CUCOANĂ, cucoane, s. f. 1. Termen de politețe dat unei femei (măritate); doamnă. 2. (Înv.) Fată tânără dintr-o familie domnitoare. [Var.: cocoană, coană s. f.] – Cf. ngr. kokkona.

coană sf vz cucoană

cocoană sf vz cucoană

cocon¹ sm [At: CORESI, EV. 70/23 / V: cuc~ / Pl: ~i / E: nct] 1 Termen de politețe care denumește un bărbat Si: domn. 2 (Îvp) Fiu (aparținând unor părinți din clasele sociale înalte). 3 (Îrg) Copil mic, abia născut Si: prunc. 4 (Înv; irn) Boier tânăr. 5 (Bot; lpl) Planta Zinnia elegans.

cocon² sm [At: DA / Pl: ~i / E: fr cocon] 1 Înveliș protector făcut din fire foarte subțiri, pe care le secretează larvele sau pupele unor insecte. 2 (Spc) Gogoașă a viermelui de mătase. 3 Înveliș protector făcut dintr-o substanță gelatinoasă care se solidifică și cu care își înfășoară ouăle unele animale nevertebrate.

conul sm vz cocon corectat(ă)

cucoană sf [At: PRAV. 707 / V: coc~ / Pl: ~ne / E: ngr ϰοϰϰῶνα] 1 (Mol; Mar; înv) Copilă (între 12 și 14 ani). 2 (Înv) Fiică. 3 (Trs; înv) Domnișoară. 4 (Îvr; îs) Lapte de ~ Produs cosmetic nedefinit mai îndeaproape. 5 (Înv) Orășeancă. 6 (Înv) Termen de adresare pentru o femeie superioară din punct de vedere social. 7 (Înv; arg) Găină. 8 (Reg) Insectă verde și subțire nedefinită mai îndeaproape. 9 (Ent; îrg; îc) ~a-chifteriță Coropișniță (Gryllotelpa vulgaris).

cucon sm vz cocon

COCOANĂ, CUCOANĂ sf. (pl. -ne) 1 † Maram. Oaș. Copilă, fetiță ¶ 2 Doamnă, femeie de condițiune mai bună (din clasa burgheziei sau a nobleței): doar nu ești cocoană, să-ți faci două ceasuri frizura (CAR.); (P): lenea e ~ mare care n’are de mîncare [comp. ngr. κοκκώνα].

COCON¹, CUCON sm. 1 † (păstrat în Maram. Oaș.). Copilaș, prunc: cucon iaste omul deca naște pînă la 4 ani (PRV.-MB.) ¶ 2 † (păstrat în Maram. Oaș.) Băiat, băiețel ¶ 3 Copil sau fiu de Domn sau de boier (păstrat încă în limba basmelor și în unele regiuni): l-aș crește ca pe un ~ dacă mi l-ați da mie (RET.) ¶ 4 Domn, titlu de politeță urmat de numele persoanei sau cu numele subînțeles (voc. cocoanei! coane! = Domnule) [comp. COCOANĂ].

COCONAȘ, CUCONAȘ sm. 1 dim. COCON ¶ 2 Fiu de boier, domnișor: o droaie de ~i și de sportmeni întorși din Paris (VLAH.).

COCONEL sm. 1 dim. COCON ¶ 2 Maram. Oaș. Copilaș; băiețaș ¶ 2 Coconei pl. 🌿 = GHIOCEI 1.

COCONET sbst. col. COCON. Toți coconii, mulțime de coconi.

CUCON ... 👉 COCON ...

CUCOANĂ, cucoane, s. f. 1. Termen de politețe dat unei femei (măritate); doamnă. 2. (Înv.) Fată tânără dintr-o familie domnitoare. [Var.: cocoană, coană s. f.] – Cf. ngr. kokkóna.

COCON¹, coconi, s. m. 1. (Învechit și arhaizant) Fiu, fecior (în raport cu părinții săi) de obicei din clasele exploatatoare. Ajunsese coconul împărătesc fecioraș frumos la chip. SADOVEANU, D. P. 15. Eu l-aș ținea și l-aș crește ca pe un cocon, dacă mi l-ați da mie. RETEGANUL, P. I 13. La dreapta ei umblau doi coconi tineri ca de 14 și 15 ani. ODOBESCU, S. I 108. 2. Prunc. Cum făcea băiat, murea și coconul și muma coconului. DELAVRANCEA, S. 86. Iară Irod-Împărat... Mulți coconi mici a tăiat. TEODORESCU, P. P. 11 4.

CONUL s. m. v. cucon.

CUCOANĂ, cucoane, s. f. (Azi pe cale de dispariție, uneori cu nuanță disprețuitoare; și în forma cocoană, sau familiar, prescurtat, coană) 1. Denumire pentru femeile din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresa acestora; doamnă. Da unde-i dus boierul, cucoană? ISPIRESCU, L. 180. Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură fu care era o cucoană. CREANGĂ, P. 329. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. Lenea e cocoană mare, Care n-are de mîncare. PANN, P. V. I 105. 2. Soție a unui reprezentant al claselor exploatatoare. Du-te, mă, la cucoana domnului director. PAS, Z. I 284. Cucoană (mai adesea coană) – mare = denumire pe care o dau subalternii unei femei mai în vîrstă dintr-o familie, de obicei soacră sau mamă, pentru a o deosebi de fiica sau nora ei. 3. (Învechit) Fată tînără dintr-o familie domnitoare de la noi. Astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor doamnei Chiajna. ODOBESCU, S. I 137. – Variante: cocoană, coană s. f.

CUCON, cuconi, s. m. (Azi pe cale de dispariție, uneori ca nuanță familiară sau disprețuitoare; articulat, și în forma prescurtată conul) Denumire dată bărbaților din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresează acestora; domn. În fine, sînt «cuconii», marii potentați. Cuconu Mihai, cuconu Alexe, cuconu Panică. BOGZA, A. Î. 349. Nepoții lui conu Costache. BASSARABESCU, S. N. 129. Conul Leonida față cu reacțiunea [titlu]. CARAGIALE. Mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care una-două îi tolocănea, mustrîndu-i. CREANGĂ, A. 153. Cuconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari... NEGRUZZI, S. I 71. – Variantă: conul s. m. art. corectat(ă)

CONUL, s. m. art. v. cucon.

COANĂ s. f. orificiu posterior al foselor nazale; nară interioară. (< fr. choane)

CUCOANĂ ~e f. 1) Termen de politețe sau de respect pentru o femeie măritată. 2) depr. Femeie căreia nu-i place să muncească. [G.-D. cucoanei; Sil. -coa-nă] /cf. ngr. kokkóna

cocoană f. 1. odinioară, fiică de Domn: Doamna ceru doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la ale sale două cocoane OD.; 2. azi, titlu onorific dat femeilor cari aparțin burghezimii și nobleței: acasă e cocoana? [V. cocon].

cocon m. 1. odinioară, fecior de Domn, copil nobil, fecior de boier (azi încă, în Maramureș, cu sensul de „copil”): doi coconi tineri ca de 14 și 15 ani OD.; 2. titlu onorific ce boierii adoptară după decadența lui chir; 3. azi, termen de politeță în acelaș înțeles cu vorba domn (dar adesea ironic); cocoane Iancule! [Termen înrudit cu cocă, cocuță, nume desmierdătoare date copiilor și luate din graiul lor, ceea ce explică prezența lor în diferite limbi].

Coconul (Alexandru) m. Domnul Munteniei, fiul lui Radu Mircea (1623-1627).

coană-chiftiriță f., pl. e (pin etim. pop. d. coană din cocoană și chiftiriță). V. coropișniță.

cocoánă (vest) și cu- (est) f., pl. e (fem. d. cocon, de unde și ngr. kokkóna, cocoană, și turc. kokóna, cocoană creștină, kokonoz, tînăr cochet, coconaș, kúkla, [ngr. rus. kúkla] păpușă, din aceĭașĭ răd. cu cocă, cocoloș ș. a. nenumărate). Vechĭ. Fată de boĭer saŭ de domn. Azĭ. Fam. Nevastă de boĭer saŭ damă bine îmbrăcată: boĭeru și cocoana e la plimbare. Fasole cocoane, un fel de fasole albe ornate cu roș. – Maĭ fam. coana (Catinca), coană (Catincă).

1) cocon m., voc. cocoane (d. cocă 1. V. cocoană). Vechĭ. Azĭ. Maram. Copilaș, prunc. Maram. Băĭat, băĭețel. Vechĭ. Copil de boĭer sau de domn. Azĭ fam. Epitet onorific îld. domnu: sărut mîna, cucoane Ĭorgule! – Maĭ fam. conu, coane. – În est cu-. V. copil.

cucóană, V. cocoană.

cucón, V. cocon.

coană (înv., fam.) s. f., art. coana, g.-d. art. coanei (coana Leana)

coană-mare s. f., art. coana-mare, g.-d. art. coanei-mari

conul (+ s. propriu m.) (înv., fam.) s. m. art., voc. coane/conule (conul/conu’/conule Alecu)

cucoană s. f., g.-d. art. cucoanei; pl. cucoane

cucon² (termen de politețe) (înv.) s. m., voc. cucoane; pl. cuconi

!cucon¹ (fiu; prunc) (înv., reg.) s. m., pl. cuconi

*coană (+ s. f.) (înv., fam.) s. f.,. g.-d. art. coanei

*coană-mare s. f., art. coana-mare, g.-d. art. coanei-mari

!cocon²/cucon² (fiu, prunc) (înv., pop., reg.) s. m., pl. coconi/cuconi

*conul (+ s. propriu m.) (înv., fam.) s. m. art., voc. coane

cucoană s. f., g.-d. art. cucoanei; pl. cucoane

cucon¹ (termen de politețe) (înv.) s. m., voc. cucoane; pl. cuconi

cucon² v. cocon²

cocon (fecior, gogoașă) s. m., pl. coconi

cucoană s. f., g.-d. art. cucoanei; pl. cucoane

cucon (termen de politețe pentru un bărbat) s. m., pl. cuconi

cocoană.

cocon.

cocon (coconi), s. m. – 1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv. – Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilăriei; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

coana Leana / Leanța s. pr. (peior.) poreclă dată, în timpul vieții, Elenei Ceaușescu.

COANĂ s. (ANAT.) nară internă.

COCON s. v. băiat, copil, fecior, fiu, nou-născut, prunc, sugaci, sugar, tânăr.

CUCOANĂ s. v. doamnă.

CUCOANĂ s. v. sticlete.

CUCON s. v. domn.

cocon s. v. BĂIAT. COPIL. FECIOR. FIU. NOU-NĂSCUT. PRUNC. SUGACI. SUGAR. TÎNĂR.

cucoană s. v. STICLETE.

CUCOANĂ s. doamnă, madam, (pop.) jupîneasă, (ieșit din uz) damă, (grecism înv.) chera, (italienism înv.) signoră.

CUCON s. domn, (înv. și fam.) musiu, (grecism înv.) chir, (italienism înv.) signor.

cocón, coconi, s.m. 1. Copil, prunc: „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi, 1925: 182). 2. Tânăr de neam: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși și, când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea, 1924, II: 462). ■ „Termenul este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu, 1966: 79-81). ■ Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). ■ Atestat exclusiv în Maram. (ALR, 1942; h. 259). – Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) „copil” + suf. -on (DER).

cocoană, cocoane, s.f. – 1. Copilă, fată, fecioară: „Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria, 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus, pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș, 2010). Sens specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Din cocon, de unde și ngr. kokkóna (Scriban).

cocon, coconi, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea, 1924, II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi, 1925: 182). „Termenul este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în Țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu, 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosiți predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu, 1966: 51). Termen specific subdialectului maramureșean (Tratat, 1984: 347). – Et. nec. (MDA); probabil din coc(a) „copil” + suf. -on (DER).

cocoană, -e, s.f. – 1. Copilă, fată, fecioară: „Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș 2010). – Din cocon + -oană.

cocon, -i, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: „Această numire se folosește și azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureșenii au fost nemeși, și când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea 1924 II: 462); „Să văd mândrele ce fac / Și coconu mneu cel drag” (Papahagi 1925: 182). „Termen este încă viu în graiul maramureșean și, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ținutul Năsăudului, în țara Oașului și în Ugocea. De la sensul inițial și de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză și-a restrâns aria de circulație” (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestați în Țara Maramureșului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit și sinonimul prunc. În Chioar, Codrul și Lăpuș se folosește exclusiv termenul prunc, „fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crișean), unde este singurul termen întrebuințat (Scurtu 1966: 51). – Din coc(a) „copil”, suf. -on (DER).