2 intrări

31 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

MÂNTUÍ, (1, 4) mấntui, (2, 3) mântuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În religia creștină) A (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) a sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: (2, 3) mấntui] – Din magh. menteni.

MÂNTUÍRE, mântuiri, s. f. Acțiunea de a (se) mântui și rezultatul ei; mântuință. [Pr.: -tu-i-] – V. mântui.

MÂNTUÍ, mấntui, vb. IV. Tranz. și refl. 1. (Pop.) A (se) salva (dintr-o primejdie, din robie, de la moarte etc.). 2. (Pop.) A (se) vindeca (de o boală). 3. (În limbaj bisericesc) A ierta sau a obține iertarea pentru păcatele săvârșite, a scăpa de pedeapsa divină; a (se) izbăvi, a (se) salva. 4. (Pop.) A (se) termina, a (se) isprăvi, a (se) sfârși. ◊ Expr. (Refl.) A se mântui cu... = a muri. [Prez. ind. și: mântuiesc] – Din magh. menteni.

MÂNTUÍRE, mântuiri, s. f. Acțiunea de a (se) mântui și rezultatul ei; mântuință. [Pr.: -tu-i-] – V. mântui.

MÎNTUÍ, mîntui și mîntuiesc, vb. IV. Tranz. l. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.); a salva, a izbăvi. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți; O, mîntuie-i, de vrei, că poți. COȘBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Refl. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa! CREANGĂ, P. 87. O nație nu se poate mîntui decît prin sine însăși. BĂLCESCU, O. I 94. ♦ (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). Îs bolnavă și mai moartă, Cînepă cade de coaptă. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește. ANT. LIT. POP. I 121. ◊ Fig. Eu cu dor, mîndra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor... De dor să ne mîntuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ (În concepția religioasă) Doamne ferește și ne păzește și ne mîntuiește! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrși. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniță își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II 87. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara. CREANGĂ, P. 159. ◊ Absol. Pe spate-și lasă capul: «Mă uimești, dacă nu mîntui. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!» EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute în toamnă. PAS, Z. I 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine! CREANGĂ, A. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. ◊ Expr. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit! Strașnic romîn! SADOVEANU, P. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, ȘEZ. I 100.

MÎNTUÍRE, mîntuiri, s. f. Acțiunea de a m î n t u i și rezultatul ei; salvare, scăpare, izbăvire; dezrobire, eliberare. Nu te mai gîndi la nici o mîntuire, căci nu mai e nici una. GALACTION, O. I 72. Mîntuirea mea stătea în traista umflată de la șoldul călugărului. HOGAȘ, M. N. Mă uitam pe furiș la ușa mîntuirii și tot scăpăram din picioare. CREANGĂ, A. 5. ♦ (În concepția religioasă) Iertare de păcate, izbăvire.

mântuí1 (a ~) (a termina) (pop.) vb., ind. prez. 3 mấntuie, imperf. 3 sg. mântuiá; conj. prez. 3 să mấntuie

!mântuí2 (a ~) (a izbăvi, a vindeca) vb., ind. prez. 3 sg. mântuiéște/mấntuie, imperf. 3 sg. mântuiá; conj. prez. 3 mântuiáscă/să mấntuie

mântuíre s. f., g.-d. art. mântuírii; pl. mântuíri

mântuí vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. mântuie, imperf. 3 sg. mântuiá (a salva, a vindeca ind. prez. 1 sg. măntuiésc, 3 sg. mântuiéște; conj. prez. 3 sg. și pl. mântuiáscă)

mântuíre s. f., g.-d. art. mântuírii; pl. mântuíri

MÂNTUÍ vb. (BIS.) a (se) izbăvi, a (se) purifica, a (se) răscumpăra, a (se) salva, (înv.) a (se) scoate, a (se) scumpăra, a (se) scura, a (se) spăsi, (fig.) a (se) curăța, a (se) spăla. (S-a ~ de păcate.)

MÂNTUÍ vb. v. apăra, dezrobi, dezvinovăți, disculpa, elibera, emancipa, epuiza, isprăvi, încheia, justifica, libera, salva, scăpa, scoate, scuza, sfârși, termina.

MÂNTUÍRE s. (BIS.) izbăvire, salvare, (livr.) redempțiune, (înv.) mântuință, mântuitură, spăseală, spăsenie, spăsire. (~ unui păcătos.)

MÂNTUÍRE s. v. dezrobire, eliberare, emancipare, emancipație, isprăvire, isprăvit, încheiere, liberare, salvare, scăpare, scoatere, sfârșire, sfârșit, terminare, terminat.

mîntuí (mîntuiésc, mîntuít), vb.1. A salva. – 2. A răscumpăra, a elibera. – 3. A termina, a sfîrși. – 4. (Refl.) A se salva, a se lecui. – 5. (Refl.) A se elibera, a se izbăvi. – 6. (Refl.) A se termina, a se sfîrși. Mag. menteni, din ment „liber” (Miklosich, Fremdw., 110; Cihac, II, 515; Weigand, Jb., XIII, 111; Tiktin; Iordan, Dift., 138; Berneker, II, 37; Gáldi, Dict., 94), poate prin intermediul sl., cf. sb., cr., slov. mentovani. Der. mîntuială, s. f. (bun sfîrșit, izbăvire; adv., fără grijă, dat rasol); mîntuință, s. f. (izbăvire, răscumpărare); mîntuitor, adj. (salvator).

A SE MÂNTUÍ mă ~iésc intranz. 1) pop. A ajunge la capăt; a se încheia; a se termina. ◊ ~ (cu cineva) a muri. 2) rel. A-și ispăși păcatele; a scăpa de pedeapsa divină. [Și mântui] /<ung. menteni

A MÂNTUÍ ~iésc tranz. pop. 1) A face să se mântuie. 2) A scoate cu bine dintr-o situație complicată; a scăpa; a salva. 3) fam. A lipsi de viață; a omorî; a răpune; a sfârși. ~ de zile. [Și mântui] /<ung. menteni

mântuì v. 1. a scăpa din vr’o primejdie: a mântui țara de dușmani; 2. a se scăpa de ceva neplăcut: voiu să mă mântuiu cu totul de dânșii OD. 3. a dărui mântuirea eternă: mântuiește, Doamne, norodul tău! 4. Mold. a isprăvi, a se termina: a mântuit lucrul. [Ung. MENTENI].

Intrare: mântui
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) mântui mântuire mântuit mântuind singular plural
mântuiește mântuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) mântuiesc (să) mântuiesc mântuiam mântuii mântuisem
a II-a (tu) mântuiești (să) mântuiești mântuiai mântuiși mântuiseși
a III-a (el, ea) mântuiește (să) mântuiască mântuia mântui mântuise
plural I (noi) mântuim (să) mântuim mântuiam mântuirăm mântuiserăm, mântuisem*
a II-a (voi) mântuiți (să) mântuiți mântuiați mântuirăți mântuiserăți, mântuiseți*
a III-a (ei, ele) mântuiesc (să) mântuiască mântuiau mântui mântuiseră
verb (VT343) infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) mântui mântuire mântuit mântuind singular plural
mântuie mântuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) mântui (să) mântui mântuiam mântuii mântuisem
a II-a (tu) mântui (să) mântui mântuiai mântuiși mântuiseși
a III-a (el, ea) mântuie (să) mântuie mântuia mântui mântuise
plural I (noi) mântuim (să) mântuim mântuiam mântuirăm mântuiserăm, mântuisem*
a II-a (voi) mântuiți (să) mântuiți mântuiați mântuirăți mântuiserăți, mântuiseți*
a III-a (ei, ele) mântuie (să) mântuie mântuiau mântui mântuiseră
Intrare: mântuire
mântuire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular mântuire mântuirea
plural mântuiri mântuirile
genitiv-dativ singular mântuiri mântuirii
plural mântuiri mântuirilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)