CASCĂ-GURĂ s. m. Gură-cască.

cască-gură m. cel ce și pierde timpul privind la tot ce întâlnește.

cáscă-gúră, V. gură-cască.

CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

căsca [At: TETRAEV. (1574), 251 / Pzi: casc / E: ml cascare] 1 vt A deschide gura (pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc.) 2 vt (Îe) A ~ gura A privi cu interes (sau cu mirare, cu curiozitate naivă). 3 vt (Îae) A umbla pe ici, pe colo, pierzând vremea. 4 vt (Îae) A dezvălui un secret (fără a avea o intenție rea). 5 vt (Îe) A ~ ochii A deschide ochii tare, mai ales de mirare Si: (pop) a se holba, a se zgăi, (îrg) a se bleojdi. 6 vt (Îae; pex) A fi (foarte) atent. 7-8 vt (Îc) Cască-gură (sau gură-cască) Persoană care (stă absentă și) nu înțelege ce se întâmplă (sau ce se discută) în jurul ei. 9 vt (Îae) Persoană dezinteresată Si: căscăund (1). 10 vi A deschide gura mare printr-o inspirație adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând prin acest gest starea (de oboseală, plictiseală dar, mai ales, de somnolență) în care se află o ființă Si: a ușta. 11 vr (D. o ușă, o fereastră etc.) A se întredeschide Si: a se crăpa. 12 vi (Îvr; d. oameni) A striga. 13 vi (Înv) A râvni. 14 vi (Înv) A tinde (spre ceva). 15 vr (D. obiecte) A se crăpa. 16 vr (D. nuci) A plesni. 17 vr (Fig; îe) A se ~ o prăpastie (între două persoane sau grupuri) A se produce o dezbinare.

CASCĂ-GURĂ, GURĂ-CASCĂ, ‼GURĂ-CĂSCATĂ sm. 1 Cel ce-și pierde vremea oprindu-se ca să se uite sau să asculte cu gura căscată la toate nimicurile; trîndav, pierde-vară: Noi sărmanii cască-gură Cîmpii, zău, am apucat ALECS.; moșneagul fiind un gură-cască CRG.; ori-care gură-căscată... se preocupă numai dacă orizonul politic este posomorît ALECS. ¶ 2 Cu gura căscată: eu stric, dacă a umblat gură-cască, și n’a mers și el la împărțeală? CAR..

CĂSCA (casc) vb. tr. și intr. 1 A deschide tare gura, în mod involuntar, aspirînd cu putere (de oboseală, de somn, de urît): am căscat de mi-au troznit fălcile CAR. ¶ 2 A deschide: căscau de somn și se rugau de vizitiu să mîne mai iute D.-ZAMF.; ~ gura, a) a deschide gura mare (spre a îmbuca ceva, spre a vorbi, etc.): cască o gură cît o șură CRG.; căscase o gură cît ocnița, ca să mi-l înghită ISP.; b) a asculta sau a privi cu curiozitate, cu uimire: am stat și am căscat și eu gura acolo ISP.. c) a umbla de colo pînă colo fără treabă, a-și pierde vremea: mai bine te-ai duce să caști gura pe uliță ALECS.; cu gura căscată, cu gurile căscate, cu gura mare deschisă; Ⓕ: a asculta, a rămînea, a se uita cu gura (gurile) căscată (căscate); a umbla cu gura căscată după ceva, a dori, a căuta să capete ceva cu înfocare, cu pasiune, cu neastîmpăr; gură-căscată = CASCĂ-GURĂ; ~ ochii, a-i deschide mari (de curiozitate, de uimire, etc.), a holba, a sgîi, a bleojdi: învățații împărăției căscară ochii mari DLVR.; ~ ușa, a o deschide pe jumătate. II. vb. refl. A se deschide, a sta deschis (vorb. de gura unei adîncimi): tot mai largă și mai adîncă se cască năpraznica vale sub noi VLAH. [lat. vulg. *chascare < gr.].

A CĂSCA casc 1. tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ◊ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

gură-cáscă și (maĭ rar) cască-gúră m., gen. al luĭ. Fam. Prost, bleg. – Se poate zice și o gură-cască (despre o femeĭe).

!cască-gură (pop.) s. m. și f., g.-d. art. lui cască-gură; pl. cască-gură

cască-gură s. m. și f., g.-d. lui cască-gură; pl. cască-gură

cască-gură s. m.

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)

CASCĂ-GURĂ s. gură-cască, gură-căscată, (pop.) căscăund. (E un ~.)