CASTĂ, caste, s. f. (La hinduși, egipteni sau la alte popoare orientale) Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin origine comună, ocupații, privilegii; p. ext. grup social închis care își păstrează privilegiile. ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

cast, ~ă a [At: ODOBESCU, S. III, 56 / Pl: caști, ~e / E: lat castus] 1 Pur. 2 Virtuos.

castă sf [At: DEX² / Pl: ~te / E: fr caste] 1 Grup social închis și strict delimitat prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lui, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale. 2 (Pgn) Grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). 3 (Îs) Spirit de ~ Spirit îngust, exclusivist.

caște sf [At: ODOBESCU, O. II, 63 / V: ~tie / Pl: nct / E: ger Kasten] (Tip) Cutie având compartimente în care se păstrează literele de același caracter Si: casă¹ (38).

caștie sf vz caște

căsca [At: TETRAEV. (1574), 251 / Pzi: casc / E: ml cascare] 1 vt A deschide gura (pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc.) 2 vt (Îe) A ~ gura A privi cu interes (sau cu mirare, cu curiozitate naivă). 3 vt (Îae) A umbla pe ici, pe colo, pierzând vremea. 4 vt (Îae) A dezvălui un secret (fără a avea o intenție rea). 5 vt (Îe) A ~ ochii A deschide ochii tare, mai ales de mirare Si: (pop) a se holba, a se zgăi, (îrg) a se bleojdi. 6 vt (Îae; pex) A fi (foarte) atent. 7-8 vt (Îc) Cască-gură (sau gură-cască) Persoană care (stă absentă și) nu înțelege ce se întâmplă (sau ce se discută) în jurul ei. 9 vt (Îae) Persoană dezinteresată Si: căscăund (1). 10 vi A deschide gura mare printr-o inspirație adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând prin acest gest starea (de oboseală, plictiseală dar, mai ales, de somnolență) în care se află o ființă Si: a ușta. 11 vr (D. o ușă, o fereastră etc.) A se întredeschide Si: a se crăpa. 12 vi (Îvr; d. oameni) A striga. 13 vi (Înv) A râvni. 14 vi (Înv) A tinde (spre ceva). 15 vr (D. obiecte) A se crăpa. 16 vr (D. nuci) A plesni. 17 vr (Fig; îe) A se ~ o prăpastie (între două persoane sau grupuri) A se produce o dezbinare.

*CASĂ², ⦿CASSĂ (pl. -se) sf. 1 Ladă de fier unde se păstrează bani sau acte de valoare: ~ de bani (🖼 936) ¶ 2 Banii, valorile ce se află în lada de fier; a face casa, a verifica socotelile sumelor depuse în casă ¶ 3 ⚚ Biroul, locul unde se fac plățile într’un stabiliment comercial sau fonciar ¶ 4 ⚚ Stabiliment unde se depun fonduri spre păstrare: ~ de depuneri și consemnațiuni, stabiliment public unde se încredințează spre păstrare depozite voluntare sau judiciare; ~ de economie, stabiliment public unde se primesc spre păstrare sume mici de bani servindu-le și o dobîndă ¶ 5 CAȘTE [it. cassa].

CASCĂ-GURĂ, GURĂ-CASCĂ, ‼GURĂ-CĂSCATĂ sm. 1 Cel ce-și pierde vremea oprindu-se ca să se uite sau să asculte cu gura căscată la toate nimicurile; trîndav, pierde-vară: Noi sărmanii cască-gură Cîmpii, zău, am apucat ALECS.; moșneagul fiind un gură-cască CRG.; ori-care gură-căscată... se preocupă numai dacă orizonul politic este posomorît ALECS. ¶ 2 Cu gura căscată: eu stric, dacă a umblat gură-cască, și n’a mers și el la împărțeală? CAR..

*CAST adj. Curat (la suflet), nevinovat, fără prihană, neprihănit: M’acopere cu dulcea, ~a Și visătoarea ei privire VLAH. [lat.].

*CASTĂ (pl. -te) sf. 1 Seminție, trib; fie-care din clasele în care se împart unele popoare (în vechiul Egipt, în India, etc.)¶ 2 pr. ext. Clasă socială, tagmă: constituesc o ~ nobiliară BĂLC. [fr.].

CAȘTE sf. 📰 Cutie cu multe despărțituri unde sînt clasate literele de tipar; numită și „casă” (🖼 963) [ung. kasta < germ. Kasten].

CĂSCA (casc) vb. tr. și intr. 1 A deschide tare gura, în mod involuntar, aspirînd cu putere (de oboseală, de somn, de urît): am căscat de mi-au troznit fălcile CAR. ¶ 2 A deschide: căscau de somn și se rugau de vizitiu să mîne mai iute D.-ZAMF.; ~ gura, a) a deschide gura mare (spre a îmbuca ceva, spre a vorbi, etc.): cască o gură cît o șură CRG.; căscase o gură cît ocnița, ca să mi-l înghită ISP.; b) a asculta sau a privi cu curiozitate, cu uimire: am stat și am căscat și eu gura acolo ISP.. c) a umbla de colo pînă colo fără treabă, a-și pierde vremea: mai bine te-ai duce să caști gura pe uliță ALECS.; cu gura căscată, cu gurile căscate, cu gura mare deschisă; Ⓕ: a asculta, a rămînea, a se uita cu gura (gurile) căscată (căscate); a umbla cu gura căscată după ceva, a dori, a căuta să capete ceva cu înfocare, cu pasiune, cu neastîmpăr; gură-căscată = CASCĂ-GURĂ; ~ ochii, a-i deschide mari (de curiozitate, de uimire, etc.), a holba, a sgîi, a bleojdi: învățații împărăției căscară ochii mari DLVR.; ~ ușa, a o deschide pe jumătate. II. vb. refl. A se deschide, a sta deschis (vorb. de gura unei adîncimi): tot mai largă și mai adîncă se cască năpraznica vale sub noi VLAH. [lat. vulg. *chascare < gr.].

CĂSCAT I. adj. p. CĂSCA: cu gura ~ă; nu prevedea groapa ce sta ~ă dinainte-i ODOB.. II. sbst. Faptul de a căsca; proverb: umblă din om în om, cel ce cască face și pe alții să casce.

CASTĂ, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor lor, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale; p. gener. grup social închis care își păstrează privilegiile și interesele (egoiste). ◊ Expr. Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. – Din fr. caste.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

CASCĂ-GURĂ s. m. și f. v. gură-cască.

CAST, -Ă, caști, -ste, adj. Virtuos, pur, neprihănit, nepătat. Eu cred că nu-i nici una Cu păcate! Cea mai castă Treacă-ntîi! COȘBUC, P. I 73. «Diva», care nu cunoștea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant. CARAGIALE, O. III 10.

CASTĂ, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise și exclusiviste, strict delimitate prin originea comună, profesiunea și privilegiile deosebite ale membrilor ei, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale; p. ext. grup social închis, care își păzește interesele și privilegiile. Ultimii treizeci de ani au fost ani de lupte crîncene.,. împotriva regimurilor antipopulare sprijinite de caste militare și de marii latifundiari semifeudali. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 4/1. ◊ Spirit de castă = spirit îngust, închis, exclusivist.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. (Cu complementul «gura») A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANTUL, P. II. [Dracul] cască o gură cît o șură și, cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul. CREANGĂ, P. 54. ◊ Fig. Geamurile sparte căscau guri negre în pereți. REBREANU, R. II 200. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă (de obicei stînd cu gura deschisă), a privi prostește; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea; a tăia frunză la cîini. Ziulița îndelungată sade numai și mănîncă și cască gura după cei drumari, că numai a se găti știe. RETEGANUL, P. I 51. Căscase gura și bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorul. ISPIRESCU, L. 141. Mai șede el cît șede, de cască gura prin tîrg, și-apoi își ia tălpășița spre casă. CREANGĂ, P., 44. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Intranz. (Despre oameni și animale) A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungiră și adesea zgomotoasă, trădînd oboseală, plictiseală sau, mai ales, nevoie de somn. Poate că trăisem încă într-această lume mare Ce mă face ca să sufăr, ca să rid sau ca să casc. MACEDONSKI, O. I 70. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde și a căsca. ISPIRESCU, L. 202. Ca...a...sc toată ziulica și do...o...rm toată nopticica. ALECSANDRI, T. 899. ◊ Tranz. (Cu complementul «gura»; rar) Dimineața... Stan se scoală, întinzîndu-se și căscînd o gură de gîndeai că vrea să-i soarbă. RETEGANUL, P. IV 19. 3. Tranz. (Familiar, cu complementul «ochii») A deschide tare ochii (mai ales de mirare) spre a vedea mai bine; a se holba, a se zgîi. Căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseși pînă atunci. PAS, Z. I 211. Brîncovene Constantin... Cască ochii-a te uita De-ți cunoști tu pielea ta. ALECSANDRI, P. P. 212. 4. Refl. (Despre obiecte care prezintă o deschizătură) A se deschide (nu de tot); a se crăpa. Prăpastia se cască în adîncime. ▭ O gură neagră de gîrlici se căsca în coasta clădirii. SADOVEANU, O. VII 52. ◊ Fig. Au încercat istoricii literari... ca și istoricii propriu-ziși, să afirme că ei fac istoria de dragul istoriei... Între declarațiile programatice și aplicarea lor în practică s-a căscat însă o prăpastie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3/1.

CĂSCAT², -Ă, căscați, -te, adj. 1. (Despre oameni, ironic) Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleț. Măi, dar căscat mai ești! ◊ (Mai ales în expr.) Gură-căscată = gură-cască. Văd niște guri-căscate uitîndu-se la mine și nu-mi pot da seama de ce vă mirați așa. CREANGĂ, P. 243. A rămîne (sau a sta, a privi etc.) cu gura căscată = a fi mirat, buimăcit sau înșelat în așteptările sale. Vasile o privea [pe bătrînă] cu gura căscată. DUMITRIU, N. 253. Toți rămaseră cu gurile căscate și cu ochii după minge. BUJOR, S. 11. Rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic. NEGRUZZI, S. I 6. 2. (Despre ochi) Holbat, zgîit. Ușa se deschise și Geambașu ieși în prag. Era cu ochii căscați, cu gura deschisă. DUMITRIU, N. 64. 3. (Despre cavități) Care are o deschidere mare, larg deschis. Familia răposatului Drarea.. nu prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i. ODOBESCU, S. I 86. ◊ (În comparații) Ochii ei, un hău căscat. EMINESCU, N. 7.

GURĂ-CASCĂ s. m. (Uneori în forma gură-căscată, care poate apărea și la pl.) Persoană care pierde vremea în zadar, oprindu-se să se uite la tot ce întîlnește în cale; persoană care nu-i de ispravă, care e cu capul în nori și nu înțelege ce i se spune. V. zăpăcit. Trecătorilor și gurilor-căscate de pe marginea trotuarelor le fac semne poruncitoare să se alăture. PAS, L. I 296. Moșneagul, fiind un gură-cască, sau cum îți vrea să-i ziceți, se uita în coarnele ei. CREANGĂ, O. A. 179. ◊ (Cu valoare de pl.) Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. BENIUC, V. 87. La o răspîntie, unde se strînsese multă gură-cască, un pristav, cu chivără mare de hîrtie, striga. CARAGIALE, P. 24. ◊ (Adjectival) Mulțimea gură-cască privea în salon cu nasurile turtite pe geam. BART, E. 149. Se necăjea foc pe el cînd îl vedea așa gură-cască. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Se duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură-cască tot pe loc. CREANGĂ, P. 42. ♦ Lucru care prilejuiește pierdere de vreme. Să merg eu la expoziție la vîrsta mea... în loc să-mi caut de suflet, umblu cu voi după gură-cască, după pustietăți nemțești! SP. POPESCU, M. G. 26. ♦ (Uneori cu valoare de pl.) Persoană care are o condamnabilă atitudine de neglijență față de bunurile obștești și de cuceririle poporului, care este lipsită de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Avem destui gură-cască ce nu simt, nu văd și nu aud nimic, în timp ce sub ochii și sub nasul lor dușmanii încearcă să lovească în munca noastră de construcție. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ Atitudine de gură-cască = comportarea celor care sînt lipsiți de vigilență față de uneltirile criminale ale dușmanului de clasă. Datoria patriotică și internaționalistă a membrilor de partid și a oamenilor muncii fără de partid este de a demasca și lichida atitudinea de gură-cască. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564.

CASCĂ-GURĂ s. m. Gură-cască.

CAST, -Ă, caști, -ste, adj. Pur, neprihănit; virtuos. – Lat. lit. castus.

CASTĂ, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin profesiunea și prin privilegiile membrilor ei, în care este împărțită societatea în India și în alte țări orientale; p. ext. grup social închis care își păzește interesele (egoiste). ◊ Spirit de castă = spirit îngust, închis, exclusivist. – Fr. caste.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgîi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expirație prelungită, trădînd oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4). – Lat. *cascare.

CAST, -Ă adj. Pur, neprihănit, neîntinat, nepătat; virtuos. [< lat. castus, cf. it. casto].

CASTĂ s.f. Fiecare dintre clasele sociale închise și strict delimitate prin originea comună, prin privilegiile membrilor lor etc., în care era împărțită societatea din India și din alte țări orientale; (p. ext.) grup social închis care își apăra izolarea și privilegiile sale egoiste. ◊ Spirit de castă = spirit îngust, exclusivist. [< fr. caste, cf. port. casta – rasă pură].

CAST, -Ă adj. pur, neprihănit, neîntinat; nepătat, virtuos. (< it. casto, lat. castus)

CASTĂ s. f. 1. (la hinduși, egipteni și la alte popoare orientale) categorie socială închisă, strict delimitată prin originea comună, ocupații, privilegii, cult religios etc. ◊ (p. ext.) grup social închis care își apără cu strictețe privilegiile; clan, clică. 2. ansamblu de indivizi în cadrul familiilor de insecte sociale (albine, furnici, termite) care îndeplinesc aceleași funcții. (< fr. caste, port. casta)

CAST ~ă (caști, ~e) Care este cinstit și neprihănit; pur. /<lat. castus

CASTĂ ~e f. 1) (în India și în alte state orientale) Clasă socială delimitată prin origine, ocupații și privilegii comune. 2) Grup social închis cu privilegii și cu spirit exclusivist. /<fr. caste

A SE CĂSCA se cască intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare

A CĂSCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

cască-gură m. cel ce și pierde timpul privind la tot ce întâlnește.

cast a. curat, rezervat și modest.

castă f. 1. fiecare din clasele unui popor (la Egipteni și în India); 2. fig. clasă socială: castă nobiliară.

caște f. cutie cu despărțituri unde sunt așezate literele de tipar. [Ung. KÁSTA (din nemț. KASTEN)].

căscà v. 1. a deschide tare gura (de oboseală sau de urît); 2. a deschide tare ochii; 3. a întredeschide: a căsca ușa. [Lat. vulg. *CASCARE (din gr. hásko)].

gură-cască m. V. cască-gură.

casc, a căscá v. intr. (lat. cascare, d. vgr. hásko, casc, rudă cu lat. hiscere, a se căsca, a se crăpa; sard. cascare, V. dehiscent). Răsuflu adînc deschizînd convulsiv gura (de plictiseală saŭ de osteneală). Doresc, mă lăcomesc (Vechĭ): cască să cuprindă averea altuĭa. V. tr. Deschid (puțin): a căsca ușa. Iron. A căsca ochiĭ, a holba ochiĭ, a privi mirat orĭ atent. A căsca gura, a perde timpu privind.

cáscă-gúră, V. gură-cască.

*cast, -ă adj., pl. caștĭ, caste (lat. castus). Curat, fără pată morală: suflet cast. Căruĭa nu-ĭ place vorba saŭ purtarea urîtă: ureche castă.

*cástă f., pl. e (fr. caste, it. sp. casta, d. lat. castus, cast, pur, neamestecat). Fiecare din clasele în care se împarte poporu în India: casta brahmanilor. Clasă socială: casta nobililor. Spirit de castă, sentiment de solidaritate p. casta ta și de ură p. ceĭ-lalțĭ.

cáște f., pl. căștĭ (ung. kasta, d. germ. kasten, lădiță). Casă de ținut literele în tipografie. V. casă 2.

gură-cáscă și (maĭ rar) cască-gúră m., gen. al luĭ. Fam. Prost, bleg. – Se poate zice și o gură-cască (despre o femeĭe).

!cască-gură (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui cască-gură; pl. cască-gură

cast adj. m., pl. caști; f. castă, pl. caste

castă s. f., g.-d. art. castei; pl. caste

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 1 sg. să casc, 3 să caște; imper. 2 sg. afirm. cască

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui gură-cască; pl. gură-cască

cască-gură s. m. și f., g.-d. lui cască-gură; pl. cască-gură

cast adj. m., pl. caști; f. castă, pl. caste

castă s. f., g.-d. art. castei; pl. caste

căsca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cască; conj. prez. 3 să caște

!gură-cască (persoană) (pop., fam.) s. m. și f., g.-d. lui gură-cască; pl. gură-cască

caștă s. f., pl. caște

cască-gură s. m.

cast adj. m., pl. caști; f. sg. castă, pl. caste

castă s. f., g.-d. art. castei; pl. caste

căsca vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cască; conj. prez. 3 sg. și pl. caște

gură-cască (epitet) s. m. și f.

gură-căscată (epitet; bot. ) s. f.

gură-cască

casc, caști 2, caște 3 conj.

cast, -stă; caști, -ste pl.

gură-cască invar.

cast (castă), adj. – Pur, neprihănit. It. casto, lat. castus (sec. XIX). – Der. castitate, s. f., din lat.

caște s. f. – În tipografie, lumina paginii. Germ. Kasten, prin intermediul pol. kaszta, sau al mag. kásta (Cihac, II, 45).

căsca (casc, căscat), vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).

gură-cască s. m., s. f. persoană distrată / uitucă.

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CAST adj. v. inocent.

CASTĂ adj. fecioară, neprihănită, virgină, (înv.) întreagă, (fig.) imaculată. (O tânără ~.)

CASTĂ s. tagmă. (Alcătuiesc o ~.)

CAȘTE s. v. casă.

CĂSCA vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CAST adj. candid, feciorelnic, fecioresc, inocent, neprihănit, nevinovat, pudic, virgin, virginal, (înv.) nestricat, prost, vergur, (fig.) curat, imaculat, neîntinat, nepătat, pur, serafic, (înv. fig.) neatins, preacurat. (Un surîs ~.)

CASTĂ s. tagmă. (Alcătuiesc o ~.)

CASTĂ adj. fecioară, neprihănită, virgină, (înv.) întreagă, (fig.) imaculată. (O tînără ~.)

caște s. v. CASĂ.

CĂSCA vb. 1. a deschide, a desface. (~ gura.) 2. a (se) bulbuca, a (se) holba, a (se) mări, a (se) umfla, a (se) zgîi, (pop. și fam.) a (se) beli, a (se) bleojdi, (pop.) a (se) boboșa, a (se) bolboșa, (reg.) a (se) boldi, a (se) bolovăni, (Transilv.) a (se) zgăura, (Ban.) a (se) zgîmboia. (~ ochii.) 3. a (se) crăpa, a (se) intredeschide. (S-a ~ ușa.) 4. a se adînci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

Cast ≠ corupt, depravat, stricat