MÂNTUÍ, (1, 4) mấntui, (2, 3) mântuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) a sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: (2, 3) mấntui] – Din magh. menteni.

măntui v vz mântui

măntuire sf vz mântuire

mântui [At: PSALT. HUR. 28^v/6 / V: (înv) măn~ / Pzi: mântui și ~esc / E: mg ment] 1-2 vtr (Îvp) A (se) salva dintr-o primejdie, de o nenorocire etc. 3-4 vtr (Spc) A (se) dezrobi. 5-6 vtrp (Bis) (A ierta sau) a obține iertarea pentru păcatele săvârșite Si: a (se) izbăvi. 7-8 vtr (Îvp) A (se) vindeca de o boală. 9 vr (înv) A se dezvinovăți. 10-11 vrt(a) (Pop) A (se) termina. 12 vt (Reg; îe) A ~ în bătaie A bate zdravăn. 13 (Îlv) A~ de zile A omorî. 14 vr (Îe) A se ~ cu (cineva) sau (îvr) a se ~ de viață A muri. 15 (Îe) S-a ~t! Gata!

mântuire sf [At: COD. VOR. 92/28 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ri / E: mântui] 1 (Îvp) Scăpare. 2 (Spc) Dezrobire. 3 (Bis) Iertare de păcate Si: izbăvire, mântuință (2), mântuit¹ (3), mântuitură. 4 (Bis; îs) Anul ~rii An în care s-a născut Iisus Hristos. 5 (Reg; gmț; îs) -a sufletului Băutură alcoolică. 6 a (înv; ccr) Jertfa oferită divinității pentru iertarea păcatelor Si: prinos. 7 (Îvr) Liniște și siguranță.

MÂNTUÍ, mấntui, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În limbaj bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: mântuiesc] – Din magh. menteni.

MÎNTUÍ, mîntui și mîntuiesc, vb. IV. Tranz. l. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.); a salva, a izbăvi. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți; O, mîntuie-i, de vrei, că poți. COȘBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Refl. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa! CREANGĂ, P. 87. O nație nu se poate mîntui decît prin sine însăși. BĂLCESCU, O. I 94. ♦ (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). Îs bolnavă și mai moartă, Cînepă cade de coaptă. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește. ANT. LIT. POP. I 121. ◊ Fig. Eu cu dor, mîndra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor... De dor să ne mîntuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ (În concepția religioasă) Doamne ferește și ne păzește și ne mîntuiește! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrși. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniță își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II 87. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara. CREANGĂ, P. 159. ◊ Absol. Pe spate-și lasă capul: «Mă uimești, dacă nu mîntui. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!» EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute în toamnă. PAS, Z. I 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine! CREANGĂ, A. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. ◊ Expr. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit! Strașnic romîn! SADOVEANU, P. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, ȘEZ. I 100.

MÎNTUÍRE, mîntuiri, s. f. Acțiunea de a mîntui și rezultatul ei; salvare, scăpare, izbăvire; dezrobire, eliberare. Nu te mai gîndi la nici o mîntuire, căci nu mai e nici una. GALACTION, O. I 72. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului. HOGAȘ, M. N. Mă uitam pe furiș la ușa mîntuirii și tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. ♦ (În concepția religioasă) Iertare de păcate, izbăvire.

A SE MÂNTUÍ mă ~iésc intranz. 1) pop. A ajunge la capăt; a se încheia; a se termina. * ~ (cu cineva) a muri. 2) rel. A-și ispăși păcatele; a scăpa de pedeapsa divină. [Și mântui] /<ung. menteni

A MÂNTUÍ ~iésc tranz. pop. 1) A face să se mântuie. 2) A scoate cu bine dintr-o situație complicată; a scăpa; a salva. 3) fam. A lipsi de viață; a omorî; a răpune; a sfârși. ~ de zile. [Și mântui] /<ung. menteni

mântuì v. 1. a scăpa din vr’o primejdie: a mântui țara de dușmani; 2. a se scăpa de ceva neplăcut: voiu să mă mântuiu cu totul de dânșii OD. 3. a dărui mântuirea eternă: mântuiește, Doamne, norodul tău! 4. Mold. a isprăvi, a se termina: a mântuit lucrul. [Ung. MENTENI].

mântuire f. 1. scăpare; 2. răscumpărarea păcatelor; Armata mântuirii, sectă protestantă fondată în 1865, reformată în 1878 de pastorul Booth, spre a reînsufleți interesul pentru destinele religioase ale omului; 3. isprăvire.

mî́ntuĭ și -ĭésc, -í v. tr. (ung. menteni, a salva, a feri [d. ment, liber], de unde și rut. mentuváti, sîrb. mentovati. Cp. cu cortorosesc, a libera, a priva). Est. Salvez, scap: mîntuĭește-mă Doamne! Termin, sfîrșesc, isprăvesc: a mîntui o treabă. A mîntui în bătaĭe, a prăpădi, a omorî în bătaĭe. V. refl. Mă cortorosesc: nu știam cum să mă mîntuĭ de el. Vechĭ. Mă justific, mă scuz: Leșiĭ se mîntuĭaŭ de către Vasilie Vodă și ziceaŭ că nu sînt Leșĭ, ce sînt Moldovenĭ aceĭ ce pradă (Nec. Let. 2, 185).

mîntuíre f. Acțiunea de a mîntui. Mîntuirea păcatelor, ĭertarea (expierea) păcatelor.

mântui² (a ~) (a termina) (pop.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mântui, 3 mântuie, imperf. 1 mântuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să mântui, 3 să mântuie

mântui¹ (a ~) (a izbăvi, a vindeca) vb., ind. prez. 1 sg. mântuiesc/mântui, 3 sg. mântuiește/mântuie, imperf. 1 mântuiam; conj. prez. 1 sg. să mântuiesc/să mântui, 3 să mântuiască/să mântuie

!mântuire s. f., g.-d. art. mântuirii

!mântui² (a ~) (a izbăvi, a vindeca) vb., ind. prez. 3 sg. mântuiește/mântuie, imperf. 3 sg. mântuia; conj. prez. 3 să mântuiască/să mântuie

mântui¹ (a ~) (a termina) (pop.) vb., ind. prez. 3 mântuie, imperf. 3 sg. mântuia; conj. prez. 3 să mântuie

mântuire s. f., g.-d. art. mântuirii; pl. mântuiri

mântuí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mântuie, imperf. 3 sg. mântuiá (a salva, a vindeca ind. prez. 1 sg. măntuiésc, 3 sg. mântuiéște; conj. prez. 3 sg. și pl. mântuiáscă)

mântuíre s. f., g.-d. art. mântuírii; pl. mântuíri

mîntui (ind. prez. 1 sg. mîntui, 3 sg. și pl. mîntuie)

mântuesc, – uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

MÂNTUÍ vb. (BIS.) a (se) izbăvi, a (se) purifica, a (se) răscumpăra, a (se) salva, (înv.) a (se) scoate, a (se) scumpăra, a (se) scura, a (se) spăsi, (fig.) a (se) curăța, a (se) spăla. (S-a ~ de păcate.)

MÂNTUÍ vb. v. apăra, dezrobi, dezvinovăți, disculpa, elibera, emancipa, epuiza, isprăvi, încheia, justifica, libera, salva, scăpa, scoate, scuza, sfârși, termina.

MÂNTUÍRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mântuință, mântuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

MÂNTUÍRE s. v. dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, isprăvire, isprăvit, încheiere, liberare, salvare, scăpare, scoatere, sfârșire, sfârșit, terminare, terminat.

MÎNTUI vb. (BIS.) a (se) izbăvi, a (se) purifica, a (se) răscumpăra, a (se) salva, (înv.) a (se) scoate, a (se) scumpăra, a (se) scura, a (se) spăsi, (fig.) a (se) curăța, a (se) spăla. (S-a ~ de păcate.)

mîntui vb. v. APĂRA. DEZROBI. DEZVINOVĂȚI. DISCULPA. ELIBERA. EMANCIPA. EPUIZA. ISPRĂVI. ÎNCHEIA. JUSTIFICA. LIBERA. SALVA. SCĂPA. SCOATE. SCUZA. SFÎRȘI. TERMINA.

MÎNTUIRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mîntuință, mîntuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

mîntuire s. v. DEZROBIRE. ELIBERARE. EMANCIPARE. EMANCIPAȚIE. ISPRĂVIRE. ISPRĂVIT. ÎNCHEIERE. LIBERARE. SALVARE. SCĂPARE. SCOATERE. SFÎRȘIRE. SFÎRȘIT. TERMINARE. TERMINAT.

A mântui ≠ a începe

mîntuí (mîntuiésc, mîntuít), vb. – 1. A salva. – 2. A răscumpăra, a elibera. – 3. A termina, a sfîrși. – 4. (Refl.) A se salva, a se lecui. – 5. (Refl.) A se elibera, a se izbăvi. – 6. (Refl.) A se termina, a se sfîrși. Mag. menteni, din ment „liber” (Miklosich, Fremdw., 110; Cihac, II, 515; Weigand, Jb., XIII, 111; Tiktin; Iordan, Dift., 138; Berneker, II, 37; Gáldi, Dict., 94), poate prin intermediul sl., cf. sb., cr., slov. mentovani. Der. mîntuială, s. f. (bun sfîrșit, izbăvire; adv., fără grijă, dat rasol); mîntuință, s. f. (izbăvire, răscumpărare); mîntuitor, adj. (salvator).

mântuí, mântui, vb. tranz., refl. – 1. A (se) salva, a (se) izbăzi. 2. A (se) vindeca, a (se) tămădui. 3. A (se) termina, a (se) sfârși. – Din magh. menteni „a salva” < magh. ment „liber” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Tiktin, Iordan, Berneker, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

„Extra ecclesiam nulla salus” (lat. „În afară de biserică nu este mântuire”), expresie întâlnită în scrierile lui Origen și mai ales ale lui Ciprian de Cartagina, care concentrează doctrina tradițională despre raportul dintre Bis. și sfintele taine, în special botezul, doctrină care se aplică azi mai ales cu privire la validitatea tainelor.

mântuíre, mântuiri s. f. Actul prin care Dumnezeu, prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabilește omul în starea de comuniune personală cu El, dându-i acestuia premisele unei vieți noi, veșnice; răscumpărare. ◊ Coiful mântuirii v. coif. – Din mântui.

DIXI (ET SALVAVI ANIMAM MEAM) (lat.) am spus (și mi-am mântuit sufletul) – Formulă rostită de filozofi și de juriști la încheierea argumentărilor și a pledoariilor. Prin ea se subliniază că ai spus tot ce ai avut de spus.

MĂNTUÍ vb. IV v. mîntui.

MĂNTUIRE s. f. v. mîntuire.