MÂNTUI, (1, 4) mântui, (2, 3) mântuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) a sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: (2, 3) mântui] – Din magh. menteni.

măntui v vz mântui

măntuire sf vz mântuire

mântui [At: PSALT. HUR. 28^v/6 / V: (înv) măn~ / Pzi: mântui și ~esc / E: mg ment] 1-2 vtr (Îvp) A (se) salva dintr-o primejdie, de o nenorocire etc. 3-4 vtr (Spc) A (se) dezrobi. 5-6 vtrp (Bis) (A ierta sau) a obține iertarea pentru păcatele săvârșite Si: a (se) izbăvi. 7-8 vtr (Îvp) A (se) vindeca de o boală. 9 vr (înv) A se dezvinovăți. 10-11 vrt(a) (Pop) A (se) termina. 12 vt (Reg; îe) A ~ în bătaie A bate zdravăn. 13 (Îlv) A~ de zile A omorî. 14 vr (Îe) A se ~ cu (cineva) sau (îvr) a se ~ de viață A muri. 15 (Îe) S-a ~t! Gata!

mântuire sf [At: COD. VOR. 92/28 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ri / E: mântui] 1 (Îvp) Scăpare. 2 (Spc) Dezrobire. 3 (Bis) Iertare de păcate Si: izbăvire, mântuință (2), mântuit¹ (3), mântuitură. 4 (Bis; îs) Anul ~rii An în care s-a născut Iisus Hristos. 5 (Reg; gmț; îs) -a sufletului Băutură alcoolică. 6 a (înv; ccr) Jertfa oferită divinității pentru iertarea păcatelor Si: prinos. 7 (Îvr) Liniște și siguranță.

MÂNTUI, mântui, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În limbaj bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: mântuiesc] – Din magh. menteni.

MÎNTUI, mîntui și mîntuiesc, vb. IV. Tranz. l. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.); a salva, a izbăvi. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți; O, mîntuie-i, de vrei, că poți. COȘBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Refl. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa! CREANGĂ, P. 87. O nație nu se poate mîntui decît prin sine însăși. BĂLCESCU, O. I 94. ♦ (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). Îs bolnavă și mai moartă, Cînepă cade de coaptă. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește. ANT. LIT. POP. I 121. ◊ Fig. Eu cu dor, mîndra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor... De dor să ne mîntuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ (În concepția religioasă) Doamne ferește și ne păzește și ne mîntuiește! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrși. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniță își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II 87. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara. CREANGĂ, P. 159. ◊ Absol. Pe spate-și lasă capul: «Mă uimești, dacă nu mîntui. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!» EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute în toamnă. PAS, Z. I 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine! CREANGĂ, A. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. ◊ Expr. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit! Strașnic romîn! SADOVEANU, P. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, ȘEZ. I 100.

MÎNTUIRE, mîntuiri, s. f. Acțiunea de a mîntui și rezultatul ei; salvare, scăpare, izbăvire; dezrobire, eliberare. Nu te mai gîndi la nici o mîntuire, căci nu mai e nici una. GALACTION, O. I 72. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului. HOGAȘ, M. N. Mă uitam pe furiș la ușa mîntuirii și tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. ♦ (În concepția religioasă) Iertare de păcate, izbăvire.

A SE MÂNTUI mă ~iesc intranz. 1) pop. A ajunge la capăt; a se încheia; a se termina. * ~ (cu cineva) a muri. 2) rel. A-și ispăși păcatele; a scăpa de pedeapsa divină. [Și mântui] /<ung. menteni

A MÂNTUI ~iesc tranz. pop. 1) A face să se mântuie. 2) A scoate cu bine dintr-o situație complicată; a scăpa; a salva. 3) fam. A lipsi de viață; a omorî; a răpune; a sfârși. ~ de zile. [Și mântui] /<ung. menteni

mântuì v. 1. a scăpa din vr’o primejdie: a mântui țara de dușmani; 2. a se scăpa de ceva neplăcut: voiu să mă mântuiu cu totul de dânșii OD. 3. a dărui mântuirea eternă: mântuiește, Doamne, norodul tău! 4. Mold. a isprăvi, a se termina: a mântuit lucrul. [Ung. MENTENI].

mântuire f. 1. scăpare; 2. răscumpărarea păcatelor; Armata mântuirii, sectă protestantă fondată în 1865, reformată în 1878 de pastorul Booth, spre a reînsufleți interesul pentru destinele religioase ale omului; 3. isprăvire.

mîntuĭ și -ĭésc, -í v. tr. (ung. menteni, a salva, a feri [d. ment, liber], de unde și rut. mentuváti, sîrb. mentovati. Cp. cu cortorosesc, a libera, a priva). Est. Salvez, scap: mîntuĭește-mă Doamne! Termin, sfîrșesc, isprăvesc: a mîntui o treabă. A mîntui în bătaĭe, a prăpădi, a omorî în bătaĭe. V. refl. Mă cortorosesc: nu știam cum să mă mîntuĭ de el. Vechĭ. Mă justific, mă scuz: Leșiĭ se mîntuĭaŭ de către Vasilie Vodă și ziceaŭ că nu sînt Leșĭ, ce sînt Moldovenĭ aceĭ ce pradă (Nec. Let. 2, 185).

mîntuíre f. Acțiunea de a mîntui. Mîntuirea păcatelor, ĭertarea (expierea) păcatelor.

mântui¹ (a ~) (a izbăvi, a vindeca) vb., ind. prez. 1 sg. mântuiesc/mântui, 3 sg. mântuiește/mântuie, imperf. 1 mântuiam; conj. prez. 1 sg. să mântuiesc/să mântui, 3 să mântuiască/să mântuie

mântui² (a ~) (a termina) (pop.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mântui, 3 mântuie, imperf. 1 mântuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să mântui, 3 să mântuie

!mântuire s. f., g.-d. art. mântuirii

!mântui² (a ~) (a izbăvi, a vindeca) vb., ind. prez. 3 sg. mântuiește/mântuie, imperf. 3 sg. mântuia; conj. prez. 3 să mântuiască/să mântuie

mântui¹ (a ~) (a termina) (pop.) vb., ind. prez. 3 mântuie, imperf. 3 sg. mântuia; conj. prez. 3 să mântuie

mântuire s. f., g.-d. art. mântuirii; pl. mântuiri

mântui vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mântuie, imperf. 3 sg. mântuia (a salva, a vindeca ind. prez. 1 sg. măntuiesc, 3 sg. mântuiește; conj. prez. 3 sg. și pl. mântuiască)

mântuire s. f., g.-d. art. mântuirii; pl. mântuiri

mîntui (ind. prez. 1 sg. mîntui, 3 sg. și pl. mîntuie)

mântuesc, – uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

mîntui (mîntuiesc, mîntuit), vb. – 1. A salva. – 2. A răscumpăra, a elibera. – 3. A termina, a sfîrși. – 4. (Refl.) A se salva, a se lecui. – 5. (Refl.) A se elibera, a se izbăvi. – 6. (Refl.) A se termina, a se sfîrși. Mag. menteni, din ment „liber” (Miklosich, Fremdw., 110; Cihac, II, 515; Weigand, Jb., XIII, 111; Tiktin; Iordan, Dift., 138; Berneker, II, 37; Gáldi, Dict., 94), poate prin intermediul sl., cf. sb., cr., slov. mentovani. Der. mîntuială, s. f. (bun sfîrșit, izbăvire; adv., fără grijă, dat rasol); mîntuință, s. f. (izbăvire, răscumpărare); mîntuitor, adj. (salvator).

„Extra ecclesiam nulla salus” (lat. „În afară de biserică nu este mântuire”), expresie întâlnită în scrierile lui Origen și mai ales ale lui Ciprian de Cartagina, care concentrează doctrina tradițională despre raportul dintre Bis. și sfintele taine, în special botezul, doctrină care se aplică azi mai ales cu privire la validitatea tainelor.

mântuire, mântuiri s. f. Actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieți noi, veșnice; răscumpărare. ◊ Coiful mântuirii v. coif. – Din mântui.

DIXI (ET SALVAVI ANIMAM MEAM) (lat.) am spus (și mi-am mântuit sufletul) – Formulă rostită de filozofi și de juriști la încheierea argumentărilor și a pledoariilor. Prin ea se subliniază că ai spus tot ce ai avut de spus.

MÂNTUI vb. v. apăra, dezrobi, dezvinovăți, disculpa, elibera, emancipa, epuiza, isprăvi, încheia, justifica, libera, salva, scăpa, scoate, scuza, sfârși, termina.

MÂNTUI vb. (BIS.) a (se) izbăvi, a (se) purifica, a (se) răscumpăra, a (se) salva, (înv.) a (se) scoate, a (se) scumpăra, a (se) scura, a (se) spăsi, (fig.) a (se) curăța, a (se) spăla. (S-a ~ de păcate.)

MÂNTUIRE s. v. dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, isprăvire, isprăvit, încheiere, liberare, salvare, scăpare, scoatere, sfârșire, sfârșit, terminare, terminat.

MÂNTUIRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mântuință, mântuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

mîntui vb. v. APĂRA. DEZROBI. DEZVINOVĂȚI. DISCULPA. ELIBERA. EMANCIPA. EPUIZA. ISPRĂVI. ÎNCHEIA. JUSTIFICA. LIBERA. SALVA. SCĂPA. SCOATE. SCUZA. SFÎRȘI. TERMINA.

MÎNTUI vb. (BIS.) a (se) izbăvi, a (se) purifica, a (se) răscumpăra, a (se) salva, (înv.) a (se) scoate, a (se) scumpăra, a (se) scura, a (se) spăsi, (fig.) a (se) curăța, a (se) spăla. (S-a ~ de păcate.)

MÎNTUIRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mîntuință, mîntuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

mîntuire s. v. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. ISPRĂVIRE. ISPRĂVIT. ÎNCHEIERE. LIBERARE. SALVARE. SCĂPARE. SCOATERE. SFÎRȘIRE. SFÎRȘIT. TERMINARE. TERMINAT.

A mântui ≠ a începe

mântui, mântui, vb. tranz., refl. – 1. A (se) salva, a (se) izbăzi. 2. A (se) vindeca, a (se) tămădui. 3. A (se) termina, a (se) sfârși. – Din magh. menteni „a salva” < magh. ment „liber” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Tiktin, Iordan, Berneker, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

MĂNTUÍ vb. IV v. mîntui.

MĂNTUIRE s. f. v. mîntuire.

MÎNTUI vb. IV. 1. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A scăpa dintr-o primejdie, de o nenorocire, de la moarte, de cineva etc., a (s e) salva; s p e c. a (se) dezrobi, a (se) elibera. Și așa fu a se toți măntui (i e ș i r ă N. TEST.1648, s c ă p a r ă BIBLIA 1688) spre pămîntu. COD. VOR. 96/9. Măntuiți fură ceia de Pavelu din corabie, ib. 96/10, cf. 156/24. Pre sineși va mîntui de vrăjmașii lui. CORESI, EV. 71, cf. 266, 267, 289, 441. Are fie cine voie să agiutorească pre cel asuprit. . ., să-l măntuiască den moarte. PRAV. 122. Sviatnicii și agiutătorii răpitoriului nu să vor putia măntui așia, ce să vor certa, după cum va fi voia giudețului. ib. 186, cf. 168. Ieremio ! Tu să iai pre tot norodul mieu, pre izrailteani și să mergi cu dînșii în robie la Vavilon. . . și cu vreame îi voi mîntui den robie (cca 1650). GCR I. 148/10. Fu dată berilor. . . și, mîntuindu-să de toate cu darul lui D[u]mn[e]dzeu. . . DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/8. Veniți ca să facem o faptă pre cum să cade cătră împăratul și să măntuim pre fiiul său de această urgie. FL. D. (1680), 82^v/11. M-am rușinat a ceare de la împăratul. . . călăreți să ne mîntuiască pre noi de vrăjmași, BIBLIA (1688), 341^v/32, cf. 47²/51, 184¹/6, 237²/54. Eu pentru ca să-l mîntuiesc pe dînsul am căzut în robie. IST. Ț. R. 32. Văzu că de datornici nu se va pute mîntui. M. COSTIN, LET. I A, 102/32. Alexandru Vodă Lăpușnianul, dacă s-au mîntuit de grija den afară, ș-au adus doamna și cuconii den țara Munteniască. N. COSTIN, L. 483. Și s-au mîntuit Vasile Vodă cu doaodzăci de mii de galbeni de aur și au rămas în pace. NECULCE, L. 19, cf. 103. Să-i dai poroncă pentru bani ca să plătească, să se mîntuiască sulgerul de la turc (a. 1728). URICARIUL, XVII, 30. Ne mîntuiaște de primejdii. MINEIUL (1776), 20^v1/23. Nu socote a lor biruință încredințată decît după ce să vor izbăvi (mîntui) de un prințip. IST. AM. 32^v/11. Și așa mîntuindu-se de el s-au întors cu pace în curți (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 197/8. De abea s-au mântuit cu fuga. ȘINCAI, HR. II, 127/33. Atunci răpezit eu alerg nainte, Vrînd să mîntuiesc copila iubită. BUDAI-DELEANU, T. V. 92, cf. 129. Toate scorniturile, înșelăciunile și socotințele ceale mincinoase. . ., lesne le putem lăpăda și a ne mîntui de dînsele. ȚICHINDEAL, ap. GCR II, 214/34. Eu cu Electra pre Orest am mîntuit. BELDIMAN,. O. 12/13. Îmi dă o maică pierdută, ah, cum pot să-i mulțămesc, Și un frate de la moarte, de acum îl mîntuiesc. id. ib. 80/12. Norodul se întrarmează din gheară-ți a mîntui A mea nevinovăție și drept a te pedepsi. HELIADE, O. I, 458. Au lăsat pe toți ciialanți să să înece, și numai pe Robinson l-au mîntuit. DRĂGHICI, R. 37/19, cf. 25/11. C-atuncea se lupta pastorul moldovan Și țara-și mmtuia ca un erou oștean. ASACHI, S. L. I, 174, cf. II, 21. O, moarte, vino, – grăbeaște ! De amar mă mîntuiaște. BĂRAC, A. 65/16. Am vrut de patim-aceasta sufletul să-mi mîntuiesc Și de înfocata rană inima să-mi lecuiesc. PANN, E. I, 11/3. N-am făcut bine că m-am mîntuit de reii aceștii, și am scăpat țara de o așa rîie ? NEGRUZZI, S. I, 153, cf. 52, 139. Am afla de la dînșii. . . Prin cîtă energie nații se mîntuiesc. ALEXANDRESCU, M. 12. Vei spăși greșeala mumii Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I, 102. Îngenunchem rugîndu-te, Inalță-ne, ne mîntuie Din valul ce ne bîntuie. id. O. IV, 360. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai, ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa. CREANGĂ, P. 87, cf. 157. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44, cf. 12. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți ! COȘBUC, P. I, 109, cf. 140, id. AE. 94, CANDREA, F. 215, GOROVEI, CR. 216. Unii mai sîrguitori au cărat pînă noaptea tîrziu de la conacul arendașului ce-au putut mîntui din flăcări. REBREANU, R. II, 161, cf. 72. Cînd l-a călcat urgia, n-a putut să mîntuiască nimic din cîte avea. GALACTION, O. 156. O vorbă a lui în noaptea asta poate să dea foc Bucureștilor . . . sau poate să mîntuie oameni de la moarte. CAMIL PETRESCU, O. II, 481, cf. M, 251. Noi am mîntuit țara. CAMILAR, N. I, 36, cf. ALECSANDRI, P. P. 311, JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. Bine zici soră – zise cea mijlocie – să ne mîntuim de ea. RETEGANUL, P. II, 27, cf. IV, 13. Să bea dușmanele mele, Să mă mîntui eu de ele. BIBICESCU, P. P. 20. Că eu vouă voi plăti, Pentru ce mi-ți mîntui, Cu taleri nemăsurați, Cu galbeni nenumărați. BUD, P. P. 7. 2. T r a n z. și r e f l. (În limbajul bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvîrșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva, a (se) spăsi. Mîntui-va D[o]mn[u]lu sufletele șerbilor săi. PSALT. HUR. 28^v/6, cf. 61^r/14. Noi măntui-nă-vremu cu botegiurea. COD. VOR. 156/26, cf. 136/18. Doamne, măntuiaște-me, Dumnedzeul mieu. PSALT. 4, cf. 8. Să putem sufletele noastre mîntui. CORESI, EV. 56, cf. 64, 95. Și nu aduce pre noi în ispite, ce ne mîntuiaște (a. 1593). GCR I, 39, cf. 50/18, 89/16, HERODOT (1645), 486. N-am venit să giudec lumea ce ca să mîntuiescu lumea. N. TEST. (1648), 123^v/10, cf. 19^v/23, 227^v/14, 294^r/14. Rădică-te, Doamne, de ne sprejiniaște Într-a ta putiare și ne mîntuiaște. DOSOFTEI, PS. 37/6, cf. 53/2. Eu îț voiu arăta că nu mîntuiaște pre om locul ci fapta și voia cea direaptă (a. 1691). GCR I, 293/7. Iartă-ne pre noi, D[oa]mne, după mulțimea milii tale și ne mîntuiaște pre noi pentru numele tău cel sf[î]nt (a. 1715). id ib. II, 16/19. Au strigat tare și făr-de veaste, zicînd cu glas mare: mîntuiaște pre fecioară. AETHIOPICA, 75^v/6. Mîntuiaște-ne pre noi. MINEIUL (1776), 84^r1/36, cf. 161^v2/20, 202^r2/4. Prin pocăință s-au mîntuit vameșul. DRĂGHICI, R. 94/24, cf. BĂLCESCU, M. V. 2. Dumnezeu . . . te vestește prin mine ca să-ți mlntuiești sufletul prin căință. FILIMON, O. I, 297. Acela care fuge de cele șapte păcate de moarte trebuie, dupe legea noastră, să fie mîntuit. ODOBESCU, S. III, 60. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Cum să te mîntui, dacă nu crezi ? CAMILAR, C. 90. ◊ A b s o l. Urulu iaste leage dătătoriu și giudețu, cel ce poate măntu[i] și piarrde. COD. VOR. 130/18. Lui D[u]mnezeu nu iaste cu anevoie a mîntui. CALENDARIU (1814), 117/3. 3. T r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) A (se) vindeca (de o boală). Și rrugăcĭurea credințeei măntui-va lîngedulu și rrădica-l-va elu D[om]nulu. COD. VOR. 134/29. De boale a se mîntui cerea de la Hristos. CORESI, EV. 57. Doftorii cei desăvîrșiți și înțelepți. . . să arăte pre acela. . . mîntuit de boală. TIM, P. 1. Nu mă mai pot măntui de friguri (a. 1745). IORGA, S. D. XXI, 128. Măi bărbate, Blăstemate, De cînd in ai sămănat, Boală-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește De boală mă mîntuiește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457, cf. ANT. LIT. POP. I, 121. 4. R e f l. (Învechit) A se dezvinovăți, a se scuza, a se justifica. Leșii să mîntuie de cătră Vasilie Vodă și dzice că nu sînt Ieși, ce sînt moldoveni aceie ce pradă. NECULCE, L. 18. Lui Brancovanu încă nu i-au venit poruncă să meargă la veziriul, dară el s-au măntuit, bag-samă, că în țeară sînt lăcuste. ȘINCAI, HR. III, 160/17, cf. i, 262/10, II, 46/16, 282/20, 297/26. Să mîntuia cu aceaia cum că podul este făcut din copaci. BĂRAC, T. 24/8. 5. T r a n z. (Folosit și a b s o l.), r e f l. și i n t r a n z. (Popular) A (se) termina, a (se) încheia, a (se) sfîrși, a (se) isprăvi. Cît ave, da cu carteci, dar dacă s-au mîntuit, Dau de știre Eteriei. BELDIMAN, E. 52/33. Au-mîntuit de mîncat friptura. NEGRUZZI, S. I, 83. Focul se mîntuie în vatră. id. S. II, 63. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. Mă uimești dacă nu mîntui. . . Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i ! EMINESCU, O. I, 154. După ce mîntuim de băut cana ceia, ni se aduce alta pentru care mulțămeam crîșmăriței tot cu sărutări. CREANGĂ, A. 98. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. id. P. 159. Alergarea după noroc. . . se mîntuie cu moarte. GHEREA, ST. CR. I, 204. Furtună-ți fie gîndul și moartea o furtună; Sărac, pe căi să-ți mîntui visarea ta nebună. COȘBUC, P. I, 134. Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mîntuia clasa. DELAVRANCEA, H. T. 105. Dar mîntuie acest cîntec de durere, Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse. MURNU, O. 12. Nesocotite flecar, oricît ești la vorbă de meșter, Mîntuie ! id. I. 31. Cuconu Ionițâ își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II, 87. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I, 170. Irra ! Da mîntuiți odată, dați-mi bună pace ! BRĂESCU, V. 24, cf. id. A. 54. Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiților? SADOVEANU, O. X, 91. Va fi zaiafet, mai cu seamă diseară, după ce perceptorul o mîntui cu birul. PAS, L. I, 14, cf. 191, id. Z. I, 131. Toți cereau, în inima lor, să se mîntuie odată fărădelegile și măcelul. CAMILAR, N. I, 195. Cînd preotul mîntuie fiecare evanghelie de citit, fata face un nod într-o sforicică. SEVASTOS, N. 10. După ce vei mîntui de slujit, baba are să cesele caii. ȘEZ VII, 9. Dupî ŝi s-o mîntuit zocu oamini sî duc acasî. ALR I 299/600, cf. ALR I 254/592, 1 382/508, 510, 516, 518, 600, 677, 1 583/584, 1 595/343, 355, ALR SN I h 32. (R e f l. p a s.) După ce fata ce a început a rîșni s-a obosit, vine alta la rînd și tot așa pînă s-a mîntuit tot grîul de rășnit. SEVASTOS, N. 76. ◊ E x p r. (T r a n z.; regional) A mîntui (pe cineva) în bătaie = a bate (pe cineva) zdravăn, a snopi în bătaie. Era vai de capul fetei; o mîntuia în bătaie, nu alta ! SBIERA, P. 212. A mîntui (pe cineva) de zile = a omorî (pe cineva). Unde îl ajungea, acolo îl și mîntuia de zile. MARIAN, T. 277. Cînd îl țintiam și cugetam că acu-acu îl mîntuiesc de zile, el se făcea nevăzut. id. O. I, 298. (R e f l.) A se mîntui cu (cineva) sau (învechit, rar) a se mîntui de viață = a muri. Aproape era să se mîntuiască și de viață cîte trei. N. COSTIN, LET. II, 129/32. S-a mîntuit cu el. . . s-a îndurat Dumnezeu să-l strîngâ. V. ROM. februarie 1954, 108. S-a mîntuit ! = gata! nu mai e nimic de făcut, de discutat! N-ai ce-i face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i porunca, s-a mîntuit. GANE, N. II, 95. Nu mai e scăpare: plastografii, dovediți nu mai au scăpare . . . s-a mîntuit ! CARAGIALE, O. IV, 162. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit ! Strașnic român ! SADOVEANU, O. I, 167. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni. ȘEZ. I, 100. – Prez. ind.: mîntui și mîntuiesc. – Și: (învechit) măntuí vb. IV. – Din magh. ment.

MÎNTUÎRE s. f. Acțiunea de a (se) m î n t u i. 1. (Învechit și popular) Scăpare, salvare; s p e c. dezrobire, eliberare; (astăzi, rar) mîntuință (1). Cf. m î n t u i (1). Patrusprădzeace dzile sîntu astădzi de cîndu așteptați nemîncați. . ., deaci rrogu voi se luați hrană, iaste amu cătră a voastră mântuire. COD. VOR. 92/28. Astăzi fu mântuire casei aceștiia. CHEIA ÎN. 101^r/29. Unii. . . rădicînd mînile spre mulțămire cătră ceriu pentru nenădăjduita mîntuire ce cîștigasă. DRĂGHICI, R. 21/8, cf. 168/11. N-avu alt mijloc de mîntuire decît fuga. ASACHI, S. L. ii, 35, cf. POLIZU. Ziua dreptății se apropie. . ., toate popoarele s-au mișcat. . . căci furtuna mîntuirei au început ! RUSSO, S. 148. În popor, fraților ! Acolo este mîntuirea, puterea, onoarea și gloria noastră ! BOLLIAC, O. 240, cf. PONTBRIANT, D. Jură de-a nu spune nimănui Taina cea de mîntuire ce-am venit ca să ți-o spui. HASDEU, R. V. 91, cf. COSTINESCU, LM. Mă uitam pe furiș la ușa măntuirii și tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. Pentru că ție îți sînt datoare mîntuirea puilor mei, mă învoiesc. ISPIRESCU, L. 90, cf. DDRF, ALEXI, W. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului. HOGAȘ, M. N. 111. Toate nemulțumirile așteptau mîntuire de la regele Franței. OȚETEA, R. 156, cf. 317, 323. E bine că ești aici și ai venit ca să strîngem forțele noastre, spre mîntuirea satului. T. POPOVICI, SE. 112. ◊ (Popular, glumeț) Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace; să ne strîngem vro cîțiva, noi spre mîntuirea ta. CREANGĂ, A. 139. 2. (În limbajul bisericesc) Iertare de păcate, absolvire de pedeapsa divină; izbăvire, (astăzi rar) mîntuință (2), (învechit, rar) mîntuitură. A D[o]mnului iaste măntuirea, și spre oamenii tăi b[ago]slovenie ta. PSALT. SCH. 7/15, cf. PSALT. 3, 335. Cela ce inimile tuturor ispiteaște și socoteaște și cu folos mîntuire tocmeaște sufletelor noastre. CORESI, EV. 12, cf. 15, 447. Iubiților ! cu toată nevoința fac voaă scriso[a]re pentru măntuirea voastră. . . să vă nevoiți pentru credinț[a] svinților (a. 1618). GCR I, 49/12. Să să grijascâ de spăsenie și mîntuirea sufletelor (a. 1654). id. ib. 166/24. Ai dat lor măntuire și ai măntuit pre dînșii. BIBLIA (1688), 350²/12, cf. 109²/25. Și omul acela ce creade. . ., iar nu viețuiaște ca un creștin, să n-aibă nădeajde de mîntuire (a. 1742). GCR II, 31/22, cf. 62/14. Aceastea deaca auzi tânărul altă nimică nu mai adaosă a grăi, că să atinseasă de inima lui cuvîntul (de mîntuire). VARLAAM-IOASAF, 18^v/13. Văd seamnele de mîntuire Din locul de osîndire (a. 1802). GCR II, 192/35. Of ! nimic n-am făcut pînă acum pentru mîntuirea sufletului meu. MARCOVICI, C. 10/15. Orîndui a să conduce Branda la o închisoare, ca în singurătatea înspăimîntătoare să afle mîntuirea ei prin prefacirea simțimîntelor. ASACHI, S. L. II, 55, cf. COSTINESCU. ◊ Anul mîntuirii = anul sau de la anul în care s-a născut Isus Cristos. S-au tipărit în anul mîntuirei 1700, ghenarie (a. 1700). GCR I, 336/26. Au slobozit hrisov domnesc din anul măntuirei 1853, avgust în 12 (a. 1856). URICARIUL, IV, 413/12. De la mîntuire = de la nașterea lui Isus Cristos. La 1360 de la mîntuire. VĂCĂRESCUL, IST. 252. ♦ (Regional, glumeț) Mîntuirea sufletului = băutură alcoolică. CHEST. VIII 112/11. ♦ (Învechit; concretizat) Jertfă oferită divinității pentru iertarea păcatelor; prinos, dar. Veți pune pre . . . [jertfelnic] arderile de tot ale voastre, și mîntuirile voastre, oile și vițeii voștri în tot locul. BIBLIA (1688), 53²/50. Vor da fieșcarele mîntuire pentru sufletul lor D[o]mnului. ib. 61²/3. 3. (Învechit, rar) Liniște, pace, siguranță. Să dusără cu mîntuire de la dînsul. BIBLIA (1688), 19¹/14. – Pl.: mîntuiri. – Și: (învechit și regional) măntuire s. f. – V. mîntui.