. Pască, pâine sfințită. – Din lat. pascha (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. ebr. pésah, gr. paska.

Paști, (Paște), s.m. – 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea învierii lui Cristos, iar la evrei în amintirea ieșirii lor din Egipt. 2. Pască, pâine sfințită. În Maramureș, în ziua de Paști se sfințesc coșuri pline cu bucate, la biserică și se sparg ouă încondeiate. Acest praznic creștin s-a suprapus peste vechile rituri agrare de primăvară. – Din ebr. pésah, gr. paska, lat. pascha, -ae.