8 intrări

90 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).

CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char).

CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.

CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. – După engl. [typewriter] carriage, fr. chariot.

car2 sm [At: NEAGOE, Înv. 253/21 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: ml carrus (caries)] 1 Nume dat mai multor specii de insecte mici, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2 (Spc; îs) Făină de ~ Pulbere de lemn ros de cari (1). 3 (Îc) ~iu-de-stejar Larva viespei (Sirex gigas). 4 (Îc) ~iu-mic Mică insectă care roade lemnul (Anobium pertinax). 5 (Îc) ~iu-mare, ~ de-pădure, ~ de-scoarță Gândac castaniu, rotund, lung de 5 mm, cu capul mic și mustăți scurte, care trăiește pe brazi și molizi, săpând galerii între lemnul trunchiului și scoarță (Bostrychus tipographus).

car3 sn [At: PSALT. 206/17 / Pl: ~e, (îvp) , (nob) ~uri / E: ml carrus] 1 Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit pentru transportul poverilor. 2 (Îs) ~ funebru (sau funerar, mortuar) Dric. 3 (Îs) ~ blindat (sau de asalt) Tanc. 4 (Îas) Transportor amfibiu blindat. 5 (Îs) ~ de război Car cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte în Antichitate. 6 (Îvp; îs) ~ de foc Tren. 7 (Îe) Nici în ~, nici în căruță Se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. 8 (Îe) A pune ~rul înaintea boilor Se spune despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. 9 (Pop; îe) Pune (sau încarcă) că-i ~ul altuia Zi, că fac eu. 10 (Îe) Înjugă sacii la ~ și hai la moară să măcinăm boii Se spune pentru a sugera cuiva că vorbește prostii. 11 (Îe) I s-a rupt ~-n drum Se spune despre cineva care nu-și poate continua lucrul (din cauza unei defecțiuni). 12 (Îe) Și-a pus sacii în ~ Și-a făcut interesul și acum nu-l mai interesează nimic. 13 (Îe) A-și pune ~-n pietre A-și pune în gând ceva cu toată hotărârea Si: a persevera, a stărui. 14 (Îcst) De-a ~ul Țintar. 15 (Bot; reg; îc) ~ul-pădurilor sau ~ul-zânelor Amică (Amica montana). 16 (Ast; îc) ~ul mare Constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1) Si: Ursa Mare. 17 (Ast; îc) ~ul mic Constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din Carul (16) mare Si: Ursa Mică. 18 (Ast; pop; îc) ~ul-dracului Constelația Perseu. 19 (Ast; pop; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Constelația Vizirul. 20 Cantitate de material care se poate încărca într-un car3 (1). 21 (Fig; îs) Un ~ de ani Mulți ani. 22 (Îe) Ajunge (sau e destul) o măciucă la un ~ de oale Unui om sensibil (simțitor) ajunge să i se spună o dată ceva ca să înțeleagă. 23 (Îlav) Cu ~ul Din belșug. 24 (Înv) Impozit care obliga locuitorii să facă servicii publice, cărând diferite poveri cu carul. 25 (Reg) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri Si: căruță, război, sclai. 26 (La centrala telefonică automată) Dispozitiv mobil al selectorului, care ajută la căutarea liniilor libere.

CAR1, cari, s. m. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. – Lat. carius (= caries).

CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CAR1, cari, s. m. (Și în forma regională cari; de obicei la pl.) Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și-l roade (Anobium pertinax). Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruieni și flori uscate, puse acolo din ani uitați. CAMILAR, TEM. 26. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. Aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Făină de cari = fărîme mici care cad din lemnul măcinat de aceste insecte.

CAR2, care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf.Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ Fig. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri.

CAR2, cari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, care trăiește în lemn și îl roade (Bostrychus typographus și Anobium pertinax).Lat. carius (= caries).

CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemînatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constînd din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scînduri. – Lat. carrus.

CAR3, caruri, s. n. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hîrtia la mașina de scris, făcînd posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. – După engl. [typewriter] carriage (fr. chariot).

CAR s. n. piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris. (după engl. /typewriter/ carriage, fr. chariot)

CAR2 ~i m. 1) la pl. Specie de insecte mici, dăunătoare, având corpul păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2) Insectă din această specie. /<lat. carius

CAR1 ~e n. 1) Vehicul cu patru roți tras, de obicei, de boi, folosit pentru transportarea încărcăturilor mari. ◊ ~ funebru vehicul cu care sunt duși morții la cimitir; dric. A pune ~ul înaintea boilor a face ceva altfel decât este normal; a fi nepriceput. 2) Cantitate de material care încape într-un asemenea vehicul. Un ~ de fân. 3) (în antichitate) Trăsură cu două roți, trasă de cai și folosită la festivități și ceremonii. ~ de triumf. 4) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; mulțime. Un ~ de ani.Cu ~ul în cantitate mare; cu grămada; din belșug. 5): ~ul-Mare constelație alcătuită din șapte stele ce reprezintă un car cu oiște; Ursa-Mare. ~ul-Mic constelație asemănătoare cu Carul-Mare, dar cu distanța dintre stele mai mică; Ursa-Mică. /<lat. carrus

CAR3 ~uri n. Piesă mobilă și glisantă a unor mașini. ~ul mașinii de scris. /<fr. chariot

car m. vierme care roade lemnul, pielea, stofa. [Lat. vulg. CARIUS].

car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS].

1) car m. (lat. carius, d. caries, o boală care roade dințiĭ). Larvă de insect în formă de verme albicĭos care trăĭește pe supt scoarța copacilor. (Caru de rădașcă e lung de 2-3 centimetri).

2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într’o imensitate. V. cărulean.

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ!

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

CÂR interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. ◊ Expr. (Adverbial sau substantivat) Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. – Onomatopee.

cărá [At: DOSOFTEI, V. S. 9/2 / V: (reg) ca~ / Pzi: car / E: ml *carrare] 1 vt A duce ceva dintr-un loc în altul Si: (fam) a cărăbăni (2). 2 vt A transporta (în cantități mari). 3 vt (Pop; îe) A ~ apa cu ciurul A munci în gol, fără rezultat. 4 vt (Îvp; îe) Cară apă Ia ceilalți Se zice în glumă despre copiii mai mici sau mai slabi decât frații lor. 5-6 vti (Pfm; îe) A ~ cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) A da cuiva mai multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.). 7 vt (Pop; îe) A-I ~ păcatele A se lăsa dus, târât fără voie. 8-9 vt (Pfm; îe) A ~ mereu la gură A bea (sau a mânca) prea mult. 10 vt (Spc) A fura (în cantități mari). 11-12 vtr (Înv) A (se) plimba (cu căruța, cu trăsura, cu mașina etc.) Si: a {se) căruța (1). 13 vr (Înv) A se duce repede (după ceva sau cineva) Si: (îvp) a se repezi. 14 vr A se duce dintr-un loc în altul. 15-16 vr (Fam) A pleca repede (și pe furiș) de undeva Si: (pfm) a se cărăbăni (1), a o tuli, a o șterge. 17 vr (D. oameni, vite etc.; înv) A se mișca încet, greoi Si: a se târî.

câr i [At: CANTEMIR, IST. 117 / V: car, câra (-mâra), gâr(a) (-mâra), gări (mâr), cârc (mârc) / P: de obicei cu r prelungit / E: fo cf gar, hâr, cârâi] 1 (Adesea repetat) Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.) 2 (Adesea repetat) Strigăt cu care se alungă unele păsări. 3 (Îlav) Cu ~ Cu ceartă. 4 (Îal) Cu tocmeală. 5 (Îe) Că-i ~, că-i mâr Se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase.

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ Absol. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMITRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. ȘEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ Expr. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486.

CÎR interj. 1. Onomatopee care imită croncănitul ciorii, cîrîitul găinii sau (mai rar) al altor păsări. Cloșca, cum l-au văzut, au început să strige: ctrrrl clone! clone! SBIERA, P. 292. Ai vrea d-ta să mă fac cuc, ș-apoi cir Corbule, cir moșule... spune cîte vrute, cîte nevrute. ALECSANDRI, T. 241. 2. Strigăt cu care se alungă păsările. Moșneagul se întoarce repezindu-se spre pui și strigînd tare: cîr! cîr! cîr! ȘEZ. II 58. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) Cîr-mîr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală, (cu) ciorovăială. De la tăbăcar izbutisem, cîr-mîr, să-i. storc, la plecare, doi poli. STANCU, D. 379. Ce să mai zică puiul? nu mai încăpea cîr-mîr. CARAGIALE, O. II 219. A face cîr-mîr =a face obiecții, a găsi pretexte. Strîmbă-Lcmne au început a face cîr-mîr, ba una, ba alta, și s-au trecut astă dată așa. SBIERA, P. 82. Că-i cîr, că-i mîr, se zice cînd cineva se încurcă în explicații șovăielnice. Ce cauți, măi, prin sat? -Că-i cîr, că-i mîr... SADOVEANU, P. S. 62. Popa tot se codea: că-i cîr, că-i mîr, în sfîrșit rămîne ca... a doua zi să-mi dea banii. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Pronunțat adesea (ca interjecție) cu r prelungit.

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, tîrît oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum).

A CĂRÁ car tranz. (obiecte sau ființe) A duce dintr-un loc în altul. ◊ ~ apă cu ciurul a munci fără nici un rost. /<lat. carrare

A SE CĂRÁ mă car intranz. pop. A pleca de undeva (repede și pe furiș); a se cărăbăni. /<lat. carrare

CÂR interj. (se folosește pentru a reda sunetul pe care-l scoate găina sau cioara).Că-i ~, că-i mâr se spune când cineva se încurcă în explicații contradictorii. /Onomat.

cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)].

câr! int. strigătul cioarei și al găinei.

cîr interj. care arată strigătu găiniĭ și cĭoriĭ (V. cîrc). A nu zice nicĭ cîr, nicĭ mîr. V. mîr.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

car1 (insectă) s. m., pl. cari, art. carii

car3 (vehicul) s. n., pl. care

car2 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. caruri

car3 (parte a mașinii de scris) s. n., pl. caruri

car (piesă la mașina de scris) s. n., pl. cáruri

+carul (cu ~) loc. adj., loc. adv. (noroc ~, a răsplăti ~)

!Carul-Mare (constelație) s. propriu n. art.

!Carul-Mic (constelație) s. propriu n. art.

căra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 2 sg. cari, 3 ca; conj. prez. 1 sg. să car, 2 sg. să cari, 3 să care; imper. 2 sg. afirm. ca

câr interj.

Carul-Mare (constelație) s. propriu n.

*Carul-Mic (constelație) s. propriu n.

Carul-Mic (constelație) s. propriu n.

căra (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 ca

cărá vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 sg. și pl. cáră; conj. prez. 3 sg. și pl. cáre

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

CAR s. 1. car funebru v. dric; car funerar v. dric; car mortuar v. dric. 2. (ASTRON.) Carul-Mare = (livr.) Ursa-Mare; Carul-Mic = (livr.) Ursa-Mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruță, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)

CAR s. v. grămadă, moară, mulțime, țintar.

CAR s. 1. car funebru = dric, car funerar, car mortuar, (Bucov.) caravană, (Mold.) droagă, patașcă; car funerar = dric, car funebru, car mortuar, (Bucov.) caravană, (Mold.) droagă, patașcă; car mortuar = dric, car funebru, car funerar, (Bucov.) caravană, (Mold.) droagă, patașcă. 2. (ASTRON.) carul-mare = (livr.) ursa-mare; carul-mic = (livr.) ursa-mică. 3. (TEHN.) (reg.) căruță, masă, război, sclai. (~ la joagăr.)

car s. v. GRĂMADĂ. MOARĂ. MULȚIME. ȚINTAR.

CAR DE FÓC s. v. locomotivă, mașină, tren.

CĂRÁ vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. v. pleca. 3. v. fugi.

CÂR interj. gar! (Ciorile fac: ~!)

car de foc s. v. LOCOMOTIVĂ. MAȘINĂ. TREN.

CĂRA vb. 1. a duce, a purta, a transporta, (reg.) a cărăbăni, (înv.) a podvodări, a transportarisi. (Doi sanitari ~ bolnavul.) 2. a se duce, a pleca. (Să te ~ imediat de aici!) 3. a fugi, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge. (S-au ~ de la locul faptei.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

car (cári), s. m. – Specie de insectă mică dăunătoare (Anobium pertinax). – Var. (înv.) cariu. Lat. caries (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 411; REW 1697), sau carius (Pușcariu 293; Candrea-Dens., 259); cf. sp. caronjo, caroncho, arag., port. quara, cat. quer.Der. cări, vb. (a găuri, a roade, a mînca); cărete, s. m. (car, insectă), pe care Diculescu, Elementele, 455, îl derivă, prin intermediul unei forme ipotetice *scărete, de la gr. σϰαρίς (pentru valoarea de singularizare a suf. -ete, cf. Graur, BL, II, 246-9).

car (cáre), s. n.1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).

cărá (cár, át), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).

cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune și despre cloșcă. Datorită confuziei populare între cioară și țigan (cf. cioară), se aplică și acestora din urmă. – Der. gîr (cu toți der.). Creație expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr.Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuții în contradictoriu); cîră, s. f. (insistență supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un țigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un țigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîială, s. f. (sunetul anumitor păsări; Arg., ceartă, harță, scandal); cîrîit, s. m. (Arg., bătrîn afon); cîrîit, s. n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s. f. (morișcă, jucărie de copii; sperietoare; țigan); cîrîitor, s. m. (Arg., hoț, borfaș); cîrîitură, s. f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

car2, cari, s.n. – 1. (zool.) Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi; „diavoli” (Papahagi): „Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari...” (Papahagi, 1925: 298; Săpânța). – Lat. pop. carius (= caries) „putrezire, râncezeală” (DEX, Scriban, Șăineanu, Pușcariu).

car1, care, s.n. – 1. Vehicul cu patru roți, din lemn, cu tracțiune animală, folosit în trecut pentru transportarea poverilor. 2. Carul cu fân, unitate de măsurare a pământului: „De obicei se spunea că are un loc cu fân de un car sau două” (AER, 2010: 66; Săcel ). ♦ (top.) Calea Carelor, drum de căruțe ce duce de la Bârsăuța spre Coroieni, în Vima Mare (Vișovan, 2008: 25). ♦ (astr.) Carul Mare, Carul Mic, constelații (Ursa Major, Ursa Minor). Tradiția populară spune că împăratul Traian a dus prizonieri daci la Roma cu Carul Mare; Carul Dracului (constelația Perseu) conform tradiției populare, acesta ar transporta păcătoșii în iad. – Lat. carrus „car, căruță” (Șăineanu, Scriban, DLRM, Pușcariu, CDDE, MDA). Cuv. rom > bg. karuca (Miklosich), ucr. kary „car” (Candrea, cf. DER), sb. karuce, magh. karuca (Edelspacher, cf. DER).

car², cari, s.n. 1. Insectă care trăiește în lemn și îl roade. 2. (mit.) Ființă malefică; bosorcoi, diavoli: „Să luară pă cale, pă cărare, / Nouă cari, / Nouă ogari...” (Papahagi, 1925: 298). – Lat. pop. carius (= caries) (Șăineanu, Pușcariu).

car¹, care, s.n. 1. Vehicul cu patru roți, din lemn, cu tracțiune animală, folosit în trecut pentru transportarea poverilor. 2. Carul cu fân, unitate de măsurare a pământului: „De obicei se spunea că are un loc cu fân de un car sau două” (AER, 2010: 66). ■ (top.) Calea Carelor, drum de căruțe ce duce de la Bârsăuța spre Coroieni, în Vima Mare (Vișovan, 2008: 25). ■ (astr.) Carul Mare, Carul Mic, constelații (Ursa Major, Ursa Minor); Carul Dracului (constelația Perseu). – Lat. carrus „car, căruță” (MDA).

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

CAR subst. și vb. A CĂRA. 1. Cara jitnicer (Isp III1; Sur XXIV); – căp., mold. (Costin); – locot., 1857 (Sd XVIII); – f. (16 B III 222) sau < tc. kará „negru”. 2. Cărăscul, Gr. (Isp. II1; Sd V 75). 3. Cărilă, Ion, act. 4. Prob. Carai, Stanciul, olt. (16 B...). 5. Cărată, Ion (Ard II 165) sau < participiul vb. a căra. 6. Cf. + -an, -oiu: Cărănoiu, Ion munt. 1848 (BCI XI 99). 7. + adj. mare: Carmare, Ion (Sur XV 268).

Dicționare de argou

Explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a pune carul înaintea boilor expr. a lucra haotic / dezorganizat; a efectua o serie de acțiuni într-o ordine improprie / nefirească.

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari!

cu carul expr. mult, din belșug.

cu trei roate la car expr. nebun, aiurit.

nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.

Intrare: Car
nume propriu (I3)
  • Car
Intrare: car (insectă)
car1 (pl. -i) substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • car
  • carul
  • caru‑
plural
  • cari
  • carii
genitiv-dativ singular
  • car
  • carului
plural
  • cari
  • carilor
vocativ singular
plural
substantiv masculin (M71)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cariu
  • cariul
  • cariu‑
plural
  • cari
  • carii
genitiv-dativ singular
  • cariu
  • cariului
plural
  • cari
  • carilor
vocativ singular
plural
Intrare: car (piesă)
car3 (pl -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • car
  • carul
  • caru‑
plural
  • caruri
  • carurile
genitiv-dativ singular
  • car
  • carului
plural
  • caruri
  • carurilor
vocativ singular
plural
Intrare: car (vehicul)
car2 (pl. -e) substantiv neutru
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • car
  • carul
  • caru‑
plural
  • care
  • carele
genitiv-dativ singular
  • car
  • carului
plural
  • care
  • carelor
vocativ singular
plural
Intrare: Carul-Mare
substantiv neutru compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Carul-Mare
plural
genitiv-dativ singular
  • Carului-Mare
plural
vocativ singular
plural
Intrare: Carul-Mic
substantiv neutru compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Carul-Mic
plural
genitiv-dativ singular
  • Carului-Mic
plural
vocativ singular
plural
Intrare: căra
verb (VT18)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căra
  • cărare
  • cărat
  • căratu‑
  • cărând
  • cărându‑
singular plural
  • ca
  • cărați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • car
(să)
  • car
  • căram
  • cărai
  • cărasem
a II-a (tu)
  • cari
(să)
  • cari
  • cărai
  • cărași
  • căraseși
a III-a (el, ea)
  • ca
(să)
  • care
  • căra
  • cără
  • cărase
plural I (noi)
  • cărăm
(să)
  • cărăm
  • căram
  • cărarăm
  • căraserăm
  • cărasem
a II-a (voi)
  • cărați
(să)
  • cărați
  • cărați
  • cărarăți
  • căraserăți
  • căraseți
a III-a (ei, ele)
  • ca
(să)
  • care
  • cărau
  • căra
  • căraseră
Intrare: câr
interjecție (I10)
Surse flexiune: DOR
  • câr
interjecție (I10)
  • gâr
gâri-mâr
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
gâra interjecție
interjecție (I10)
  • gâra
câr-mâr interjecție
compus
  • câr-mâr
gâr-mâr interjecție
compus
Surse flexiune: DOR
  • gâr-mâr
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

car, carisubstantiv masculin

  • 1. Nume dat mai multor specii de insecte mici dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corp păros și picioare scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. DEX '09 DLRLC
    • format_quote Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruieni și flori uscate, puse acolo din ani uitați. CAMILAR, TEM. 26. DLRLC
    • format_quote Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. DLRLC
    • format_quote Aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I 87. DLRLC
    • 1.1. Făină de cari = fărâme mici care cad din lemnul măcinat de aceste insecte. DLRLC
etimologie:

car, carurisubstantiv neutru

  • 1. Piesă cilindrică mobilă pe care se fixează hârtia la mașina de scris, făcând posibilă (prin deplasare) scrierea succesivă a literelor și a rândurilor. DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00
etimologie:

car, caresubstantiv neutru

  • 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. DEX '09 DLRLC
    diminutive: căruț
    • format_quote Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. DLRLC
    • format_quote Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. DLRLC
    • format_quote Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. DLRLC
    • format_quote Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. DLRLC
    • format_quote figurat A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. DLRLC
    • 1.1. Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: dric
    • 1.2. Car blindat (sau de asalt) = tanc. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: tanc
      • format_quote Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. DLRLC
    • 1.3. învechit popular Car de foc = locomotivă, mașină, tren. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. DLRLC
      • format_quote Și fluieră o dată, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. DLRLC
    • 1.4. în Antichitate Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. DEX '09 DLRLC
      • format_quote Car de triumf. DLRLC
    • chat_bubble A fi a cincea roată la car (sau la căruță). DLRLC
    • chat_bubble Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • chat_bubble A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. DEX '09 DEX '98
  • 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. DLRLC
    • format_quote Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. DLRLC
    • format_quote Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. DLRLC
    • 2.1. figurat Cantitate sau număr mare. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. DLRLC
      • format_quote Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. 9. DLRLC
  • 3. regional Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. DEX '09 DLRLC
etimologie:
  • limba latină carrus (cu unele sensuri după limba franceză char). DEX '09

Carul-Maresubstantiv propriu neutru, substantiv neutru

  • 1. (Și în forma Carul) Constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car. DEX '09 DLRLC
    sinonime: Ursa-Mare
    • format_quote Ții minte tu, iubita mea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. DLRLC
    • format_quote Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. II 7. DLRLC

Carul-Micsubstantiv propriu neutru, substantiv neutru

  • 1. Constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din Carul-Mare. DEX '09 DLRLC
    sinonime: Ursa-Mică

căra, carverb

  • 1. tranzitiv A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. DLRLC
    • format_quote Să cărăm fîn pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. DLRLC
    • format_quote (și) absolut Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. DLRLC
    • format_quote Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMITRIU, N. 259. DLRLC
    • format_quote Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. DLRLC
    • format_quote Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. DLRLC
    • format_quote Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. DLRLC
    • format_quote prin analogie Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. ȘEZ. IV 119. DLRLC
    • format_quote Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. DLRLC
    • format_quote Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. DLRLC
    • format_quote poetic După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. DLRLC
    • format_quote Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. DLRLC
    • format_quote (și) absolut familiar Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. DLRLC
    • 1.1. rar (Cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. DLRLC
      sinonime: plimba
      • format_quote Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. DLRLC
      • chat_bubble A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. DEX '09 DEX '98 DLRLC
        • format_quote Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
    • chat_bubble A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • chat_bubble A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) sau (absolut) a căra în cineva = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      sinonime: bate
      • format_quote Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. DLRLC
      • format_quote Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
      • format_quote Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. DLRLC
      • format_quote Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. DLRLC
  • 2. reflexiv rar A se duce dintr-un loc în altul. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. DLRLC
    • format_quote De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. DLRLC
    • format_quote Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. DLRLC
    • 2.1. familiar A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. DLRLC
      • format_quote Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. DLRLC
      • format_quote Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. DLRLC
      • format_quote Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. DLRLC
etimologie:

cârinterjecție

  • 1. adesea repetat Cuvânt care imită sunetul caracteristic scos de unele păsări (ciori, găini etc.); strigăt cu care se alungă unele păsări. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Cloșca, cum l-au văzut, au început să strige: cîrrrl clonc! clonc! SBIERA, P. 292. DLRLC
    • format_quote Ai vrea d-ta să mă fac cuc, ș-apoi cîr Corbule, cîr moșule... spune cîte vrute, cîte nevrute. ALECSANDRI, T. 241. DLRLC
    • format_quote Moșneagul se întoarce repezindu-se spre pui și strigînd tare: cîr! cîr! cîr! ȘEZ. II 58. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat Câr-mâr = (cu) ceartă, (cu) tocmeală. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote De la tăbăcar izbutisem, cîr-mîr, să-i storc, la plecare, doi poli. STANCU, D. 379. DLRLC
      • format_quote Ce să mai zică puiul? nu mai încăpea cîr-mîr. CARAGIALE, O. II 219. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat A face câr-mâr =a face obiecții, a găsi pretexte. DLRLC
      • format_quote Strîmbă-Lcmne au început a face cîr-mîr, ba una, ba alta, și s-au trecut astă dată așa. SBIERA, P. 82. DLRLC
    • chat_bubble (și) adverbial sau (și) substantivat Că-i câr, că-i mâr, se zice când cineva se încurcă în explicații neconvingătoare, contradictorii, mincinoase. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Ce cauți, măi, prin sat? – Că-i cîr, că-i mîr... SADOVEANU, P. S. 62. DLRLC
      • format_quote Popa tot se codea: că-i cîr, că-i mîr, în sfîrșit rămîne ca... a doua zi să-mi dea banii. VLAHUȚĂ, la TDRG. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

Un articol lingvistic