mântuință sf [At: DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39 / V: (reg) măn~ / Pl: ~țe / E: mântui + -ință] 1 (Asr) Scăpare. 2 (Bis; asr) Mântuire (3). 3 (Bis; îs) Semnul ~ții Cruce. 4 (Bis; îs) ~ța lumii An al nașterii lui Iisus Hristos. 5 (Înv) Dezvinovățire.

mântuință f. mijloc de mântuire.

măntuință sf vz mântuință

MÎNTUINȚĂ s. f. (Învechit) Mîntuire. Starea noastră tristă cere mîntuință, Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, la TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III 419.

mîntuínță f., pl. e. Vechĭ. Mîntuire. Scuză, justificare.

mântuință (înv.) s. f., g.-d. art. mântuinței; (dezvinovățiri) pl. mântuințe

mântuință (înv.) s. f., g.-d. art. mântuinței; pl. mântuințe

mântuință s. f., g.-d. art. mântuinței; pl. mântuințe

MÂNTUINȚĂ s. v. izbăvire, mântuire, salvare, scăpare.

mîntuință s. v. IZBĂVIRE. MÎNTUIRE. SALVARE. SCĂPARE.

MĂNTUÍNȚĂ s. f. v. mîntuință.

MÎNTUÍNȚĂ s. f. 1. (Astăzi rar) Mîntuire (1). Pentru ceia ce . . . să trudesc și ceia ce-s în robie, și de mîntuința lor D[o]mnului să ne rugăm. DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39. Am avut nădejde de mîntuință din mîinile turcilor (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 107/13. Nu să poate nici o mîntuință fără primejdie și făr-de pagubă. IST. Ț. R. 24, cf. 22, 25. Purtînd de grijea mîntuinții acestor crivățeane năroade. CANTEMIR, HR. 21, cf. KLEIN, D. 376, BUDAI-DELEANU, Ț. 381, lb. Trebuia să caute împregiur de sine și să veadă, nu cumva resare și pentru el o zi de mîntuință. BARIȚIU, P. A. I, 153, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Starea noastră tristă cere mîntuință Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, ap. TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III, 419. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Își mai încordă dară și cele mai de pe urmă puteri ale sale și ale calului, ca să ajungă să vadă ori de nu-și va afla aici mîntuința. SBIERA, P. 227. 2. (În limbajul bisericesc; astăzi rar) Mîntuire (2). Credința cea bună agoniseaște măntuință sufletului. VARLAAM, C. 181, cf. 235. De multe cuprins năpăști cătră sf[i]nția ta năzuiesc mîntuință cerând, o maică. DOSOFTEI, ap. GCR I, 214/17, cf. id. PS. 31/5. Din cuvîntul lui D[u]mnezău iau mîntuință (a. 1683). GCR I, 270/13. Pentru mîntuința sufletului lui din muncile veacinice. . . să să fie rugat. CANTEMIR, HR. 195. Lucrurile cele ce ar fi spre folosul mîntuinței sufletelor voastre. ANTIM, P. 126. Celălalt. . . lasă răutatea și iar să întoarce pre calea mîntuinței. id. ib. 169. Multe mijloace ni-au arătat marele și prea înaltul D-zeu cătră sufleteasca măntuințâ și cătră viața cea de sus și vecinică (a. 1756). URICARIUL, X, 210. Să se facă această rugăciune cătră D[u]mnezeu pentru mîntuința ta. MAIOR, P. 139/19. În cazuri cînd se pare periclitată chiar mîntuința sufletelor, atunci oamenii se împlu de ură și răzbunare. BARIȚIU, P. A. I, 219, cf. 397, PANN, P. V. II, 25/13. ◊ Semnul mîntuinții = crucea. Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerei, nădejdea suferinței. ALEXANDRESCU, O. I, 79. Mîntuința lumii = anul nașterii lui Isus Cristos. Vleat de la Adam 7206, iară de la mîntuinta lumii 1 698. CANTEMIR, ap. GCR I, 322/18. 3. (Învechit) Dezvinovățire, scuză, justificare. Au dăruit solul pre carele îl prinsese și l-au slobozit, primind mîntuințele căci au cuprins Chilia. ȘINCAI, HR. II, 46/19, cf. 318/8, I, 297/35. Să nu aibă nici o mîntuință de nu vor fi fiii lor buni. MAIOR, D. 26. Ele. . . arătîndu-mi mii de mîntuințe, să căia căci nu mi-au ascultat. BĂRAC, ap. TDRG. – Pl.: mîntuințe. - Și: (regional) măntuínță s. f. – Mîntui + suf. -ință.