exclamare sf [At: ROM. LIT. 8²/38 / V: (înv) echia~, (înv) esc~ / P: ex-cla~ / Pl: ~mări / E: exclama] 1 Rostire a cuvintelor pe un ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: exclamație. 2 Exclamație (2). 3 (Îs) Semnul ~mării Semn de punctuație (1) care se pune după o interjecție, un vocativ, propoziție exclamativă sau imperativă, cu scopul de a marca intonația Si: semn de exclamație (3), semnul mirării.

EXCLAMARE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. În gară e forfoteală de nedescris. Se aud țipete, exclamări desperate, îmbrățișări, plînset de femei și de copii. SAHIA, N. 47. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă.

EXCLAMARE s.f. Exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație (!) întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. [Var. esclamare s.f. / < exclama].

EXCLAMARE s. f. acțiunea de a exclama; exclamație. ♦ semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă. (< exclama)

EXCLAMARE ~ări f. v. A EXCLAMA. ◊ Semnul ~ării semn de punctuație folosit după interjecții, după propoziții exclamative și imperative sau după vocativ. /v. a exclama

echiamare sf vz exclamare

eschiama v vz exclama

esclama v vz exclama

esclamare v vz exclamare

exclama vt [At: BARASCH, M. II, 120/20 / V: (înv) esc~, (nob) scla~ / P: excla~ / Pzi: exclam / E: fr exclamer, lat exclamare] A rosti cuvintele cu ton ridicat (și prelungit) ca urmare a unei stări afective puternice Si: a striga.

*EXCLAMA (-am) vb. tr. A scoate exclamații [fr.].

*EXCLAMAȚIUNE, EXCLAMAȚIE sf. 1 Strigăt de bucurie, de mirare, de indignare, etc.: în larma aceasta... de exclamații, care-mi dau uneori impresia că mă găsesc într’o casă de nebuni VLAH. ¶ 2 📖 Punct de ~, semnul de punctuație! întrebuințat după o exclamație sau la sfîrșitul unei propozițiuni exclamative [fr.].

EXCLAMA, exclam, vb. I. Tranz. (Complementul este de obicei o interjecție sau o frază scurtă) A rosti cu ton ridicat, ca urmare a unei stări afective puternice. «Ce mai căpățînă!... Și înăuntru nici pic de creier!...» a exclamat lighioaia cea șireată. I. BOTEZ, ȘC. 43. Să facem ceva la iuțeală, exclamă un sublocotenent. BRĂESCU, V. A. 12.

ESCLAMA vb. I. v. exclama.

ESCLAMARE s.f. v. exclamare.

EXCLAMA vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclam, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMA vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)

A EXCLAMA exclam tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

exclamà v. a scoate exclamațiuni.

*exclám, a -á v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.

*exclamațiúne f. (lat. exclamátio, -ónis). Acțiunea de a exclama. Strigăt de bucurie, durere ș. a. Ret. O figură pin care exclamĭ, ca: O timpuri! O moravuri! (V. retorică). Semn de exclamațiune, semnu grafic care arată strigarea, compus dintr’un accent și un punct (!). – Și -áție și -áre.

exclamare s. f., g.-d. art. exclamării; pl. exclamări

exclamare s. f., g.-d. art. exclamării; pl. exclamări

exclamare s. f. → clamare

exclama (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. exclam, 3 exclamă; conj. prez. 1 sg. să exclam, 3 să exclame

exclama (a ~) vb., ind. prez. 3 exclamă

exclama vb., ind. prez. 1 sg. exclam, 3 sg. și pl. exclamă

exclam.

EXCLAMARE s. f. (< exclama < fr. exclamer, lat. exclamare): rostire a unui cuvânt, a unei propoziții sau a unei fraze cu o anumită modulație a vocii, cu exteriorizarea unei emoții, a unui sentiment; strigăt. Termen folosit în sintagma semnul exclamării (v. semn).

EXCLAMARE s. v. exclamație.

EXCLAMARE s. exclamație, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare, de protest.)

EXCLAMA vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)

EXCLAMA vb. a striga.