merit sn [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 67 / V: (înv) ~tum / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr mérite, lat meritum] 1 Calitate, însușire deosebită, care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată Vz valoare, virtute. 2-3 (Îljv) Cu ~e (sau ~) sau de ~ (În mod) merituos. 4 (Îs) Diplomă ele ~ Diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. 5 (Îlav) Pe ~ Pe bună dreptate Si: justificat.

MERIT, merite, s. n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de prețuire, ca urmare a unor acțiuni valoroase; vrednicie; p. ext. însușire, talent, pricepere. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. Fură omorîți atunci... și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Loc. adj. De (un mare) merit = valoros, meritoriu. Creațiunea lui [Caragiale] e originală și de un mare merit. GHEREA, ST. CR, II 147.

MERIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].

MERIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)

MERIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.

2) *mérit, a -á v. tr. (d. merit s. n.; lat. mérito, -áre, a cîștiga pin muncă, d. merére și meréri, a merita, a cîștiga). Îs demn de: a merita o recompensă saŭ o pedeapsă, orĭ-ce scrisoare cuviincĭoasă merită răspuns. A binemerita de la patrie (lat. de patria bene mereri), a merita recunoștința patriiĭ p. marĭ serviciĭ.

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.

merita [At: I. VĂCĂRESCUL, B. 30^v/1 / Pzi: merit, (înv) ~tez / E: fr mériter] 1 vt A justifica și a atrage o răsplată pentru valoarea pe care o reprezintă sau pentru faptele săvârșite Si: a fi vrednic, (înv) a meritarisi. 2-3 vti A i se cuveni (ceva). 4 vt A justifica prețuirea, interesul sau grija pentru ceva. 5 vi (Frî; udp „de la”) A binemerita. 6 vt (Spc; d. mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut Si: a face, a valora.

meritum sn vz merit

MERITA, merit, vb. I. Tranz. A i se cuveni cuiva ceva (bun sau rău) ca răsplată a acțiunilor sale, a fi vrednic de ceva. Măcar prietenește crez că meritam un răspuns. GHICA, A 606. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU, O. II 271. Simț chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 40. ◊ Absol. (Rar) Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. ♦ A avea o valoare suficientă pentru a justifica prețuirea, atitudinea sau grija cuiva. Nu știu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, N. 38.

MERITA vb. I. tr. A i se cuveni, a fi vrednic de ceva. ♦ A avea calități, merite care îndreptățesc stima, prețuirea cuiva. [P.i. merit, 3,6 -tă. / < fr. mériter, it., lat. meritare].

MERITA vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ◊ a justifica stima, prețuirea, interesul. ◊ (despre mărfuri) a justifica prețul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)

A MERITA merit 1. tranz. 1) (avantaje sau inconveniente) A fi în drept să obțină sau să sufere (în conformitate cu cele înfăptuite). ~ laudă. ~ o pedeapsă. ~ respectul. 2) (despre acțiuni, lucruri) A face să fie necesar; a necesita; a cere; a reclama; a comporta. Această noutate merită confirmare. 3) A fi demn de a avea alături de sine (în viață). 2. intranz. A avea merite (într-un anumit domeniu). /<fr. mériter

merità v. 1. a fi demn de: a merita o recompensă; 2. a-și atrage: a merita o pedeapsă; a bine merità de, a fi adus sau a aduce încă servicii mari.

merit s. n., pl. merite

merit s. n., pl. merite

merit s. n., pl. merite

merita (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. merit, 2 sg. meriți, 3 merită; conj. prez. 1 sg. să merit, 3 să merite (Acest lucru merită să fie menționat.) corectat(ă)

merita (a ~) vb., ind. prez. 3 merită

merita vb., ind. prez. 1 sg. merit, 3 sg. și pl. merită

merita (ind. prez. 3 sg. și pl. merită)

MERIT s. v. valoare.

MERIT s. valoare, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.)

Merit ≠ meteahnă, neajuns, viciu

MERITA vb. 1. (înv.) a învrednici, a meritarisi. (~ laudele noastre.) 2. v. face. 3. a i se cuveni. (~ o bătaie!)

MERITA vb. 1. (înv.) a învrednici, a meritarisi. (~ laudele noastre.) 2. a face. (Dai un ban, dar ~.) 3. a i se cuveni. (~ o bătaie!)

PARIS VAUT BIEN UNE MESSE (fr.) Parisul merită o liturghie – Cuvinte memorabile rostite de Henric al IV-lea, care pentru a obține tronul Franței, a trecut de la protestantism la catolicism. Justificare a unui act de renegare prin avantajele pe care le oferă.

Ce qui ne vaut pas la peine d’être dit, on le chante (fr. „Ceea ce nu merită să fie spus, se cîntă”) – susține Beaumarchais prin gura lui Figaro, eroul principal din Bărbierul din Sevilla (act. I, sc. 2). El se referă la creatorii de opere comice, care nu-și dau nici o osteneală în alcătuirea textelor pentru arii. Asta pe scenă. În viață însă, cuvintele lui Beaumarchais au căpătat o interpretare mai adincă, în sensul că anumite idei și păreri, care ar fi dificil și riscant de exprimat în scris sau în vorbire, sînt mai lesne introduse și mai ușor răspîndite prin cîntece. LIT.

Honoris causa (lat. „Datorită meritelor”) – Expresia, deși în limba latină, nu numără milenii în vîrsta ei, ci numai cîteva veacuri. Ea a fost încetățenită de obiceiul universităților de a acorda titlul de doctor honoris causa unor personalități cu merite deosebite în artă, știință, cultură.

Je n’ai mérité ni cet excès d’honneur, ni cette indignité (fr. „N-am meritat nici acest exces de onoare, nici această nedemnitate”) – versuri de Racine din tragedia Britannicus (act. II, sc. 3), în care împăratul roman Nero, îndrăgostit de Iunia, o vestește că pentru a se putea căsători cu ea, a hotărît s-o repudieze pe soția sa Octavia. Dar Iunia ține la Octavia și o înfioară vestea că va fi silită să-i uzurpe locul de soție și de împărăteasă. De aceea îi răspunde lui Nero cu vorbele abil ticluite, că cinstirea e foarte mare și nemeritată de a fi înălțată din starea ei umilă la rangul de împărăteasă, dar nu mai puțin nemeritată este și nedemna poziție de a expropria o femeie nevinovată. LIT.

Paris vaut bien une messe! (fr. „Parisul merită o liturghie”) – cuvintele regelui Henric al IV-lea care, pentru a obține tronul Franței, a trecut de la religia protestantă la catolicism. El le-a rostit în ziua de 25 iulie 1593, în biserica Saint-Denis, rezumînd adevărul istoric că a cucerit Parisul printr-o liturghie, adică prin acceptarea altei credințe. Se aplică pentru o abjurare, o renegare care aduce avantaje. IST.

nu se merită! expr. (glum.) nu merită osteneala!^[1]

MÉRIT s. n. Calitate, însușire (deosebită), care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată. V. v a l o a r e, v i r t u t e. Acuma tu mîi numa prin bordeie, La neamuri, de noi, varvare chiemate: Meriturile a căror nu să încheie în nește hîrtii cu slove aurate. BUDAI-DELEANU, T. V. 67. Meritele le răsplăteaște. TEODOROVICI, M. 50/15. Diplomele ceale vechi de împărați și crai pentru deschilinite merituri supușilor date. id. I. 28/19, cf. VÎRNAV, L. 137^v/20 Au primit ordinul, sf[î]ntului Aleksandru Nevski clasul I pentru meritul vrednicilor slujbe ce au arătat. AR (1829), 49¹/18. Măsura ci[n]sti[i] este meritul persoanii, iar nu al nașterii. CR (1 829), 6²/18. Opera își are în sine de la autor meritele sau defectele sale. HELIADE, O. II, 121. Ca să cunoască cineva meritul unei mume de familie. . . îndestul este să între în casa ei. MARCOVICI, D. 108/15, cf. id. R. 31/3. Meritul traducătorilor buni este mare. FL (1 838), 5²/27. Cerc să cînt ș-al vostru merit în toscană armonie. ASACHI, S. L. I, 149. Fură omorîți atunci. . . Ion Beldi . . . și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiele lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Vro laudă d-aude, cîrtește și se miră Cum oamenii orbește un merit așa mic. NEGEUZZI, S. II, 211. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. FILIMON, O. I, 308, cf. 119. A îngenunchia, a robi, a înjosi, a ucide patria sa, este trădare; a se sacrifica pentru dînsa, iată meritul. BOLINTINEANU, O. 313. Meritul autorilor de cari ne ocupăm. MAIORESCU, CR. I, 342, cf. MACEDONSKI, O. IV, 73. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III, 62. În crearea femeilor, meritul este mai cu seamă evocarea feminității lor. IBRĂILEANU, S. L. 36, Cf. id. SP. CR. 51, SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 563. Meritul esențial al cărții e însă acela de a fi creat o frescă vastă și plină de culoare a vieții. V. ROM. martie 1954, 267. ◊ Fig. Meritul adevărat este întotdeauna modest. CARAGIALE, O. IV, 219. ◊ L o c. a d j. Cu merite (sau merit) sau de merit = meritos. Niciodată nu se va lipi de inima unui om cu merit. MN (1 836), 54²/29. Slujbele să fie ocupate numai de oameni cu merit (a. 1 848). URICARIUL, X, 19. (În sintagma) Diplomă de merit = diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. ◊ L o c. a d v. Pe merit = pe bună dreptate, in mod îndreptățit, justificat. Oamenii de litere și de artă au izbutit să creeze în ultimii ani opere care și-au cîștigat pe merit dragostea poporului. GHEORGHIU-DEJ, R. 156. - Pl.: merite și (învechit) merituri. – Și: (învechit) méritum s. n. F. DUM. i, 46¹/20. – Din fr. mérite. – Meritum: din lat. meritum.

MERITA vb. I. T r a n z. A justifica (și a atrage) o răsplată pentru valoarea pe care o reprezintă sau pentru faptele săvîrșite; a fi vrednic (de recompensă sau de pedeapsă); a i se cuveni; (învechit) a meritarisi. Nu crez c-or merita Asemenea simțiri. I. VĂCĂRESCUL, B. 30^v/1. Tinerimea ce a urmat în școalele naționale meritează încurajare. CR (1 832), 231²/12, cf. SĂULESCU, Î. 38/9. A aduce lauda ce pe drept merită talentul. GTN (1836), 92¹/21. M-au îndemnat a îndrepta cu deosebită îngrijire textul. . . și a merita oarecum votul publicului și a tovarășilor miei. MARCOVICI, C. 5/21. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU. M. V. 413. Încrezarea voastră meritează pe a mea. NEGRUZZI, S. III, 123. Simț chinuire atât mai amară Cu ăt a mea soartă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 40. Ciubere, meriți moarte! ALECSANDRI, T. II, 171, cf. 185. Amicul nostru . . . urma înainte treburile și realiza cîștigul însemnat pe care-l merita munca lui inteligentă și neobosită. CARAGIALE, O. I, 70. I-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin . . . adăogînd că bărbatul ei nu o merită îndestul. IBRĂILEANU, A. 141. Fără să se gîndească la un cîștig cît de mic . . . pe care l-ar merita, REBREANU, R. I, 168. Ai merita să te las la nebuniile tale, să-ți frlngi gîtul! C. PETRESCU, A. R. 32. El știa că-și merită libertatea și se hotărîse să lupte pentru ea cu toate gloanțele jandarmilor. POPA, V. 76. Acea clipă o aștepta ca pe-o încercare pe care n-o merita. SADOVEANU, O. IX, 168. Fiecare cu locul pe care-l merită. BARANGA, I. 154. (A b s o l.) Auzirăm că tu o să fii socotitor! Ne pare bine, mă! Zău, că ne pare bine! Tu ești bun la socoteli, meriți! PREDA, D. 140. ◊ I n t r a n z. Nu sînt eu vinovat.. . dacă nu te iubesc precum meriți. NEGRUZZI, S. I, 56. ♦ A justifica prețuirea, interesul sau grija pentru ceva. Peștera merită mai mult decît toate curiozitățile Borsecului a fi vizitată. ALECSANDRI, O. P. 252. Merita ziua de azi sfîrșitul pe care i l-am dat eu? CAMIL PETRESCU, U. N. 221. Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. ♦ I n t r a n z. (Franțuzism învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „de la”) A binemerita. Armia franceză a meritat de la patrie în lupta împotriva romanilor. GHICA, A. 336. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. Blocul de aur merita o avere considerabilă,. ap. IORDAN, L. R. A. 480. Prez. ind.: mérit și (învechit) meritez. – Din fr. mériter.

MÉRITUM s. n. v. merit.