2 intrări

24 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație, întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. – V. exclama.

EXCLAMÁRE, exclamări, s. f. Acțiunea de a exclama și rezultatul ei; exclamație. În gară e forfoteală de nedescris. Se aud țipete, exclamări desperate, îmbrățișări, plînset de femei și de copii. SAHIA, N. 47. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă.

exclamáre s. f., g.-d. art. exclamắrii; pl. exclamắri

exclamáre s. f. → clamare

EXCLAMÁRE s. v. exclamație.

EXCLAMÁRE s.f. Exclamație. ◊ Semnul exclamării = semn de punctuație (!) întrebuințat după o interjecție, după un vocativ sau după o propoziție exclamativă sau imperativă. [Var. esclamare s.f. / < exclama].

EXCLAMÁRE s. f. acțiunea de a exclama; exclamație. ♦ semnul ~ării = semn de punctuație (!) după o interjecție, un vocativ sau o propoziție exclamativă ori imperativă. (< exclama)

EXCLAMÁRE ~ări f. v. A EXCLAMA.Semnul ~ării semn de punctuație folosit după interjecții, după propoziții exclamative și imperative sau după vocativ. /v. a exclama

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. A rosti ceva cu ton ridicat (și prelungit), ca urmare a unei stări afective puternice; a striga. – Din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXCLAMÁ, exclám, vb. I. Tranz. (Complementul este de obicei o interjecție sau o frază scurtă) A rosti cu ton ridicat, ca urmare a unei stări afective puternice. «Ce mai căpățînă!... Și înăuntru nici pic de creier!...» a exclamat lighioaia cea șireată. I. BOTEZ, ȘC. 43. Să facem ceva la iuțeală, exclamă un sublocotenent. BRĂESCU, V. A. 12.

exclamá (a ~) vb., ind. prez. 3 exclámă

exclamá vb., ind. prez. 1 sg. exclám, 3 sg. și pl. exclámă

EXCLAMÁ vb. a striga. (Bravo!, a ~ el.)

EXCLAMÁ vb. I. tr. A scoate o exclamație; a striga. [P.i. exclám, 3,6 -mă, var. esclama vb. I. / < fr. exclamer, lat. exclamare].

EXCLAMÁ vb. tr. a scoate o exclamație; a striga. (< fr. exclamer, lat. exclamare)

A EXCLAMÁ exclám tranz. (cuvinte, fraze etc.) A rosti cu o intonație deosebită. /<fr. exclamer, lat. exclamare

*exclám, a v. intr. (lat. ex-clámo, -áre. V. chem). Strig, scot strigăte, exclamațiunĭ: vaĭ! exclamă el. V. tr. A exclama o vorbă.

Intrare: exclama
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) exclama exclamare exclamat exclamând singular plural
excla exclamați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) exclam (să) exclam exclamam exclamai exclamasem
a II-a (tu) exclami (să) exclami exclamai exclamași exclamaseși
a III-a (el, ea) excla (să) exclame exclama exclamă exclamase
plural I (noi) exclamăm (să) exclamăm exclamam exclamarăm exclamaserăm, exclamasem*
a II-a (voi) exclamați (să) exclamați exclamați exclamarăți exclamaserăți, exclamaseți*
a III-a (ei, ele) excla (să) exclame exclamau exclama exclamaseră
Intrare: exclamare
exclamare substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular exclamare exclamarea
plural exclamări exclamările
genitiv-dativ singular exclamări exclamării
plural exclamări exclamărilor
vocativ singular
plural
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)