Furii f. pl. Mit. cele trei divinități infernale: Alecto, Megera și Tisiphona.

FURIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furie] – Din fr. furie, lat. furia.

fur sm [At: COD. VOR. 161/2 / Pl: ~i / E: ml fur, furis] (Înv) 1 Hoț. 2 Tâlhar.

furie sf [At: VĂCĂRESCUL, IST. 256/44 / P: ~ri-e / A și: ~rie / Pl: ~ii / E: fr furie, lat furia] 1 Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine Si: mânie, turbare. 2 Violență. 3 (Îlav) Cu ~ Extrem de furios. 4 (Îal) Cu putere mare, nestăvilită. 5 (Fig; rar) Dorință puternică, nestăpânită Si: pasiune, patimă. 6 (D. lucruri) Mișcare violentă. 7 (Mit) Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele romanilor, chinuiau sufletele păcătoșilor.

†FUR sm. Hoț: ~ zicem celui ce fură, adică ia pe ascuns LEG. CAR. [lat. fur, -rem].

*FURIE sf. 1 Mînie grozavă, nestăpînită, turbare ¶ 2 Violență grozavă; patimă nestăpînită ¶ 3 pl. 🔱 Numele a trei divinități feminine din Infernul păgîn, a căror menire era să chinuească pe cei vinovați (🖼 2247) ¶ 4 familiar Femeie rea și iute la mînie [fr.].

FURIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furie] – Din fr. furie, lat. furia.

FUR, furi, s. m. (Învechit și arhaizant) Hoț; tîlhar. Începu a cerceta penele împrăștiate, și după ele gîci urma furilor. SADOVEANU, P. S. 100. Datinele țării sale dă morții pe furi. ISPIRESCU, L. 77. Începuse a pune pe versuri laudele sale, arătînd... dreapta-i strășnicie împotriva prădătorilor ș-a furilor. ODOBESCU, S. A. 111.

FURIE, furii, s. f. 1. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpînirea de sine; mînie puternică, nestăpînită. Numai moșieri și arendași în tribune... Parcă discursurile de-aici o să-i apere de furia țăranilor. REBREANU, R. II 34. Toată furia lui Vasile se descărcase asupra nevestei. BUJOR, S.92. Ea începe a plînge, temîndu-se de furia zînelor. RETEGANUL, P. II 17. ◊ (Metaforic) Puterile adîncului se treziseră de pretutindeni și, subt ocrotirea oarbă a nopții, își dezlănțuiră asupra pămîntului îngrozit furia lor prăpăditoare. HOGAȘ, M. N. 175. ◊ Loc. adv. Cu furie = în chip furios, cu putere mare, nestăvilită. Seara însă vîntul începu să sufle cu furie și să ridice chiar valuri pe Dunăre. BOLINTINEANU, O. 265. Oastea lui Ieremia-vodă se îmbărbătează și cade cu furie peste flancurile oastei secuiești. BĂLCESCU, O. I 343. 2. (Rar) Dorință, patimă, pornire nestăpînită. Ladislav... se încearcă a pune stavilă furiei lor de coprinderi. BĂLCESCU, O. II 12.

FURIE s.f. 1. Mînie violentă, nestăpînită; violență. ♦ (Fig.; rar) Dorință, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele celor antici, chinuiau sufletele păcătoșilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].

FURIE s. f. 1. mânie violentă, nestăpânită; violență. 2. (pl.) cele trei divinități ale infernului, care, în credințele anticilor, chinuiau sufletele păcătoșilor. (< fr. furie, lat. furia)

FUR ~i m. înv. Persoană care fură; hot. /<lat. fur, furis

FURIE ~i f. Stare de extremă enervare; mânie violentă, impetuoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

FURIE ~i f. 1) mai ales la pl. (în mitologia romană) Zeiță a răzbunării și a pedepsirii celor nimeriți în infern. 2) fig. Femeie rea și arțăgoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

fur m. hoț: cu cei furi nu te-ai luptat? POP. [Lat. FUR].

furie f. 1. mânie foarte violentă; 2. ardoare extremă, impetuozitate: furia tinerețelor; 3. fig. femeie rea și mânioasă.

1) fur m. (lat. fûr, it. sp. [Aragon] furo, vfr. fur). Vechĭ. Rar azĭ. Hoț.

*fúrie f. (lat. Furia, una din cele treĭ divinitățĭ infernale și oribile la Romanĭ. V. furios, furoare). Mare mînie, furoare. Mare ardoare, mare avînt: furia ataculuĭ artileriiĭ. Fig. Femeĭe foarte rea și furioasă.

fur (înv.) s. m., pl. furi

furie (mânie; femeie rea; zeitate romană a Infernului) (desp. -ri-e) s. f., art. furia (desp. -ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (desp. -ri-i-)

fur (înv.) s. m., pl. furi

furie (-ri-e) s. f., art. furia (-ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (-ri-i-)

fur s. m., pl. furi

furie s. f. (sil. -ri-e), art. furia (sil. -ri-a), g.-d. art. furiei; pl. furii, art. furiile (sil. -ri-i-)

fur (furi), s. m. – Hoț, tîlhar. – Mr., megl. fur. Lat. fūr (Pușcariu 676; Candrea-Dens., 689; REW 3590; DAR), cf. it., arag. furo, v. ven., v. fr. fur. Înv. Cf. fura, furt. – Der. furișor, s. m. (varietăți de viespe, Vespa vulgaris, Pompilus viaticus; abejorro, Bombus terrestris), dim. cu suf. -ișor; furesc, adj. (înv., al hoților).

furie (furii), s. f. – Mînie, violență. Lat. furia (XVIII). – Der. furios, adj., din fr. furieux; furibund, adj., din fr. furibond; înfuria, vb. (a mînia), pare der. modern de la furie, însă cunoaște o circulație populară destul de amplă.

Furii = Furiae.

Erinyes, numite și eumenide (eumenides) în mitologia greacă, furii (furiae sau dirae) de către romani, erau genii răzbunătoare care pedepseau fărădelegile muritorilor. Ele îi urmăreau mai ales pe ucigași (v. și Orestes, Alcmaeon), chinuindu-i sau luîndu-le mințile. Eriniile s-au născut din picăturile de sînge care au curs pe pămînt în urma mutilării lui Uranus. Erau socotite, în general, trei la număr: Alecto, Megaera și Tisiphone, reprezentate ca niște genii înaripate, cu șerpi în plete. Mai tîrziu, eriniilor li s-au atribuit și pedepsele la care erau supuși oamenii în Infern.

FUR s. v. bandit, hoț, pungaș, tâlhar.

FURIE s. v. copil.

FURIE s. înverșunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărâre, (înv. și reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

fur s. v. BANDIT. HOȚ. PUNGAȘ. TÎLHAR.

FURIE s. înverșunare, mînie, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) năvîrlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

furie s. v. COPIL.

fur, furi, s.n. Hoț, tâlhar: „...iară într-altă formă cine o va depărta, să fie judecat de Dumnezău ca un fur de cele sfinte” (Bârlea, 1909: 214). ■ (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomirești. (Sec. XV). – Lat. fur, furis „hoț” (DEX, MDA).

fur, furi, s.n. – Hoț, tâlhar. ♦ (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomirești. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. fur, furis „hoț” (Șăineanu; Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA).

fur, -i, s.n. – Hoț, tâlhar. (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomirești. – Lat. fur „hoț”.