HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui.

HURUIT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat (cu zgomot mare). [Var.: huluit, -ă adj.] – V. hurui.

huruit³, ~ă a vz huluit²

huruit¹ sn [At: VLAHUȚĂ, D. 121 / V: hulu~, uru~ / Pl: ~uri / E: hurui¹] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. – V. hurui.

HURUIT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Reg.) Dărâmat, surpat. [Var.: huluit, -ă adj.] – V. hurui.

HURUIT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Transilv.) Dărîmat, dărăpănat, năruit. (Atestat în forma huluit) Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. – Variantă: huluit, -ă adj.

HURUIT¹ s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126.

HULUIT, -Ă adj. v. huruit².

hului² v vz hurui

huluit², ~ă a [At: DOINE, 351 / V: huru~, ul~ / Pl: ~iți, ~e / E: hului¹] 1 Dărâmat². 2 (D. case) Dărăpănat². 3 Căzut într-o parte. 4 (Fig) Vătămat². 5 (Fig) Obosit².

huluit³ sn vz huruit¹

hurui¹ [At: COȘBUC, B. 86 / V: hului, ur~ / Pzi: 3 huruie / E: fo] 1 vi A face un zgomot ca acela al mersului unei căruțe Si: a hodorogi (1), a hurdui (1) 2 vi A rostogoli cu zgomot un butoi Si: a hurdui (2). 3 vi A face zgomotul de cădere a mai multor obiecte tari unul peste altul Si: a hurdui (3). 4 vr (Înv) A se descărca mai multe pistoale. 5 vr (D. porumbel sau curcan) A emite sunetul caracteristic speciei. 6 vr (Reg) A se dărâma.

urui² v vz hurui¹

uruit¹ sn vz huruit

HULUI vb. IV. V. hurui.

HULUIT, -Ă adj. V. huruit².

HULUIT, -Ă adj. v. huruit.

HURUI, pers. 3 huruie, vb. IV. 1. Intranz. A face un zgomot ca acela ce se aude cînd umblă o căruță, cînd se rostogolește un butoi sau cînd cad mai multe obiecte tari unul peste altul dintr-o dată; a durui. Prin pod șoarecii huruiau: dăduse de nuci. SADOVEANU, P. 105. Camionul a început să huruie. Tare. Asurzitor. SAHIA, N. 92. Pe afară mai huruia cînd și cînd cîte-o trăsură. SANDU-ALDEA, D. N. 252. 2. Refl. (Transilv.) A se dărîma, a se nărui, a se surpa. O casă care era să să huruie, de veche. RETEGANUL, P. IV 54. – Variante: (2) hului (SLAVICI, N. I 55), (1) urui (IOSIF, P. 37, COȘBUC, P. I 102) vb. IV.

A HURUI pers. 3 huruie intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare etc. în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a durui. 2) (despre porumbei) A scoate sunete caracteristice speciei; a gurui. /Onomat.

huruì v. a scoate un sunet șuierător, a face sgomot din cădere sau din sguduire. [Onomatopee].

húruĭ, a -í v. intr. (imit. V. hîrîĭ). Se zice despre huĭetu pe care-l fac trăsurile, trenu, tunurile orĭ alte lucrurĭ grele cînd merg saŭ se prăbușesc. – Rar -ĭesc.

huruit s. n.

huruit s. n.

huruit s. n.

hurui (a ~) vb., ind. prez. 3 huruie, imperf. 3 pl. huruiau; conj. prez. 3 să huruie

hurui (a ~) vb., ind. prez. 3 huruie, imperf. 3 sg. huruia; conj. prez. 3 să huruie

hurui vb., ind. și conj. prez. 3 sg. huruie, imperf. 3 sg. huruia

hurui (ind. prez. 3 sg. și pl. huruie)

huruesc, -rue 3, -ruiam 1 imp.

HURUIT s. v. huruitură.

HURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

HURUI vb. v. dărăpăna, dărâma, nărui, prăbuși, prăvăli, risipi, surpa.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hâțâi, a hâțâna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgâlțâi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drâgâi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

hurui vb. v. DĂRĂPĂNA. DĂRÎMA. NĂRUI. PRĂBUȘI. PRĂVĂLI. RISIPI. SURPA.

HURUI vb. 1. a durăi, a durui, a hodorogi, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.) 2. a clătina, a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța l-a ~ zdravăn.)

hului, pers. 3 sg. huluiește, vb. IV refl. (reg.) a se dărâma, a se nărui.

hurui, vb. intranz. – A face zgomot (ref. la căruțe). – Onomatopee (Șăineanu, DEX, MDA).