14 definiții pentru merit


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.

merit sn [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 67 / V: (înv) ~tum / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr mérite, lat meritum] 1 Calitate, însușire deosebită, care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată Vz valoare, virtute. 2-3 (Îljv) Cu ~e (sau ~) sau de ~ (În mod) merituos. 4 (Îs) Diplomă ele ~ Diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. 5 (Îlav) Pe ~ Pe bună dreptate Si: justificat.

MÉRIT, merite, s. n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de prețuire, ca urmare a unor acțiuni valoroase; vrednicie; p. ext. însușire, talent, pricepere. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. Fură omorîți atunci... și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Loc. adj. De (un mare) merit = valoros, meritoriu. Creațiunea lui [Caragiale] e originală și de un mare merit. GHEREA, ST. CR, II 147.

MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].

MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)

MÉRIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

MERIT s. valoare, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.)

Merit ≠ meteahnă, neajuns, viciu

Intrare: merit
merit1 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • merit
  • meritul
  • meritu‑
plural
  • merite
  • meritele
genitiv-dativ singular
  • merit
  • meritului
plural
  • merite
  • meritelor
vocativ singular
plural
merit2 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • merit
  • meritul
  • meritu‑
plural
  • merituri
  • meriturile
genitiv-dativ singular
  • merit
  • meritului
plural
  • merituri
  • meriturilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

merit

etimologie: