MARIA, mariez, vb. I. Refl. și tranz. A (se) căsători. ♦ Fig. A (se) potrivi; a (se) combina (bine). [Pr.: -ri-a] – Din fr. marier.

MĂRIE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare¹ + suf. -ie.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul-plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de ea; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală-albă = leucoree. – Din sl. pola.

mărie² sf [At: MARIAN, INS. 106 / Pl: ~ii / E: Maria] 1 (Ent; Buc; Trs; șîc ~ia-popei) Buburuză (Coccinella septempunctata). 2 (Mol; art.) Horă nedefinită mai îndeaproape. 3 (Mol; art.) Melodie după care se execută măria (2).

mărie¹ sf [At: PSALT. HUR. 23^r/2 / Pl: ~ii / E: mări¹ + -ie] 1-4 (Înv) Mărime (1, 4-6). 5 (Îvp; urmat de aps sau pps) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor Si: domnie, înălțime, maiestate, (îrg) mărire (17), (îvr) mărime (9). 6 (Înv) Splendoare. 7 (Bis) Slavă. 8 (Înv) Îngâmfare. 9 (Înv) Generozitate.

MARIA, mariez, vb. I. Refl. și tranz. (Franțuzism) A (se) căsători. ♦ Fig. A (se) potrivi; a (se) combina (bine). [Pr.: -ri-a] – Din fr. marier.

MĂRIE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare + suf. -ie.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai largă, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori duce anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acoperea abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai largă de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Mării = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

MĂRIE, mării, s. f. 1. (În orînduirea feudală și capitalistă; urmat de adj. posesiv «ta», «sa» etc.) Termen de reverență la adresa unui monarh, unui domnitor, unui slujbaș înalt, unui boier. V. înălțime (5). Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. Cum vor vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga. NEGRUZZI, S. I 138. 2. (Învechit) Persoană sus-pusă. L-au pus împăratul hargat la cai, iarăși la acea mărie la care fusese el mai înainte. SBIERA, P. 73. ◊ Compus: mai-mărie = șefie, conducere. Toiagul de cinste al mai-măriei. ODOBESCU, S. II 513.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

MARIA vb. refl., tr. 1. a (se) căsători. 2. (fig.) a (se) potrivi, a (se) combina. (< fr. marier)

MĂRIE ~i f. înv. 1) (urmat de un pronume posesiv) Termen reverențios, care era folosit la adresa unei persoane de rang înalt; maiestate. 2) Poziție socială înaltă. /a mari + suf. ~ie

Ave-Maria f. «salutare, Mario!» rugăciune catolică către Sf. Fecioară, numită și salutare angelică sau buna vestire.

mărie f. 1. mărire; 2. titlu dat odinioară Domnilor români și fiilor lor: Măria ta!

măríe f. (d. mare). Vechĭ. Azĭ pop. Mărime, mărire, glorie, maĭestate (întrebuințat ca titlu suveranilor): Măria Sa domnu, regele, împăratu.

mărie (înv.) s. f., art. măria, g.-d. art. măriei; pl. mării, art. măriile (desp. -ri-i-)

poala-Sfintei-Marii (plantă) s. f. art., g.-d. art. poalei-Sfintei-Marii

!Măria Sa (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Sale; pl. Măriile Lor

!Măria Ta (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Tale

!Măria Voastră (înv.) loc. pr., g.-d. Măriei Voastre

mărie (înv.) s. f., art. măria, g.-d. art. măriei; pl. mării, art. măriile

Măriile Voastre (înv.) loc. pr.

!poala-Sfintei-Marii (plantă) s. f. art., g.-d. art. poalei-Sfintei-Marii

maria vb., ind. prez. 1 sg. mariez, 3 sg. și pl. mariază

Măria ta (sa, voastră) s. f. art. + adj., g.-d. Măriei tale (sale, voastre); pl. Măriile voastre

mărie s. f., art. măria, g.-d. art. măriei, pl. mării, art. măriile

Măriile lor s.f. pl. art. + pr., g.-d. Măriilor lor

poala-Sfintei-Marii s. f.

MĂRIA-POPII s. v. boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, vaca-domnului.

MĂRIE s. v. aroganță, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, cinste, cinstire, dimensiune, elogiu, fală, forță, fudulie, glorie, grandoare, infatuare, intensitate, înfumurare, îngâmfare, laudă, măreție, mărime, mărire, măsură, mândrie, omagiu, orgoliu, preamărire, preaslăvire, proporție, proslăvire, putere, semeție, slavă, slăvire, splendoare, strălucire, tărie, trufie, vaca-domnului, vanitate.

MĂRIE s. (mai ales art.) domnie, înălțime, maiestate, (înv.) mărime, mărire. (~ sa nu vă poate primi.)

PĂRUL-SFINTEI-MĂRII s. v. cuscută, torțel.

POALA-SÂNTEI-MĂRII s. v. priboi.

POALA-SFINTEI-MĂRII s. v. granat, melisă, priboi, rechie, roiniță, scatiu, sovârf, spilcuță, talpa-ursului.

măria-popii s. v. BOUL-DOMNULUI. BOUL-LUI-DUMNEZEU. BUBURUZĂ. VACA-DOMNULUI.

mărie s. v. AROGANȚĂ. BOUL-DOMNULUI. BOUL-LUI-DUMNEZEU. BUBURUZĂ. CINSTE. CINSTIRE. DIMENSIUNE. ELOGIU. FALĂ. FORȚĂ. FUDULIE. GLORIE. GRANDOARE. INFATUARE. INTENSITATE. ÎNFUMURARE. ÎNGÎMFARE. LAUDĂ. MĂREȚIE. MĂRIME. MĂRIRE. MĂSURĂ. MÎNDRIE. OMAGIU. ORGOLIU. PREAMĂRIRE. PREASLĂVIRE. PROPORȚIE. PROSLĂVIRE. PUTERE. SEMEȚIE. SLAVĂ. SLĂVIRE. SPLENDOARE. STRĂLUCIRE. TĂRIE. TRUFIE. VACA-DOMNULUI. VANITATE.

MĂRIE s. domnie, înălțime, maiestate, (înv.) mărime, mărire. (~ sa nu vă poate primi.)

părul-Sfintei-Mării s. v. CUSCUTĂ. TORȚEL.

poala-Sfintei-Mării s. v. GRANAT. MELISĂ. PRIBOI. RECHIE. ROINIȚĂ. SCATIU. SOVÎRF. SPILCUȚĂ. TALPA-URSULUI.

poala-Sîntei-Mării s. v. PRIBOI.

MARIE [marí], Pierre (1853-1940), medic francez. Prof. univ. la Paris. A descoperit o serie de sindroame neurologice care-i poartă numele: osteoartropatia hipertrofică generalizată (sindromul lui M.-Bamberg), amiotrofia Charcot-M. etc. („Lecții asupra maladiilor măduvei”). Împreună cu Gh. Marinescu, a descris acromegalia. M. de onoare al Acad. Române (1912).

MARIE BYRD (LAND ~) [məri bə:d lænd], Țara ~, vastă regiune a Antarctidei, situată între M. Ross (la SE) și M. Amudsen (la NV), acoperită de calota glaciară. Pe litoral și în interior sunt munți vulcanici (vf. Sidley, 4.181 m). Descoperită (1929) de exploratorul american Richard E. Byrd.

MARIE DE FRANCE [mari de frəs] (1154-1189), prima poetă franceză cunoscută. A creat tipul de poem narativ „lai”, cu o largă răspândire ulterioară („Caprifoiul”, „Lanval”). Prelucrări ale operelor lui Esop.

SAULT SAINTE MARIE, oraș în SE Canadei (Ontario), situat pe râul Saint Marys (care face legătura între lacurile Superior și Huron); 74,5 mii loc. (2003). Hidrocentrală. Ind. metalurgică (fontă, oțel), cocso-chimică, de prelucr. a lemnului, textilă, a hârtiei și alim. Turism. Fundat în 1622 de exploratorul francez Étienne Brulé. În 1669, aici s-au stabilit mai mulți misionari. Oraș din 1912.

Mărie v. Maria I A.

căcălău, Măria ta expr. (vulg.) v. căcălău

MĂRÍE² s. f. 1. (Entom, ; prin Bucov. și Transilv. ; și în sintagma măria popei, MARIAN, INS. 106) Buburuză (Coccinella septempunctata). Cf. MARIAN, INS. 107. Buburuza. . . are o mulțime de nume, printre care cele mai răspîndite sînt vaca-domnului. . . și măria (măriuța-popii). PAMFILE, j. II, 92. 2. (Art. ; prin Mold.) Numele unei hore. Cf. VARONE, D. 114, H X 426. – Pl.: mării. Cf. n. pr. M a r i a.

MĂRÍE¹ s. f. Rezultatul acțiunii de a (s e) m ă r i¹. I. (Învechit, rar ; cu sens dimensional) Mărime (I). Deaca se văzu Roman sosit întru atîta mărie de împărăție, multă bărbăție arătă. MOXA, 398/35. II. (Cu sens calitativ și intensiv) 1. (Învechit) Mărime (IV 1). Văzu robul nevoia, că înțelease măriia datoriei. CORESI, EV. 283. Un dar al lui Dumnezeu, căruia nimenea nu-i poate să-i numere măriia. GAVRIL, NIF. 4/9. 2. (Învechit) Mărime (IV 2). După mărirea (măriia C², H) susioareei tale învie fiii omorîți. PSALT. 164. Toți înțeleaseră și văzură. . . măriia duhului sfînt. CORESI, EV. 91, cf. id. l. 456/17. Cu ce mărie și puteare au zdrobit iadul ș-au biruit diavolul. VARLAAM, C. 126. III. (Cu sens calitativ) 1. (Învechit și popular) Mărime (IV 3). Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie. CORESI, EV. 92, cf. 71, 91, 202. Și-l puse el în a dereapta în ceri prespre toate măriile și puterile. id. l. 415/11, cf. SBIERA, P. 73. 2. (Învechit și popular ; adesea urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor ; înălțime, maiestate, domnie, (învechit și regional) mărire (IV 4), (învechit, rar) mărime (IV 4). Tipărită această sfîntă carte. . . în anii și în zilele măriei lu Batăr Criștov. CORESI, EV. 1. Măriia lu Ghesti Freonți fu cu tot agiutoriul. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/1. Datu-ne-au măriia sa Moisei Moghila voievod satele și ocinele sal[e] (a. 1 631). GCR I, 75/24, cf. 103/30, 104/39, 105/4, 119/20, 124/29. Să ții țara măriei tale, apărîndu-o de pizmași. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^v/14. Într-acela chip și măriia ta, milostive d[oa]mne, te nevoiești pentru țara măriii tale. DOSOFTEI, ap. GCR 1, 240/9. Iară măriia ta pre acesta la puteare d[o]mnească l-ai ridicat. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/39, cf. [prefață] 6/52. Măriia sa este împărat, și este un lucru foarte cu grijă, să nu cadză la vro primejdie. NECULCE, L. 237, cf. GCR I, 290/31, 336/19, 340/26. Vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie. ANTiM, P. XXIII, cf. XXIV, XXVI. Vlădicul acesta. . . poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/34. Copiii măriei tale sînt frumoși și tineri. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 138. Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul și de bun neam obraz al măriei voastre. FILIMON, O. I, 100, cf. ALECSANDRI, T. II, 171. Să ne dai un semn si nouă de mila măriei tale. EMINESCU, O. I, 146. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria ta, zise Setilă. CREANGĂ, P. 257, cf. id. A. 108, ISPIRESCU, L. 27. Măria ta, Nu te supăra Ci fii bun a ne-asculta. TEODORESCU, P. P. 184. Domnule, măria ta, Mai lungește-mi viața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 499. Măria ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul. ZANNE, P. RV, 439, cf. 438. 3. (Învechit) Mărire (IV 6). Cf. PSALT. 299. [Ade]văr nespus iaste, fraților, mâriia și bunătatea aceștii dzi, că nime nu poate spune darul aceștii taine. COD. TOD. 191, cf. 193. Unii ca aceia carii îmbogățesc cu lăcomie din munca altora, vrînd să înalțe la mărie casele sale. VARLAAM, C. 310. ♦ (În limbajul bisericesc) Slavă, onoare, cinste, glorie. Aduceți D[o]m[nu]lui mărie. PSALT. HUR. 23^r/2. Tu, Doamne, agiutoriul mieu ești, măriia (s l a v a C H D) mea și înrălțarea capului mieu. PSALT. 3, cf. 9, 48. Unuia prea înțeleptul Domnul spăsitoriul nostru slava și mâriia (cca 1 569). GCR I, 12/28. Nu iaste amu mărie puțină, ca ziditoriul cunoscut să fie. CORESI, EV. 169, cf. 4, 228, id. L. 552/18. Că aceluia-i iaste măriia în veciia vecilor nesfârșit (a. 1 642). GCR I, 97/8. Și i-au asuprit îmbrăcați într-atîta podoabă și frâmseațe și într-atîta mărie și cinste carea omul nu poate să o spuie. VARLAAM, C. 24. 4. (Învechit) Îngîmfare, trufie, mîndrie, fală, fudulie, măreție (2), (învechit și popular) mărire (IV 6). Prinși vor fi în măriile (t r u f i i l e C², t r u f i i a D) sale și de blăstemi și menciuri. PSALT. 113, cf. GCR I, 4/33. Ce, cît iaste de rea măriia și preaînălțarea, atît e de bună și căirea și smerenia. CORESI, EV. 14, cf. 12, 52, 198. Ce iaste năravul dracului? măriile și săltăturile și zbiaretele (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 227/10, cf. COD. TOD. 224. Direptate creștinească nu veri afla, ce mărie deșartă și mîndrie. VARLAAM, C. 255. 5. (Învechit, rar) Mărinimie, generozitate, bunătate. Miluiaște-mă, Dumnedzeu, după mare milă a ta (mâriia d o m n i e i t a l e H). PSALT. 98. – Pl.: mării. – Mări¹ + suf. -ie.