exclamație sf [At: CR (1829), 238¹/16 / V: (înv) esc~, esclamațiune, ~țiune, (îvr) exla~ / P: ex-cla~ / Pl: ~ii / E: fr exclamation, lat exclamatio, -onis] 1 Exclamare (1). 2 Cuvânt, propoziție, frază rostite pe un ton ridicat (și prelungit), pentru a exprima o stare afectivă puternică Si: exclamare (2). 3 (Rar; îs) Semn (sau, înv, punct) de ~ Semnul exclamării (3).

EXCLAMAȚIE, exclamații, s. f. Cuvînt, propoziție sau frază rostite cu o anumită intonație pentru a exprima o stare afectivă puternică. V. strigăt. După primele exclamații de surprindere, oprindu-se în loc, începură să-și dea amănunte unul despre altul. CAMIL PETRESCU, N. 32.

EXCLAMAȚIE s.f. Cuvînt, propoziție sau frază rostită într-un anumit fel, cu o anumită modulație, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. [Gen. -iei, var. exclamațiune s.f. / cf. fr. exclamation, lat. exclamatio].

EXCLAMAȚIE s. f. 1. cuvânt, propoziție, frază rostite cu o anumită modulație a vocii, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment; strigăt. 2. figură de stil prin care autorul exprimă, cu autorul unei exclamații (1), un sentiment puternic. (< fr. exclamation, lat. exclamatio)

EXCLAMAȚIE ~i f. Cuvânt, propoziție sau frază care exprimă o stare afectivă puternică. /<fr. exclamation, lat. exclamatio, ~onis

esclamație sf vz exclamație

esclamațiune sf vz exclamație

exclamațiune sf vz exclamație

exlamație sf vz exclamație

EXCLAMAȚIUNE s.f. v. exclamație.

exclamați(un)e f. strigăt de bucurie, de mirare, de surprindere: punct de exclamație, semnul acesta !

*exclamațiúne f. (lat. exclamátio, -ónis). Acțiunea de a exclama. Strigăt de bucurie, durere ș. a. Ret. O figură pin care exclamĭ, ca: O timpuri! O moravuri! (V. retorică). Semn de exclamațiune, semnu grafic care arată strigarea, compus dintr’un accent și un punct (!). – Și -áție și -áre.

exclamație (desp. -ți-e) s. f., art. exclamația (desp. -ți-a), g.-d. art. exclamației; pl. exclamații, art. exclamațiile (desp. -ți-i-)

exclamație (-ți-e) s. f., art. exclamația (-ți-a), g.-d. art. exclamației; pl. exclamații, art. exclamațiile (-ți-i-)

exclamație s. f. (sil. -ți-e), art. exclamația (sil. -ți-a), g.-d. art. exclamației; pl. exclamații, art. exclamațiile (sil. -ți-i-)

exclamație

EXCLAMAȚIE s. exclamare, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare.)

EXCLAMAȚIE s. exclamare, strigăt, (rar) strigare. (~ de aprobare.)

EXCLAMAȚIE s. f. (cf. fr. exclamation, lat. exclamatio): cuvânt, propoziție sau frază rostită cu o anumită modulație a vocii, prin care se exteriorizează o emoție, un sentiment.

exclamație (fr. exclamation „manifestare bruscă și puternică a vocii”), figură care constă dintr-un enunț, în proză sau versuri, prin care se exprimă un puternic sentiment de surpriză, de mânie, de bucurie etc. (I).

EXCLAMAȚIE (< fr. exclamation < lat. exclamatio < vb. exclamare, a striga) Procedeu stilistic caracteristic prin exprimarea unui puternic sentiment prin expresii exclamative sau interjecții. Exclamația poate avea adesea o nuanță de ironie (O, te-ador, progenitură de origine romană. Scrisoarea III de M. Eminescu), sau de patetic (O tempora! O, mores!; O, timpuri! O, moravuri! – exclamație prin care Cicero, în Catilinare, exprimă amara lui decepție cu privire la epoca sa și moravurile acesteia).