CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. 2. Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător.

CĂLĂTORIE, călătorii, s. f. Acțiunea de a (se) călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie.

călător, ~oare [At: PRAV. 121 / Pl: ~i, ~oare / E: cale + -ător] 1-4 smf, a (Persoană) care călătorește sau care se află în călătorie. 5 a (D. popoare; îoc stătător) Nomad. 6 a (D. păsări) Migrator. 7 a (Fig; d. timp, sentimente) Care trece repede Si: nestatornic, trecător.

călători [At: BIBLIA (1688) / Pzi: ~resc / E: călător] 1 vi A se îndrepta spre un loc (mai) îndepărtat. 2 vr (Fig) A muri.

călătorie sf [At: VARLAAM, C. 320 / Pl: ~ii / E: călători + -ie] 1 Îndreptare spre un loc (mai) îndepărtat Si: călătorire (1), călătorit¹. 2 Drumul pe care îl face cineva spre un loc (mai) îndepărtat Si: călătorire (2). 3 (Irn; îe) ~ sprâncenată Urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva.

CĂLĂTOR, CĂLĂTOARE adj. și sm. f. 1 Care călătorește, care se află în călătorie, care are obiceiul de a face călătorii depărtate; proverb: Baba călătoare, N’are sărbătoare (👉 BABĂ) ¶ 2 🐦 Păsări călătoare, păsări care pleacă toamna în țări mai calde și se ’ntorc odată cu venirea primăverii ¶ 3 Fig.: pe miriști și pe șesuri alunecă încet umbrele călătoare ale norilor VLAH. ¶ 4 proverb: călătorului îi șade bine cu drumul BR. -VN., cine a pornit la drum nu trebue prea mult să se odihnească [cale (formațiune analoagă cu a megl. drumător < drum) + suf. -ător].

CĂLĂTORI (-oresc) I. vb. intr. 1 A face o călătorie; a merge într’o țară depărtată: am călătorit mult prin țările din apus ¶ 2 Fig. A se mișca pe cer, străbătînd spațiuri imense: cîțiva nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului VLAH.. II. vb. refl. Fig. A pleca pe-aci încolo, a se duce (în altă parte): nu trecu mult, și ziua se călători CRG. [călător].

CĂLĂTORIE sf. 1 Drum pe care-l face cineva (cu trenul, cu vaporul, cu automobilul, etc.) într’un loc depărtat, într’alt oraș sau într’altă țară: a pleca în ~; ~ pe mare ¶ 2 Descrierea locurilor văzute de un călător și a întîmplărilor vrednice de însemnat din timpul drumului.

CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum. ♦ A fi călător, a fi la drum. ♦ Refl. Fig. (Reg.) A se sfârși; a muri. – Din călător.

CĂLĂTORIE, călătorii, s. f. Acțiunea de a călători; drum pe care îl face cineva într-un loc (mai depărtat). ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprâncenată = urare care arată indiferența pentru plecarea cuiva. – Călători + suf. -ie.

CĂLĂTOR², -OARE, călători, -oare, s. m. și f. Persoană care călătorește; drumeț, Se-ntoarse să ia tot vagonul de martor la neobrăzarea călătorului de pe scară. DUMITRIU, N. 6. La fereastră călătorii se îngrămădeau vorbind tare, întrebînd, glumind și aprinzîndu-și țigările. C. PETRESCU, S. 40. Și cît era de limpede izvorul, Cînd a trecut, cu setea-i, călătorul! CERNA, P. 146. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. Luîndu-și ziua-bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. ◊ (Poetic) Într-un răstimp au prins a trece gîște sălbatice stoluri după stoluri... Mitrea își aminti, la glasul acelor călătoare aripate, de toamna cînd zăcuse. SADOVEANU, M. C. 206

CĂLĂTOR¹, -OARE, călători, -oare, adj. 1. Care călătorește, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător – încolțit de vremea rea – să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, și baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. ◊ Fig. August e în toi... și de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. ◊ Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Despre popoare sau populații) Nomad. Și nații călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bandă. Îndurerat le urmăresc cu ochii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 138. Aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. III 231. Zărește despre soare Cîrdurî-cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. Fig. Care trece repede, trecător. Numai eu în tîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. TOPÎRCEANU, B. 79.

CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum (pe jos sau cu un mijloc de transport) spre a ajunge într-un loc mai depărtat (mai ales în altă localitate sau țară); a fi pe drum. Am călătorit o dată singur... de la Botoșani la Pașcani. SAHIA, N. 26. În patruzeci de ani nu călătoriseră decît o singură dată, la Giurgiu. BASSARABESCU, V. 39. Drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziua de astăzi. CREANGĂ, P. 184 ◊ (Poetic) Mari cantități de humă călătoresc... cu apele Oltului, prefăcîndu-l, dintr-un rîu limpede de munte, într-o apă înceată și tulbure de cîmpie. BOGZA, C. O. 140. Stelele sclipesc Și pe cer călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 95. ◊ Refl. (Rar) Se călătoreau către acele curți doi oameni. CAMILAR, N. II 269. (Poetic) Caii sforăiau și nechezau în tufișuri, vintul se călătorea șoptind prin ierburi. SADOVEANU, O. I 130. 2. Refl. Fig. A se sfîrși, a trece. Nu trecu mult și ziua se călători. CREANGĂ, P. 56. ♦ A muri. Cred că mă călătoresc, mamă... dușmanii... m-au căsăpit. CAMILAR, N. II 430.

CĂLĂTORIE, călătorii, s. f. Acțiunea de a călători; drum pe care-l face cineva (pe jos sau cu un mijloc de transport) într-un loc depărtat, în alt oraș sau în altă țară. La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastie adîncă. TOPÎRCEANU, B. 87. După o călătorie de cîteva săptămîni ajunseră la smintirile mărilor. ISPIRESCU, L. În călătorie, toate amintirile juniei se grămădeau în închipuirea mea. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ Expr. Călătorie bună! urare care se face la plecarea cuiva. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale pasuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. (Glumeț și ironic) Călătorie sprîncenată! = (arătînd lipsa de regret la plecarea cuiva) du-te sănătos! Călătorie sprîncenată, zise boierul; de rămîneai, îmi erai ca un frate, iar de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307.

CĂLĂTOR, -OARE, călători, -oare, adj. 1. (Adesea substantivat) Care călătorește, care e în călătorie. 2. (Despre popoare) Nomad. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Fig. Care trece repede; trecător. – Din cale + suf. -ător.

CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. Intranz. A face un drum spre a ajunge într-un loc mai depărtat; a fi pe drum. ♦ Refl. Fig. A se sfîrși, a trece; a muri. – Din călător.

CĂLĂTORIE, călătorii, s. f. Drum pe care-l face cineva într-un loc depărtat. ◊ Expr. (Ir.) Călătorie sprîncenată! urare care arată lipsa de regret la plecarea cuiva. – Din călător + suf. -ie.

CĂLĂTOR² ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care călătorește. /căle + suf. ~ător

CĂLĂTOR¹ ~oare (~ori, ~oare) 1) Care călătorește; care este în călătorie. 2) (despre păsări) Care pleacă să ierneze în țările calde; migrator. 3) (despre popoare) Care migrează. /cale + suf. ~ător

A SE CĂLĂTORI mă ~esc intranz. reg. A înceta de a mai fi; a se sfârși; a dispărea. Vara se ~ește. /Din călător

A CĂLĂTORI ~esc intranz. 1) A se afla în călătorie. 2) A fi la drum. /Din călător

CĂLĂTORIE ~i f. Drum pe care îl face cineva într-un loc mai îndepărtat. [Art. călătoria; G.-D. călătoriei; Sil. -ri-e] /a călători + suf. ~ie

călător m. și a. 1. care s’află în călătorie; 2. care face călătorii mari; 3. fig. vagabond: a mea soartă călătoare AL. [Formațiune analogică din cale (cf. rătăcitor)].

călătorì v. a face călătorie, a. merge într’o țară mai mult sau mai puțin depărtată.

călătorie f. drum făcut spre a se transporta dintr’un loc într’altul mai depărtat.

călătór, -oáre s. și adj. (d. cale). Care e în călătorie, drumeț: un călător, o ceată călătoare. Care face călătoriĭ marĭ: Marco Polo a fost un călător celebru. Păsărĭ călătoare, acelea care ĭarna pleacă în țările calde.

călătorésc v. intr. (d. călător). Fac călătorie: a călători de la un oraș la altu. V. refl. Plec, mă duc, mă car: după sfîntu Ilie se călătorește vara, (iron.), ĭa călătorește-te de aicĭ!

călătorie f. Străbaterea uneĭ căĭ maĭ lungĭ, mersu de la un loc la altu maĭ depărtat (dintr’un oraș într’altu, dintr’o țară într’alta).

călător adj. m., s. m., pl. călători; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoare

călători (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătoresc, 3 sg. călătorește, imperf. 1 călătoream; conj. prez. 1 sg. să călătoresc, 3 să călătorească

călătorie s. f., art. călătoria, g.-d. art. călătoriei; pl. călătorii, art. călătoriile (desp. -ri-i-)

călător adj. m., s. m., pl. călători; adj. f., s. f. sg. și pl. călătoare

călători (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătoresc, imperf. 3 sg. călătorea; conj. prez. 3 să călătorească

călătorie s. f., art. călătoria, g.-d. art. călătoriei; pl. călătorii, art. călătoriile

porumbel călător s. m. + adj.

călător adj. m., s. m., pl. călători; f. sg. și pl. călătoare

călători vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călătoresc, imperf. 3 sg. călătorea; conj. prez. 3 sg. și pl. călătorească

călătorie s. f., art. călătoria, g.-d. art. călătoriei; pl. călătorii, art. călătoriile

porumbel călător s. m. + adj.

călător (călătoare), adj. – 1. Care călătorește. – 2. (S. m.) Vizitator. – 3. Mobil, nomad, migrator. Origine incertă. Este considerat în mod normal a fi der. de la cale „drum, stradă”; însă der. prezintă dificultăți. Suf. -tor se aplică de obicei der. verbali; și, pe de altă parte, nu poate da naștere la rîndul său la un der. verbal, ca a călători (verbi gracia, supărător este conceput numai ca un der. posterior de tipul *a supărători). Pușcariu 262 și DAR a încercat să evite dificultatea, presupunînd că termenul călător ar fi provenit din cale, precum alb. udhëtar „călător” de la udhë „drum”. La fel de justificat s-ar putea invoca lat. viator față de via. Totuși, trebuie să semnalăm posibilitatea ca legătura între cale și călător să fi fost stabilită a posteriori de imaginația populară. Călător ar putea fi un der. normal de la caballus sau, mai bine zis, de la o formă verbală der. de la acest cuvînt. Ideea de „călătorie” era strîns legată de cea de „a călări”, cf. germ. reisen și reiten. Dacă presupunem că lat. caballus a format aceeași der. ca equus, vb. *caballare sau *caballitare (ca equitare) putea avea drept der. cuvîntul călător „persoană care merge călare” și, mai tîrziu, „persoană care călătorește”. Der. călătoreț, adj. (care călătorește mult); călători, vb. (a fi călător, a fi pe drum; refl., a se duce; refl., a muri, a deceda); călătorie, s. f. (acțiunea de a călători); călătorit, adj. (care a călătorit mult).

CĂLĂTORII (literatură de călătorie) Sub forma jurnalului de bord sau a memorialului de călătorie și chiar aceea a narării călătoriei-aventură sau a descrierii cadrului exotic, călătoriile au procurat un bogat material pentru proza memorialistică (v. memorialistica). Văzute și apreciate în primul rînd ca documente geografice, etnografice, sociale, aceste scrieri antrenează în schimb experiențe variate ale omului și chiar fantezia, orientîndu-se astfel din ce în ce mai mult spre literatură. În jurul călătoriilor s-a creat o întreagă literatură cu trăsături proprii. Sub orice formă s-ar prezenta, literatura de călătorie tinde în primul rînd să informeze, dar nici reacțiile emoționale sau picturalul descrierilor nu lipsesc din astfel de scrieri. Astfel, în Relatare cu privire la cea dintîi călătorie în jurul lumii de Pigafetta; cronicarul lui Magellan, pe lîngă consemnarea expediției, pe lîngă relatări despre ținuturi geografice, prezintă și tendințe vizibile de trecere la narațiune, apropiindu-se foarte mult de literatură. Jurnalul lui Nansen, pe lîngă notarea precisă a peisajului încremenit al ținuturilor polare, impresionează prin acel fior al aventurii, făcîndu-i pe cititori participanți imaginari ai explorărilor sale. Jules Verne, în scrierile sale atît de cunoscute, informează pe cititor prin nararea călătoriilor pe coordonate geografice precise, dar îl și emoționează prin anticipațiile sale îndrăznețe, care au prefigurat dezvoltarea tehnicii ulterioare, moderne. Și în literatura noastră s-a cultivat proza de călătorie începînd cu Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele), Ion Codru Dragușanu (Pelegrinul transilvan), apoi cu Gr. Alexandrescu (Memorial de călătorie). Mai recente și intrate în patrimoniul literaturii noastre clasice sînt: Jurnal de bord de Jean Bart și Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, scrise cu intenția și mijloacele implicate de literatura artistică. În evoluția ei, proza de călătorie a stabilit în diferite modalități contactul cu literatura, fecundînd romanul exotic și proza științifico-fantaslică.

CĂLĂTORIE AERIANĂ deplasare efectuată pe calea aerului cu ajutorul unei aeronave.

călătorie, călătorii s. f. (tox.) stare de euforie indusă de consumul de droguri.

CĂLĂTOR adj. v. efemer, pieritor, schimbător, temporar, trecător, vremelnic.

CĂLĂTOR s., adj. 1. s. drumeț, (reg.) drumaș, (Transilv.) drumar, drumătoriu, (înv.) strainic. (Un ~ obosit de drum.) 2. s. v. trecător. (Un ~ întârziat trecea strada.) 3. s. v. pasager. 4. adj. v. nomad. 5. adj. v. migrator. 6. adj. v. voiajor.

CĂLĂTORI vb. a colinda, a cutreiera, a peregrina, a umbla, a voiaja, (rar) a drumui, (înv.) a strănici. (Pe unde n-a ~?)

CĂLĂTORIE s. deplasare, drum, voiaj, (înv.) plimbare, umblet. (O ~ lungă și obositoare.)

CĂLĂTOR s., adj. 1. s. drumeț, (reg.) drumaș, (Transilv.) drumar, drumătoriu, (înv.) strainic. (Un ~ obosit de drum.) 2. s. trecător. (Un ~ întîrziat trecea strada.) 3. s. pasager, voiajor. (Un ~ din autobuz.) 4. adj. nomad, (înv.) nomadic. (Populație ~.) 5. adj. migrator, (reg.) mutător. (Păsări ~.) 6. adj. voiajor. (Porumbel ~.)

călător adj. v. EFEMER. PIERITOR. SCHIMBĂTOR. TEMPORAR. TRECĂTOR. VREMELNIC.

CĂLĂTORI vb. a umbla, a voiaja, (rar) a drumui, (înv.) a stranici. (Pe unde n-a ~?)

CĂLĂTORIE s. deplasare, drum, voiaj, (înv.) plimbare, umblet. (O ~ lungă și obositoare.)

CĂLĂTORIE. Subst. Călătorie, drum, deplasare, voiaj, excursie, turneu, expediție, ascensiune; drumeție, călătorie pe jos; croazieră, periplu (livr.); colindat, colind, pribegie, peregrinare, peregrinație (rar), peregrinaj (înv.), pelerinaj, hagialîc (înv.); circumvagație, odisee. Turism. Drum, cale, drumeag, potecă; rută, itinerar, cursă. Călător, drumeț, drumaș (înv. și reg.), voiajor, excursionist, turist, globe-trotter, colindător (fig.), hoinar, pribeag, pelerin (rar), peregrin (înv.), hagiu (înv.). Dromomanie (rar). Adj. De călătorie, de drum, de voiaj, turistic, voiajor, itinerant; plimbăreț, umblăreț (fam., depr. sau ir.), călător; umblat în (prin) lume, călătorit, voiajat. Vb. A călători, a drumeți, a umbla, a circula, a voiaja, a face o excursie, a pleca în excursie; a colinda, a curma (a alerga) pămîntul, a pribegi, a colinda lumea, a vîntura mări și țări, a peregrina, a hoinări, a vagabonda, a cutreiera, a umbla mult, a umbla cu opinci de fier, a fi mereu pe drumuri, a drumui (rar), a lua lumea de-a lungul (și de-a latul), a da ocol țării. A porni la drum, a o lua din loc, a merge în pelerinaj, a se duce (a pleca) în deplasare, a se deplasa, a-și lua calea (în picioare), a se așterne drumului, a se tot duce. V. aeronavă, ambarcație, automobil, căruță, direcție, drum, hoinăreală, întoarcere, mișcare, plecare, trăsură, tren.

călători, călătoresc, v.r. A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: „Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește” (Calendar, 1980: 107). – Din călător (Scriban, MDA).

călători, călătoresc, vb. refl. – A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: „Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește” (Calendar, 1980: 107). – Din călător (< cale „drum” < lat. callis) (Scriban, DEX, MDA).

călători, călătoresc, vb. refl. – A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: „Dacă omu bătrânește / Doru se călătorește” (Calendar 1980: 107). – Din călător (< cale, din lat. callis).