2 intrări

school Articole pe această temă:

29 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.

MÉRIT, merite, s. n. Calitate, însușire remarcabilă care face pe cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată; valoare, virtute. ◊ Loc. adv. Pe merit = pe bună dreptate, justificat. – Din fr. mérite.

merit sn [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 67 / V: (înv) ~tum / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr mérite, lat meritum] 1 Calitate, însușire deosebită, care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată Vz valoare, virtute. 2-3 (Îljv) Cu ~e (sau ~) sau de ~ (În mod) merituos. 4 (Îs) Diplomă ele ~ Diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. 5 (Îlav) Pe ~ Pe bună dreptate Si: justificat.

MÉRIT, merite, s. n. Ceea ce face pe o persoană vrednică de prețuire, ca urmare a unor acțiuni valoroase; vrednicie; p. ext. însușire, talent, pricepere. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 62. Fură omorîți atunci... și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiile lor. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Loc. adj. De (un mare) merit = valoros, meritoriu. Creațiunea lui [Caragiale] e originală și de un mare merit. GHEREA, ST. CR, II 147.

MÉRIT s.n. Ceea ce face pe cineva demn de stimă, de prețuire, de considerație; ceea ce face ca un lucru să fie folositor și valoros. [Pl. -te, -turi. / < fr. mérite, it. merito, lat. meritum].

MÉRIT s. n. calitate (deosebită) care face pe cineva sau ceva demn de stimă, de prețuire; valoare. (< fr. mérite, lat. meritum)

MÉRIT ~e n. 1) Calitate deosebită care impune respect, laudă sau recompensă. 2) Ansamblu de calități intelectuale sau morale. /<fr. mérite

merit n. 1. ceea ce face demn de stimă, de recompensă sau pedeapsă; 2. ceea ce un lucru are bun în sine: operă de merit.

2) *mérit, a v. tr. (d. merit s. n.; lat. mérito, -áre, a cîștiga pin muncă, d. merére și meréri, a merita, a cîștiga). Îs demn de: a merita o recompensă saŭ o pedeapsă, orĭ-ce scrisoare cuviincĭoasă merită răspuns. A binemerita de la patrie (lat. de patria bene mereri), a merita recunoștința patriiĭ p. marĭ serviciĭ.

1) *mérit n., pl. e (lat. méritum, merit). Valoarea uneĭ persoane saŭ acțiunĭ: om, carte, operă de merit.

MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni, a meritarisi. ♦ A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. – Din fr. mériter.

MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni, a meritarisi. ♦ A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă. ♦ Spec. (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut; a face, a valora. – Din fr. mériter.

merita [At: I. VĂCĂRESCUL, B. 30v/1 / Pzi: merit, (înv) ~tez / E: fr mériter] 1 vt A justifica și a atrage o răsplată pentru valoarea pe care o reprezintă sau pentru faptele săvârșite Si: a fi vrednic, (înv) a meritarisi. 2-3 vti A i se cuveni (ceva). 4 vt A justifica prețuirea, interesul sau grija pentru ceva. 5 vi (Frî; udp „de la”) A binemerita. 6 vt (Spc; d. mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut Si: a face, a valora.

MERITÁ, mérit, vb. I. Tranz. A i se cuveni cuiva ceva (bun sau rău) ca răsplată a acțiunilor sale, a fi vrednic de ceva. Măcar prietenește crez că meritam un răspuns. GHICA, A 606. Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU, O. II 271. Simț chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 40. ◊ Absol. (Rar) Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149. ♦ A avea o valoare suficientă pentru a justifica prețuirea, atitudinea sau grija cuiva. Nu știu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, N. 38.

MERITÁ vb. I. tr. A i se cuveni, a fi vrednic de ceva. ♦ A avea calități, merite care îndreptățesc stima, prețuirea cuiva. [P.i. mérit, 3,6 -tă. / < fr. mériter, it., lat. meritare].

MERITÁ vb. tr. a fi vrednic de ceva; a i se cuveni. ◊ a justifica stima, prețuirea, interesul. ◊ (despre mărfuri) a justifica prețul, a valora. (< fr. mériter, lat. meritare)

A MERITÁ mérit 1. tranz. 1) (avantaje sau inconveniente) A fi în drept să obțină sau să sufere (în conformitate cu cele înfăptuite). ~ laudă. ~ o pedeapsă. ~ respectul. 2) (despre acțiuni, lucruri) A face să fie necesar; a necesita; a cere; a reclama; a comporta. Această noutate merită confirmare. 3) A fi demn de a avea alături de sine (în viață). 2. intranz. A avea merite (într-un anumit domeniu). /<fr. mériter

merità v. 1. a fi demn de: a merita o recompensă; 2. a-și atrage: a merita o pedeapsă; a bine merità de, a fi adus sau a aduce încă servicii mari.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

meritá (a ~) vb., ind. prez. 3 mérită

arată toate definițiile

Intrare: merit
merit1 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • merit
  • meritul
  • meritu‑
plural
  • merite
  • meritele
genitiv-dativ singular
  • merit
  • meritului
plural
  • merite
  • meritelor
vocativ singular
plural
merit2 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • merit
  • meritul
  • meritu‑
plural
  • merituri
  • meriturile
genitiv-dativ singular
  • merit
  • meritului
plural
  • merituri
  • meriturilor
vocativ singular
plural
Intrare: merita
verb (VT6)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • merita
  • meritare
  • meritat
  • meritatu‑
  • meritând
  • meritându‑
singular plural
  • merită
  • meritați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • merit
(să)
  • merit
  • meritam
  • meritai
  • meritasem
a II-a (tu)
  • meriți
(să)
  • meriți
  • meritai
  • meritași
  • meritaseși
a III-a (el, ea)
  • merită
(să)
  • merite
  • merita
  • merită
  • meritase
plural I (noi)
  • merităm
(să)
  • merităm
  • meritam
  • meritarăm
  • meritaserăm
  • meritasem
a II-a (voi)
  • meritați
(să)
  • meritați
  • meritați
  • meritarăți
  • meritaserăți
  • meritaseți
a III-a (ei, ele)
  • merită
(să)
  • merite
  • meritau
  • merita
  • meritaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

merit

etimologie:

merita

  • 1. A fi vrednic de răsplată sau de pedeapsă potrivit cu faptele sale (bune sau rele); a avea dreptul să primească o răsplată (bună sau rea); a i se cuveni.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: meritarisi attach_file 4 exemple
    exemple
    • Măcar prietenește crez că meritam un răspuns. GHICA, A. 606.
      surse: DLRLC
    • Merită o pedeapsă exemplară. BĂLCESCU, O. II 271.
      surse: DLRLC
    • Simț chinuire atît mai amară, Cu cît a mea soartă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 40.
      surse: DLRLC
    • absolut rar Am cerut un cuvînt bun, dacă scrisul meu merită. C. PETRESCU, C. V. 149.
      surse: DLRLC
    • 1.1. A justifica, a îndreptăți prețuirea, interesul sau grija care i se acordă.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN attach_file un exemplu
      exemple
      • Nu știu dacă merită să mă ocup de ea. DUMITRIU, N. 38.
        surse: DLRLC
    • 1.2. prin specializare (Despre mărfuri, obiecte de schimb) A justifica prețul cerut.
      surse: DEX '09 DEX '98 MDN '00 sinonime: face valora

etimologie: