DĂINUI, dăinui, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Pr.: dăi-. – Prez. ind. și: dăinuiesc] – Din sb. danovati.

dăina² v vz dăinui

dăina¹ vtr [At: LB / V: (îrg) dănia (Pzi: daniu), (reg) ~năca, ~năi, dălnui, ~năi, ~nănăi / Pzi: ~nez / E: fo] 1-2 (Pop) A (se) balansa (de pe un picior pe altul). 3-4 (Spc) A (se) legăna (în scrânciob).

dăinăca v vz dăina¹

dăinăi¹ v vz dăina¹

dăinăi² v vz dăinui

dăinări v vz dăinui

dăini v vz dăinui

dăinui vt [At: I. GOLESCU, C., ap. DA ms / V: (îvr) ~ni (Pzi: dăinesc), ~năi (pzi: dăinăi) / Pzi: dăinui și ~esc / E: srb danovati] 1 (La persoana 3) A continua să existe (în timp) Si: a dura, a se menține, a se păstra, a rămâne, a sta, a ține, (liv) a subzista, (înv) a petrece, a via. 2 (Rar) A trăi. corectat(ă)

dălnăi v vz dăina

dălnui v vz dăina¹

DĂINUI, dăinuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Prez. ind. și: dăinui] – Din scr. danovati.

DĂINUI, dăinuiesc și dăinui, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A ține un timp îndelungat, a se prelungi în timp; a dura, a persista. Moara cea veche... și acum dăinuiește. SADOVEANU, O. I 405. Aceste petreceri dăinuiră pînă după miezul nopții. BOLINTINEANU, O. 298. ♦ (Despre ființe) A trăi, a viețui, a exista. Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? EMINESCU, O. IV 39.

DĂINA, dăinez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) mișca încoace și încolo, a (se) balansa, a (se) legăna. – Onomatopee.

A DĂINUI ~iesc intranz. 1) A-și perpetua existența; a continua să fie; a dura; a stărui; a persista. 2) rar (despre ființe) A se mai afla în viață; a viețui; a trăi; a exista. [Sil. dăi-nu-i] /<sl. dano vati

dăinuí v. a dura, a subzista: de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg. DANOVATl].

2) dăinéz (mă) v. refl. (imit. ca și dănănăĭesc). Trans. (Jiu). Mă daŭ în leagăn saŭ scrînciov. – În est rar mă dăĭnăĭesc, mă legăn, mă bîțîĭ.

1) dăinéz v. tr. V. doĭnesc.

dăĭnuĭésc v. intr. (sîrb. danujem, inf. danovati). Vest. Durez, subzist: casa asta dăĭnuĭește de mult.

dăina (a ~) (pop.) (desp. dăi-) vb., ind. prez. 1 sg. dăinez, 3 dăinează; conj. prez. 1 sg. să dăinez, 3 să dăineze

!dăinui (a ~) (desp. dăi-) vb., ind. prez. 3 sg. dăinuie/dăinuiește, imperf. 3 pl. dăinuiau; conj. prez. 3 să dăinuie/să dăinuiască corectat(ă)

dăina (a ~) (pop.) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăinează

!dăinui (a ~) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăinuie, imperf. 3 sg. dăinuia; conj. prez. 3 să dăinuie

dăina vb. (sil. dăi-), ind. prez. 3 sg. dăinează

dăinui vb. (sil. dăi-), ind. prez. 1 sg. dăinuiesc / dăinui, imperf. 3 sg. dăinuia; conj. prez. 3 sg. și pl. dăinuiască / dăinuie

dăinui (ind. prez. 3 sg. dăinuiește, conj. dăinuiască)

dăinuesc, -uiască 3 conj , -uiam 1 imp.

DĂINA vb. v. balansa, clătina, legăna, oscila, pendula.

DĂINUI vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămâne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cât va ~ lumea și pământul.) 2. v. menține.

DĂINUI vb. v. exista, fi, trăi, viețui.

dăina vb. v. BALANSA. CLĂTINA. LEGĂNA. OSCILA. PENDULA.

dăinui vb. v. EXISTA. FI. TRĂI. VIEȚUI.

DĂINUI vb. 1. a dura, a exista, a fi, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a rămîne, a trăi, a ține, (rar) a subzista, (înv.) a locui, a petrece, a sta, a via. (Cît va ~ lumea și pămîntul; vechi obicei care ~ și astăzi.) 2. a dura, a se menține, a se păstra, a se perpetua, a persista, a stărui. (Amintirea lui ~ pînă astăzi.)

A dăinui ≠ a dispera, a pieri

dăina (-nez, -at), vb. – (Trans.) A legăna, a balansa. – Var. (Mold.) dăinăi. Creație expresivă, ca dănănăi, bănănăi. Pare a fi același cuvînt ca dăinăi, vb. (Trans., a fredona). După Cihac, II, 90, din pol. dindać „a legăna”, ceh. dyndati „a legăna”, iar după același autor, II, 495, sensul de „a fredona” se explică prin mag. danolni. – Der. dăinuș, s. n. (Trans., leagăn, balansoar); dăniuș, s. n. (pistă), cu numeroase var.: dărniuș, dîrdiuș, dîrliuș, tîrliuș, dîrdiiș, derde(l)uș (cf. Iordan, BF, VII, 230).

dăinui (dăinuiesc, dăinuit), vb. – 1. A dura. – 2. A se prelungi, a ființa. Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. – Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).