binecuvântare sf [At: DRĂGHICI, R. 89 / 10-11 / Pl: ~tări / E: binecuvânta] 1 (D. Dumnezeu) Revărsare a grației divine Si: (liv) benedicțiune, binecuvântat¹ (1), blagoslovire, blagoslovenie, (înv) urâciune. 2 (Ccr) Cuvintele cu care se binecuvântează Si: binecuvântat¹ (2). 3 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Si: binecuvântat¹ (3). 4 Slăvire (în semn de recunoștință) Si: binecuvântat¹ (4), fericire, lăudare, preamărire. 5 (Îe) A (sau a-și) da ~ A încuviința.

binecuvântare f. fapta de a binecuvânta și rezultatul ei.

BINECUVÂNTA, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A rosti o anumită formulă rituală, însoțită de un gest, menită a atrage protecția divină asupra unei persoane sau a unui lucru; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvânt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).

binecuvânta vt [At: BIBLIA (1688) pr 8/19 / V: (reg) bire- / Pzi: ~tez, (rar) -vânt / E: bine + cuvânta] 1 (D. Dumnezeu) A revărsa grația divină Si: a blagoslovi. 2 (D. preoți) A invoca harul divinității asupra cuiva sau a ceva Si: a blagoslovi, (îvr) a bine-grăi. 3 (Pan) A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând pe Dumnezeu). 4 A slăvi pe Dumnezeu. 5 (Pan) A slăvi (în semn de recunoștință) Si: a ferici, a lăuda, a preamări.

birecuvânta vt vz binecuvânta

binecuvinta vb. I. v. binecuvînta.

binecuvînta vb. I. tr. 1 (despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (despre preoți) A invoca harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ◊ Ext. Binecuvintează-mă, tată, și rămîi sănătos! (CR.). ♦ Analog. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocînd adesea numele lui Dumnezeu). 2 A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ Analog. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. ◊ Ext .Binecuvînta ziua în care a cunoscut-o. • prez.ind. -ez, (înv.) binecuvînt. și (înv.) binecuvinta vb. I. /bine + cuvînta, după slav. благословнтн, lat. benedicere.

binecuvîntare s.f. 1 (relig.) Acțiune sacră pe care o îndeplinește un rabin, preot sau imam pentru a atrage grația divină asupra cuiva sau a ceva. ◊ Binecuvîntare apostolică v. apostolic. ♦ Revărsare a grației divine; blagoslovire. ◊ Fig. Ploaia asta a fost o binecuvîntare. ♦ Concr. Cuvintele cu care se binecuvîntează. ♦ (la pl.) Grupare de imne care proslăvesc Învierea Domnului sau invocă mila divină la moartea unui creștin. 2 Urare de prosperitate și fericire, cu invocarea numelui lui Dumnezeu. 3 Slăvire în semn de recunoștință; preamărire. 4 Expr. Cu (sau sub) binecuvîntarea cuiva = cu consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu Vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan (SADOV.). A(-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba. • pl. – ări. /v. binecuvînta.

BINECUVÎNTA (-tez) vb. tr. 1 A invoca favoarea, ocrotirea cerească asupra cuiva ¶ 2 A face să sporească (averea, norocul cuiva), a da ajutorul ceresc ¶ 3 A slăvi, a preamări: să binecuvîntăm pe Domnul [trad. din vsl. blagosloviti].

BINECUVÎNTARE sf. 1 Faptul de a binecuvînta; proverb: ~a părinților întărește casele fiilor ¶ 2 Favoarea, ocrotirea cerească.

BINECUVÎNTAT adj. p. BINECUVÎNTA.

BINECUVÂNTA, binecuvântez, vb. I. Tranz. 1. (Despre Dumnezeu) A revărsa grația divină; a blagoslovi. ♦ (Despre preoți) A revărsa harul divinității asupra unui lucru sau asupra oamenilor; a blagoslovi. ♦ P. anal. A dori prosperitate și fericire cuiva (invocând adesea numele lui Dumnezeu). 2. A lăuda, a slăvi pe Dumnezeu. ♦ P. anal. A lăuda, a preamări pe cineva în semn de recunoștință. [Prez. ind. și: (rar) binecuvânt] – Bine + cuvânta (după sl. blagosloviti).

BINECUVÎNTARE, binecuvîntări, s. f. Acțiunea de a binecuvînta; formula sau cuvintele rostite, ori gestul pe care îl face preotul cînd binecuvîntează. Îngenunchind amîndoi dinaintea Împăratului-Verde, își jură credință unul altuia, primind binecuvîntare de la dînsul. CREANGĂ, P. 297. Mă întovărășiră de binecuvîntări pînă ce mă perdură din ochi. NEGRUZZI, S. I 300. ◊ Expr. A(-și) da binecuvîntarea = a aproba, a încuviința, a fi de acord (cu ceva). Sub binecuvîntarea cuiva = cu aprobarea, încuviințarea, consimțămîntul, învoirea cuiva. Lui Lăpușneanu-vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna sa, sub binecuvîntarea părintelui mitropolit Teofan. SADOVEANU, N. F. 50.

BUNECUVÎNTA, binecuvîntez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală pentru a atrage asupra cuiva ajutorul divinității. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos! CREANGĂ, P. 274. ♦ (Cu privire la obiecte de care se servesc oamenii) A sfinți, a blagoslovi printr-o formulă rituală, pentru a fi de folos sau a prii oamenilor. Popa Tonea se așază în capul mesei, binecuvîntează mîncarea. GALACTION, O. I 180. 2. (Subiectul este divinitatea) A revărsa asupra cuiva belșug, mulțumire, satisfacție. Dumnezeu m-au binecuvîntat cu o mulțime de copii. SBIERA, P. 188. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva care îți dă satisfacție, te mulțumește. Loc bun, vericule! spuse la întîia țuică pe care o bău... După altă țuică se porni iar să binecuvînteze locul unde slujea. PAS, L. I 91. – Prez. ind. și: binecuvînt.

BINECUVÎNTA, binecuvîntez, vb. I. Tranz. 1. (În ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influența religiei) A rosti o anumită formulă rituală, pentru a atrage asupra unei persoane ajutorul divinității sau pentru ca un lucru să aducă folos. 2. (Despre divinitate) A revărsa asupra cuiva belșug, fericire. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva. [Prez. ind. și: binecuvînt] – Din bine¹ + cuvînta (după v. sl. blagosloviti).

BINECUVÎNTARE, binecuvîntări, s. f. Acțiunea de a binecuvînta; formula rostită sau gestul făcut de preot cînd binecuvîntează. ◊ Expr. A (sau a-și) da binecuvîntarea = a fi de acord (cu ceva); a aproba.

A BINECUVÂNTA ~ez tranz. 1) A face să se bucure de fericire, revărsând harul divin; a blagoslovi. 2) (despre preoți) A ajuta să beneficieze de harul divinității prin invocare; a blagoslovi. 3) fig. A susține, exprimându-și acordul; a aproba; a încuviința; a consimți. /bine + a cuvânta

binecuvântà v. 1. a chema favorurile cerești asupra cuiva; 2. a dărui cu toate bunătățile; 3. a lăuda, a glorifica: binecuvântați pe Domnul! [Traducere după slav. blagoslovi].

binecuvîntáre f. Acțiunea de a binecuvînta, benedicțiune.

binecuvîntéz v. tr. Invoc favoarea lui Dumnezeŭ asupra cuĭva: a binecuvînta armata. Glorific, laud: binecuvîntați pe Domnu! Recompensez, dăruĭesc cuĭva toate bunătățile: Dumnezeŭ îĭ binecuvîntează pe ceĭ harnicĭ. – Și -vintez -ezĭ, -ează, să -vintez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ ea).

binecuvântare s. f., g.-d. art. binecuvântării; pl. binecuvântări

binecuvântare s. f., g.-d. art. binecuvântării; pl. binecuvântări

binecuvântare s. f. → cuvântare

binecuvânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 3 binecuvântează; conj. prez. 1 sg. să binecuvântez, 3 să binecuvânteze

binecuvânta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 2 sg. binecuvântezi, 3 binecuvântează

binecuvânta vb., ind. prez. 1 sg. binecuvântez, 2 sg. binecuvântezi, 3 sg. și pl. binecuvântează

binecuvântez, -vintezi 2.

BINECUVÂNTARE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. 2. v. preamărire.

BINECUVÂNTA vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. v. preamări.

BINECUVÎNTA vb. 1. (BIS.) a blagoslovi, (înv.) a ura. (I-a ~ pe credincioși.) 2. a glorifica, a lăuda, a mări, a preamări, a preaslăvi, a proslăvi, a slăvi, (rar) a ferici. (Să ~ ziua de față.)

BINECUVÎNTARE s. 1. (BIS.) blagoslovire, (livr.) benedicțiune, (pop.) blagoslovenie, (înv.) urăciune. (~ credincioșilor de către preot.) 2. glorificare, laudă, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire. (Au adus ~ salvatorului lor.)

A binecuvânta ≠ a afurisi, a blestema

binecuvînta (binecuvîntez, binecuvîntat), vb. – A blagoslovi. De la bine și cuvînta, compuși ca în gr. εὐλογείν, sl. blagosloviti, cf. lat. benedicere. În limbajul ecleziastic continuă să fie limpede compunerea; fapt pentru care se pot separa elementele sale, ca în fraza liturgică bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului. – Der. binecuvîntare, s. f. (acțiunea, formula sau gestul de a binecuvînta); binecuvîntător, adj. (care binecuvîntează).