9 definiții pentru huruit (s.n.)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură. – V. hurui.

huruit1 sn [At: VLAHUȚĂ, D. 121 / V: hulu~, uru~ / Pl: ~uri / E: hurui1] 1-5 Huruire (1-5). 6 Dărâmare.

HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui; huruitură, huruială, hurduitură. – V. hurui.

HURUÍT1 s. n. Faptul de a (se) hurui și zgomotul produs de ceva care huruie. Scrîșnește macaraua de la laminor și, îndepărtat, se aude stins huruitul macaralei de încărcare. CĂLUGĂRU, O. P. 467. Nourii se frămîntau mînioși deasupra văii satului, aruncînd, din cînd în cînd, săgeți de fulgere și un huruit înăbușit care se pierdeau în depărtare. BUJOR, S. 62. Huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, O. A. I 126.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

HURUIT s. duduit, duduitură, durăit, durăitură, duruit, huruială, huruitură, (reg.) durăt, hurduitură, (Mold.) durduit. (~ unui vehicul pe o stradă pietruită.)

Intrare: huruit (s.n.)
substantiv neutru (N29)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • huruit
  • huruitul
  • huruitu‑
plural
genitiv-dativ singular
  • huruit
  • huruitului
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

huruit (s.n.)

etimologie:

  • vezi hurui
    surse: DEX '98 DEX '09