Din totalul de 35 sunt afișate 20 definiții pentru ceartă, certa   conjugări / declinări

CEÁRTĂ, certuri, s. f. 1. Schimb de cuvinte aspre între două sau mai multe persoane; sfadă, gâlceavă. 2. (Rar) Neînțelegere, dușmănie, ură. – Din certa (derivat regresiv).

CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovăi, a se ciondăni. ♦ A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etică; a fi imoral. A fi certat cu justiția = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.

CEÁRTĂ, certuri, s. f. 1. Schimb de cuvinte aspre între două sau mai multe persoane; sfadă, gâlceavă. 2. (Rar) Neînțelegere, dușmănie, ură. – Din certa (derivat regresiv).

CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. recipr. A se lua la ceartă cu cineva, a discuta cu glas ridicat, cu aprindere; a se gâlcevi, a se ciorovăi, a se ciondăni. ♦ A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva, a se supăra. ◊ Expr. A fi certat cu morala = a se abate sistematic de la principiile de etică; a fi imoral. A fi certat cu justiția = a nesocoti legile în mod sistematic. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv.) A pedepsi. – Lat. certare.

CEÁRTĂ, certuri, s. f. 1. Schimb de vorbe aspre, de imputări între două sau mai multe persoane, rezultat din deosebire mare de păreri sau de interese; dispută verbală (în contradictoriu), sfadă, gîlceavă. La ceartă unul spune una, altul alta, ori pe rînd ori amîndoi deodată. CARAGIALE, P. 76. Văzînd cearta iscată intre tata și mama din pricina m-a, [bunicul] a zis CREANGĂ, A. 18. ◊ Expr. A căuta ceartă (sau cearta) cu lumînarea = a căuta prilej de ceartă, a umbla după ceartă, a provoca ceartă cu tot dinadinsul. Și de astă dată se legară de dînsul și-i căuta cearta cu luminarea. ISPIRESCU, L. 248. ◊ Fig. O ceartă neîncetată de ciocane căzute zgomotos pe nicovală umplea aerul. ANGHEL, PR. 82. 2. (Rar) Discordie, neînțelegere, dușmănie, vrajbă, ură. Cum e badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin, De certuri Să ne-mpăcăm, De greșeli Să ne iertăm. TEODORESCU, P. P. 547. – Pl. și: (învechit) certe (ALECSANDRI, P. II 106, ALECSANDRI, P. P. 151).

CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. reciproc. A se lua la ceartă, a discuta cu glasul ridicat, cu aprindere (adesea cu vorbe grele și cu imputări aspre); a se sfădi, a se gîlcevi. Ieri ne-am certat! Și mi-e necaz că uit prea iute! COȘBUC, P. I 174. Ei mergând alături se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. Cîinii osul ca s-apuce, corbii stîrvul ca să-mpartă, Boierii ca să robească, unii cu alții se ceartă! HASDEU, R. V. 41. În loc de-a ne certa împreună, n-ar fi mai nimerit să ne-nțelegem ca. doi oameni de treabă? ALECSANDRI, T. I 328. ◊ (Poetic) Flori și stele Se certau noaptea-ntre ele. ALECSANDRI, P. II 177. ◊ Expr. A se certa furcă v. furcă. 2. Refl. reciproc. A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi (cu cineva). Pentru-un rîs al ei se ceartă, Și din joc se prind feciorii La trînteli. COȘBUC, P. I 98. 3. Tranz. A mustra, a dojeni (uneori cu vorbe grele, cu imputări aspre). V. o c ă r î. Mama mă tot ceartă Și tata-i supărat, Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, P. I 61. Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Împăratul o mai certa cîteodată, din care pricină împărăteasa nu era mulțămită cu starea ei. RETEGANUL, P. II 27. Ileana Simziana... prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Absol. (Rar) Ceartă, mamă, cu gura, Numai nu mai blestema. BIBICESCU, P. P. 94. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A pedepsi. Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți. EMINESCU, O. I 146. Te-am crescut d-atîta vrane, Și n-avuși de ce te teme; Nici cu vorba Te-am mustrat, Nici cu palma Te-am certat. TEODORESCU, P. P. 668. ◊ Fig. Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ș-al iluziei deșerte. EMINESCU, O. I 236. ◊ (Cu privire la o vină) Zicu-i și Țăpeluș; că nu iartă Tâlhării, ci cu țapa le ceartă. BUDAI-DELEANU, Ț. 154.

CEÁRTĂ, certuri, s. f. 1. Schimb de cuvinte aspre între două sau mai multe persoane; sfadă, gâlceavă. ◊ Expr. A căuta ceartă cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. 2. (Rar) Neînțelegere, dușmănie, ură. Să-i dau un pahar de vin, De certuri Să ne-mpăcăm (TEODORESCU). – Postverbal al lui certa.

CERTÁ, cert, vb. I. 1. Refl. A se lua la ceartă, a discuta cu glasul ridicat, cu aprindere; a se sfădi, a se gâlcevi. ♦ A rupe relațiile de prietenie, a se învrăjbi cu cineva. 2. Tranz. A mustra, a dojeni. 3. Tranz. (Înv. și arh.) A pedepsi. – Lat. certare.

ceártă s. f., g.-d. art. cértei; pl. cérturi

certá (a ~) vb., ind. prez. 3 ceártă

ceártă s. f., g.-d. art. cértei; pl. cérturi

certá vb., ind. prez. 1 sg. cert, 3 sg. și pl. ceártă

CEÁRTĂ s. 1. v. neînțelegere. 2. discuție, vorbă, zarvă, (pop.) gâlceavă, sfadă. (Multă ~ s-a făcut între ei pentru mine.) 3. admonestare, admonestație, certare, dojană, dojenire, imputare, morală, mustrare, observație, reproș (pop. și fam.) beșteleală, muștruluială, ocară, (înv. și reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) șmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învățătură, preobrăzitură, probozire, râpște, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

CEÁRTĂ s. v. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, pedeapsă, pornire, sancțiune, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.

CERTÁ vb. 1. a se învrăjbi, a se supăra, (pop.) a se bălăbăni, a se gâlcevi, a se sfădi, (înv. și reg.) a se pricinui, (reg.) a se cârti, a (se) pricini, (Mold.) a se cârcoti, (prin Olt.) a se rohoti, (înv.) a se pârî, a se prici, a se prigoni, (fam. fig.) a se strica. (S-a ~ cu toți prietenii.) 2. a admonesta, a dăscăli, a dojeni, a moraliza, a mustra, (livr.) a apostrofa, (pop. și fam.) a beșteli, a muștrului, a ocărî, a probozi, (pop.) a sfădi, a sudui, (înv. și reg.) a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, (reg.) a cârti, a tolocăni, (prin Mold.) a(-i) bănui, (Olt.) a docăni, (prin Mold.) a mogorogi, (Mold. și Bucov.) a moronci, (Bucov.) a puțui, (Mold.) a șmotri, (Olt. și Ban.) a vrevi, (înv.) a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, (fam. fig.) a săpuni, a scutura. (L-a ~ cu asprime.)

CERTÁ vb. v. bate, condamna, instrui, învăța, osândi, pedepsi.

A se certa ≠ a se împăca

certá (certát, certát), vb.1. (Refl.) A se lua la ceartă, a se ciorovăi. – 2. (Refl.) A se dușmăni, a se învrăjbi. – 3. A dojeni, a mustra. – 4. A critica. – 5. A pedepsi. – 6. (Refl., înv.) A se învăța minte. – Mr. nțertare, megl. (an)țertu, istr. certu. Lat. certāre „a certa” (Pușcariu 347; Candrea-Dens., 321; REW 1840; Densusianu, GS, II, 18; DAR); cf. alb. kjertoń (Meyer 220), v. it. certare, sard. kertare.Der. ceartă, s. f. (ceartă, conflict, încăierare; mustrare; pedeapsă), deverbal; certăreț, adj. (gîlcevitor, arțăgos); certător, adj. (care ceartă, mustrător); certaș, s. m. (certăreț, gîlcevitor; impricinat, parte dintr-un proces). Ceartă ar putea fi o formație anterioară rom., deoarece îi corespunde alb. kjartë (Philippide, II, 636).

CEÁRTĂ cérturi f. 1) Schimb de vorbe răstite (adesea ofensatoare) între două sau mai multe persoane; sfadă; gâlceavă. ◊ Bun de ~ căruia îi place să se certe; certăreț. 2) Situație care reflectă o dezbinare de interese. [G.-D. certei; Sil. cear-tă] /v. a (se) certa