CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum (pe jos sau cu un mijloc de transport) spre a ajunge într-un loc mai depărtat (mai ales în altă localitate sau țară); a fi pe drum. Am călătorit o dată singur... de la Botoșani la Pașcani. SAHIA, N. 26. În patruzeci de ani nu călătoriseră decît o singură dată, la Giurgiu. BASSARABESCU, V. 39. Drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziua de astăzi. CREANGĂ, P. 184 ◊ (Poetic) Mari cantități de humă călătoresc... cu apele Oltului, prefăcîndu-l, dintr-un rîu limpede de munte, într-o apă înceată și tulbure de cîmpie. BOGZA, C. O. 140. Stelele sclipesc Și pe cer călătoresc. ALECSANDRI, P. A. 95. ◊ Refl. (Rar) Se călătoreau către acele curți doi oameni. CAMILAR, N. II 269. (Poetic) Caii sforăiau și nechezau în tufișuri, vintul se călătorea șoptind prin ierburi. SADOVEANU, O. I 130. 2. Refl. Fig. A se sfîrși, a trece. Nu trecu mult și ziua se călători. CREANGĂ, P. 56. ♦ A muri. Cred că mă călătoresc, mamă... dușmanii... m-au căsăpit. CAMILAR, N. II 430.